ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4865/2009

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 martie

2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. în

principal, constatarea nulității absolute a procesului verbal din 10 decembrie 2004

încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse

de organele de control; în subsidiar anularea procesului-verbal din 10 decembrie

2004 în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de

control și anularea deciziei nr. 33/2005 în privința pct. 1 și 3.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a invocat în principal nulitatea actului de control în privința stabilirii

obligațiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 în sensul

emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma și cu rigorile prevăzute de

C. proc. fisc., criterii pe care actul de control nu le îndeplinește.

Prin întâmpinarea depusă

la dosarul cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei de interes în promovarea

acțiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluționare a contestației.

Prin sentința nr. 3092

din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a respins excepția lipsei de interes;

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a anulat parțial decizia nr.

33/2005 și parțial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea ce

privește următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL

impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL;

suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de 780.107.039

ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul pretențiilor reclamantei.

Examinând excepția lipsei

de interes invocată de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin

decizia de soluționare a contestației, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.

Interesul pentru introducerea

acțiunii constă tocmai în faptul că societatea reclamantă a fost vătămată în drepturile

sale prin actul administrativ fiscal emis de către organele de control cu încălcarea

dispozițiilor legale, respectiv procesul-verbal din 10 decembrie 2004.

Pe fondul cauzei, instanța

a examinat justețea stabilirii obligațiilor către bugetul consolidat al statului,

pe capitole, cum au fost stabilite de organul de control și cum au fost abordate

de expertul contabil, reținând în esență următoarele:

În privința înregistrării

pe cheltuieli a unor cheltuieli aferente în baza unor documente emise de furnizori

inexistenți, Curtea a reținut justețea susținerilor pârâtei și ale expertului în

sensul că facturile emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative

în sensul legii, cât timp una din condițiile de validitate ale facturii fiscale

este și existența reală a persoanei furnizorului.

Referitor la înregistrarea

pe cheltuieli a unor sume fără document justificativ, instanța a împărtășit punctul

de vedere al expertului, astfel că debitul stabilit de organul de control a fost

diminuat, anume cu suma de 1.453.500.000 ROL impozit pe profit, respectiv cu 1.104.660.000

ROL TVA.

În ceea ce privește înregistrarea

pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise de casele de marcat, Curtea a împărtășit

punctul de vedere al expertului, nu însă și argumentele de text ale acestuia.

Referitor la cheltuielile

de protocol, reclamă și publicitate, Curtea de asemenea a împărtășit concluzia expertului.

În privința contractului

de publicitate cu Clubul „S.S.”, instanța de fond a menținut constatările și concluziile

organului fiscal, în sensul reținerii drept cheltuieli nedeductibile și implicit

debitul stabilit, anume 126.437.500 RON impozit pe profit.

Referitor la înregistrarea

eronată a unor cheltuieli de protocol, instanța a menținut concluziile atât ale

organului fiscal cât și ale expertului.

Concluzia expertului referitoare

la cheltuielile de sponsorizare nu a fost reținută de instanța de fond în raționamentul

juridic al cauzei.

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond a declarat recurs S.N.R.C. SA și A.N A.F.

S.N.R.C. SA a criticat

hotărârea judecătorească pentru faptul că aceasta a fost dată în parte cu greșita

aplicare a legii. Se precizează în recurs că prima instanță a înlăturat motivele

recurentei care vizau nulitatea absolută a constatărilor și măsurilor fiscale din

procesul-verbal de control, în raport de împrejurarea că acest proces-verbal poate

fi contestat conform prevederilor art. 209 din O.G. nr. 92/2003. Arată recurenta

că această situație nu este de natură să conducă la ideea conform cu care obligațiile

fiscale au fost corect stabilite de către organul de control.

Deasemenea este criticată

sentința și pe fond în parte, avându-se în vedere că anumite cheltuieli au fost

considerate de instanță nedeductibile la calculul profitului impozabil, iar taxa

pe valoarea adăugată corespunzătoare acestor cheltuieli nu a fost admisă la deducere.

S-a criticat sentința

și referitor la cheltuielile înregistrate pe baza unor bonuri fiscale, nu efectuate

în favoarea Clubului „S.S.”, cheltuieli de protocol, toate acestea fiind analizate

de prima instanță fără a se avea în vedere prevederile legale și actele depuse ca

probatorii.

Prin recursul declarat,

A.N.A.F. a criticat hotărârea judecătorească pentru faptul că în mod greșit a fost

respinsă excepția lipsei de interes invocată de aceasta și s-a admis în parte acțiunea

reclamantei. Deasemenea s-au invocat în recurs dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmându-se că instanța fondului a

interpretat greșit probatoriile administrate și dispozițiile legale în materie.

