ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4865/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. în principal, constatarea nulității absolute a procesului verbal din 10 decembrie 2004 încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control; în subsidiar anularea procesului-verbal din 10 decembrie 2004 în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control și anularea deciziei nr. 33/2005 în privința pct. 1 și 3. În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat în principal nulitatea actului de control în privința stabilirii obligațiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor O.G.

nr. 92/2003 în sensul emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma și cu rigorile prevăzute de C. proc. fisc., criterii pe care actul de control nu le îndeplinește. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluționare a contestației.

Prin sentința nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a respins excepția lipsei de interes; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a anulat parțial decizia nr. 33/2005 și parțial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea ce privește următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul pretențiilor reclamantei. Examinând excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin decizia de soluționare a contestației, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.

Interesul pentru introducerea acțiunii constă tocmai în faptul că societatea reclamantă a fost vătămată în drepturile sale prin actul administrativ fiscal emis de către organele de control cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv procesul-verbal din 10 decembrie 2004. Pe fondul cauzei, instanța a examinat justețea stabilirii obligațiilor către bugetul consolidat al statului, pe capitole, cum au fost stabilite de organul de control și cum au fost abordate de expertul contabil, reținând în esență următoarele: În privința înregistrării pe cheltuieli a unor cheltuieli aferente în baza unor documente emise de furnizori inexistenți, Curtea a reținut justețea susținerilor pârâtei și ale expertului în sensul că facturile emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative în sensul legii, cât timp una din condițiile de validitate ale facturii fiscale este și existența reală a persoanei furnizorului.

Referitor la înregistrarea pe cheltuieli a unor sume fără document justificativ, instanța a împărtășit punctul de vedere al expertului, astfel că debitul stabilit de organul de control a fost diminuat, anume cu suma de 1.453.500.000 ROL impozit pe profit, respectiv cu 1.104.660.000 ROL TVA. În ceea ce privește înregistrarea pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise de casele de marcat, Curtea a împărtășit punctul de vedere al expertului, nu însă și argumentele de text ale acestuia. Referitor la cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate, Curtea de asemenea a împărtășit concluzia expertului. În privința contractului de publicitate cu Clubul „S.S.”, instanța de fond a menținut constatările și concluziile organului fiscal, în sensul reținerii drept cheltuieli nedeductibile și implicit debitul stabilit, anume 126.437.500 RON impozit pe profit.

Referitor la înregistrarea eronată a unor cheltuieli de protocol, instanța a menținut concluziile atât ale organului fiscal cât și ale expertului. Concluzia expertului referitoare la cheltuielile de sponsorizare nu a fost reținută de instanța de fond în raționamentul juridic al cauzei. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs S.N.R.C. SA și A.N A.F. S.N.R.C. SA a criticat hotărârea judecătorească pentru faptul că aceasta a fost dată în parte cu greșita aplicare a legii. Se precizează în recurs că prima instanță a înlăturat motivele recurentei care vizau nulitatea absolută a constatărilor și măsurilor fiscale din procesul-verbal de control, în raport de împrejurarea că acest proces-verbal poate fi contestat conform prevederilor art. 209 din O.G.

nr. 92/2003. Arată recurenta că această situație nu este de natură să conducă la ideea conform cu care obligațiile fiscale au fost corect stabilite de către organul de control. Deasemenea este criticată sentința și pe fond în parte, avându-se în vedere că anumite cheltuieli au fost considerate de instanță nedeductibile la calculul profitului impozabil, iar taxa pe valoarea adăugată corespunzătoare acestor cheltuieli nu a fost admisă la deducere. S-a criticat sentința și referitor la cheltuielile înregistrate pe baza unor bonuri fiscale, nu efectuate în favoarea Clubului „S.S.”, cheltuieli de protocol, toate acestea fiind analizate de prima instanță fără a se avea în vedere prevederile legale și actele depuse ca probatorii.

Prin recursul declarat, A.N.A.F. a criticat hotărârea judecătorească pentru faptul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei de interes invocată de aceasta și s-a admis în parte acțiunea reclamantei. Deasemenea s-au invocat în recurs dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmându-se că instanța fondului a interpretat greșit probatoriile administrate și dispozițiile legale în materie. Recursul declarat de A.N.A.F. va fi anulat, iar recursul declarat de S.N.R.C. SA se va respinge ca nefondat. Analizând actele dosarului, motivele din cele două recursuri și în raport de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Privitor la recursul formulat de A.N.A.F., conform art. 67 C. proc.

civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Conform art. 302 2 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității următoarele mențiuni: d) semnătura. Recursul A.N.A.F. este semnat de Directorul General V.N. și prin urmare nu de Președintele A.N.A.F., pentru a justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat un mandat special. Apărările A.N.A.F. în privința mandatului cerut conform dispozițiilor art. 161 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că în speță devin incidente prevederile alin. (2) ale aceluiași text de lege.

Conform H.G. nr. 495/2007, art. 12, Președintele A.N.A.F. reprezintă A.N.A.F. în relații cu terții, iar potrivit alin. (8) din același art.: Prin Ordin al Președintelui A.N.A.F. unele atribuții pot fi derogate vicepreședinților, secretarului general și persoanelor cu funcții de conducere. În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt prevăzute atribuțiile specifice directorului general. Din H.G. nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuția declarării și semnării recursului revine Președintelui A.N.A.F. care poate prin ordin delega unele atribuții, persoanelor care au funcții publice prevăzute de art. 12 din hotărâre. Ordinul nr. RR/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcția de director general, nu poate ține loc de delegare în sensul dispozițiilor art. 12 din H.G.

nr. 495/2007. Trimiterile la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanța supremă, atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură reprezentarea în fața instanțelor. Față de aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de A.N.A.F. pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a persoanei care a exercitat calea de atac. Referitor la recursul declarat de S.N.R.C. SA, acesta se va respinge ca nefondat. Prin sentința civilă recurată s-a respins excepția lipsei de interes; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.N.R.C.

SA în contradictoriu cu A.N.A.F.; s-a anulat parțial decizia nr. 33/2005 și parțial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea ce privește următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum și accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum și accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.008,15 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată; s-a respins restul pretențiilor reclamantei. Instanța fondului în raport de actele supuse și raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile emise de furnizori inexistenți nu pot constitui documente justificative, atâta vreme cât nu se încadrează în prevederile legale, C. fisc.

înscris în documente pentru acești furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel existent în baza de date O.R.C. Nu se poate reține însă în sarcina reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziție de bunuri, reclamanta-recurentă ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv să verifice existența unui cocontract. Conform C. fisc. art. 21 și art. 145, taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situația în care documentele justificative nu conțin toate informațiile prevăzute de lege. Prin urmare corect Curtea de Apel a reținut justețea măsurii impunerii de către Fisc a obligațiilor de plată a impozitului pe profit, respectiv T.V.A., în suma contestată.

Referitor la restul pretențiilor recurentei-reclamante, Curtea de Apel le-a reținut conform concluziilor expertului chiar dacă referitor la înregistrarea pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise de casele de marcat, argumentul de text din expertiză privesc acte de reglementare ulterioare înregistrării bonurilor, textele invocate de expert aplicându-se de la 1 ianuarie 2006. Referitor la cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate, corect Curtea de Apel a mers pe concluziile expertizei efectuate în cauză și a înlăturat pe cele ale organului fiscal de control care nu a menționat în ce măsură prin actul adițional care prevede prestarea serviciilor de publicitate, o atare modificare afectează deductibilitatea fiscală.

Pentru cheltuielile privind amortizarea mijloacelor fixe, atât actele doveditoare cât și concluziile expertizei, arată că acestea sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor și chiar dacă s-ar fi dovedit că exploatarea lor ar aduce venituri (a mijloacelor fixe) s-ar fi discutat acest aspect. Corect prima instanță a înlăturat excepția de nulitate invocată de reclamanta-recurentă, atâta timp cât măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui control financiar în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1991. Față de toate aceste considerente pe larg expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de A.N.A.F. și va respinge ca nefondat recursul declarat de S.N.R.C.

SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Respinge recursul declarat de S.N.R.C. SA împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2009.