Recursul declarat de A.N.A.F.

va fi anulat, iar recursul declarat de S.N.R.C. SA se va respinge ca nefondat.

Analizând actele dosarului,

motivele din cele două recursuri și în raport de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Privitor la recursul formulat

de A.N.A.F., conform art. 67 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate

să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.

Conform art. 302

2

alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității

următoarele mențiuni: d) semnătura.

Recursul A.N.A.F. este

semnat de Directorul General V.N. și prin urmare nu de Președintele A.N.A.F., pentru

a justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat

un mandat special.

Apărările A.N.A.F. în

privința mandatului cerut conform dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., nu pot fi

avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în speță devin

incidente prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege.

Conform H.G. nr. 495/2007,

art. 12, Președintele A.N.A.F. reprezintă A.N.A.F. în relații cu terții, iar potrivit

alin. (8) din același art.: Prin Ordin al Președintelui A.N.A.F. unele atribuții

pot fi derogate vicepreședinților, secretarului general și persoanelor cu funcții

de conducere.

În Regulamentul aprobat

prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt prevăzute atribuțiile specifice directorului general.

Din H.G. nr. 495/2007

rezultă fără dubiu că atribuția declarării și semnării recursului revine Președintelui

A.N.A.F. care poate prin ordin delega unele atribuții, persoanelor care au funcții

publice prevăzute de art. 12 din hotărâre.

Ordinul nr. RR/2008 prin

care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de director

general, nu poate ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12 din H.G.

nr. 495/2007.

Trimiterile la Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanța supremă,

atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu caracter juridic

necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură reprezentarea în fața instanțelor.

Față de aceste considerente

Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de A.N.A.F. pentru

lipsa dovezii calității de reprezentant a persoanei care a exercitat calea de atac.

Referitor la recursul

declarat de S.N.R.C. SA, acesta se va respinge ca nefondat.

Prin sentința civilă recurată

s-a respins excepția lipsei de interes; s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta S.N.R.C. SA în contradictoriu cu A.N.A.F.; s-a anulat parțial decizia

nr. 33/2005 și parțial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea

ce privește următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799

ROL impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL;

suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de 780.107.039

ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a obligat pârâta să achite reclamantei

suma de 1.008,15 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată; s-a respins restul

pretențiilor reclamantei.

Instanța fondului în raport

de actele supuse și raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile

emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative, atâta vreme

cât nu se încadrează în prevederile legale, C. fisc. înscris în documente pentru

acești furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel existent în baza de date

O.R.C.

Nu se poate reține însă

în sarcina reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea

beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziție de bunuri, reclamanta-recurentă

ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv să verifice existența unui

cocontract.

Conform C. fisc. art.

21 și art. 145, taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situația în care

documentele justificative nu conțin toate informațiile prevăzute de lege. Prin urmare

corect Curtea de Apel a reținut justețea măsurii impunerii de către Fisc a obligațiilor

de plată a impozitului pe profit, respectiv T.V.A., în suma contestată.

Referitor la restul pretențiilor

recurentei-reclamante, Curtea de Apel le-a reținut conform concluziilor expertului

chiar dacă referitor la înregistrarea pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise

de casele de marcat, argumentul de text din expertiză privesc acte de reglementare

ulterioare înregistrării bonurilor, textele invocate de expert aplicându-se de la

1 ianuarie 2006.

Referitor la cheltuielile

de protocol, reclamă și publicitate, corect Curtea de Apel a mers pe concluziile

expertizei efectuate în cauză și a înlăturat pe cele ale organului fiscal de control

care nu a menționat în ce măsură prin actul adițional care prevede prestarea serviciilor

de publicitate, o atare modificare afectează deductibilitatea fiscală.

Pentru cheltuielile privind

amortizarea mijloacelor fixe, atât actele doveditoare cât și concluziile expertizei,

arată că acestea sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor

și chiar dacă s-ar fi dovedit că exploatarea lor ar aduce venituri (a mijloacelor

fixe) s-ar fi discutat acest aspect.

Corect prima instanță

a înlăturat excepția de nulitate invocată de reclamanta-recurentă, atâta timp cât

măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui control financiar în conformitate

cu prevederile Legii nr. 30/1991.

Față de toate aceste considerente

pe larg expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de

A.N.A.F. și va respinge ca nefondat recursul declarat de S.N.R.C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat

de S.N.R.C. SA împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2009.