ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3587/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3587/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 5 ianuarie 2004, petentul

L.M. a formulat plângere conform art. 278

1

C. proc. pen., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, în dosarele 2/P/2003 și nr. 156/P/2002 privind pe

judecătorii C.G., C.M., Ș.A., Ș.G., S.M., H.A., B.C. și I.L., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Din examinarea actelor dosarului,

instanța a reținut că plângerea formulată de petent împotriva celor două

rezoluții de neîncepere a urmăririi penale pronunțate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București în dosarele nr. 2/P/2003 și nr. 156/P/2002 este

nefondată pentru următoarele considerente:

Prin rezoluția din 21 aprilie 2003 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de judecătorii C.G. și C.M., magistrați în cadrul Tribunalului

Călărași, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Pentru a se dispune astfel, s-a

reținut de către parchet că petiționarul s-a adresat cu plângere în vederea

efectuării cercetărilor penale cu privire la magistrații care au pronunțat

decizia civilă nr. 317/ A din 28 octombrie 2002, în dosarul nr. 3432/2002 al

Tribunalului Călărași, și care au făcut abstracție de faptul că la dosar se

afla decizia civilă nr. 940 din 26 iunie 2002 a Curții de Apel București prin

care ar fi fost desființate titlurile executorii ce au stat la baza urmăririi

și executării silite a unui imobil.

Din actele dosarului a rezultat că

prin cererea depusă la B.E.J.A.M. și Ș. la 24 iulie 2002, creditorul N.D.,

administrator al SC A. SRL Unirea a solicitat punerea în posesie asupra

imobilului proprietatea acestei societăți conform actului de adjudecare emis în

data de 12 iunie 2002 de C.E.B.B. Călărași.

Prin încheierea pronunțată la data

de 31 iulie 2002, în dosar nr. 345/2002, Judecătoria Călărași a admis cererea

formulată de B.E.J.A.M. și Ș. și a încuviințat începerea executării silite

cerută de creditorul urmăritor N.D. asupra spațiului comercial din comuna

Unirea aparținând debitoarei SC E.S. SRL Călărași (Asociați L.M. și L.L.).

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a avut în vedere actul de adjudecare emis de C.E.B.B. Călărași

la 12 iunie 2002 potrivit căruia imobilul a fost adjudecat definitiv în

favoarea SC A.U. SRL și dispozițiile art. 373

1

C. proc. civ.,

potrivit cărora executorul judecătoresc va solicita încuviințarea executării de

către instanța de solicitare căruia îi va înainta în copie cererea creditorului

urmăritor și titlul executoriu, iar instanța încuviințează executarea silită

prin încheierea dată în Camera de Consiliu, fără citarea părților.

Împotriva acestei încheieri, în

termen legal a declarat apel debitorul L.M., asociat la SC E.S. SRL,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, apel ce a fost respins prin decizia

civilă nr. 317 din 28 octombrie 2002, pronunțată în dosar nr. 3432/2002,

instanța fiind compusă din președinte, C.G., judecător, M.C.

Tribunalul, a reținut că aspectele

de nelegalitate invocate de petentul L.M. nu pot fi învederate pe calea

apelului împotriva încheierii de încuviințare a executării silite, ci eventual,

numai pe calea contestației la executare, potrivit art. 399 alin. (1) C. pen.

A mai reținut tribunalul, că față de

dispozițiile art. 516 pct. 8 C. proc. civ., în mod legal, prima instanță a

încuviințat începerea executării silite în baza actului de adjudecare

definitivă emis la data de 12 iunie 2002 de C.E.B.B. Călărași, pe care în mod

corect l-a considerat ca fiind titlu executoriu împotriva debitorului posesor

al imobilului adjudecat invocat de adjudecător și ca atare, nu a mai fost

necesară investirea sa cu formulă executorie.

În ceea ce privește constatarea

nulității absolute a actului de adjudecare definitivă, ca urmare a invocării

nulității actelor ce au fost prealabile acestui act și care au stat la baza

acestuia (contractul de credit nr. 383/1997 și contractul de garanție

imobiliară nr. 2156/1997) s-a arătat că nulitatea acestor acte nu a fost

constatată printr-o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu părțile

actelor, așa încât aceasta nu poate fi analizată în apelul împotriva unei

încheieri pronunțate într-o procedură necontencioasă și în care părți nu sunt

și toate părțile din actele a căror nulitate se cere a se constata.

Referitor la susținerea petentului

că instanța de apel nu a avut în vedere decizia civilă nr. 940 din 26 iunie

2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în

dosarul nr. 958/2002 prin care s-ar fi desființat titlurile executorii ce au

stat la baza încuviințării executării silite asupra unui alt imobil, ipotecat

de SC E.S. SRL pentru garantarea aceluiași credit, s-a reținut de către parchet

că această susținere nu se confirmă, hotărârea respectivă privind un alt

imobil, și anume din comuna Roseti, jud. călărași, iar imobilul ce face

obiectul cauzei în care s-a pronunțat decizia 317/2002 este situat în

localitatea Unirea, județul Călărași.

Prin decizia de care face vorbire

petentul s-a respins cererea de executare silită formulată de B. Călărași,

întrucât contractul de ipotecă nr. 2156 din 2 iulie 1997 nu era investit cu

formulă executorie, formalitate necesară în vederea pornirii executării silite

asupra imobilului din comuna Roseti din jud. Călărași.

A mai reținut Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București că în sarcina judecătorilor C.G. și M.C. nu poate fi

reținută săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, petentul putând exercita calea de atac împotriva deciziei

pronunțate în apel, respectiv recursul, urmând ca în cadrul acesteia să facă

toate susținerile pe care le consideră necesare în realizarea intereselor sale.

Plângerea formulată de petentul L.M.

împotriva rezoluției pronunțată la data de 21 aprilie 2003, a fost respinsă ca

neîntemeiată, prin rezoluția aceluiași parchet, dispusă la data de 2 iulie

2003.

Prin rezoluția Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București din 12 iulie 2002, s-a dispus în dosarul nr.

156/P/2002 neînceperea urmăririi penale față de judecătorii Ș.A., Ș.G., S.M.,

H.A., C.B. și I.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C.

pen.

Prin plângerea formulată la 25

februarie 2002, petentul L.M. s-a plâns împotriva magistraților menționați

pentru faptul că în exercitarea atribuțiilor de serviciu aceștia au investit cu

titlu de executoriu contractul de vânzare – cumpărare nr. 004041 din 9 august

1996 (încheiat între SC E.S. SRL și SC R.A. Craiova) și contractul de credit

nr. 383 din 2 iulie 1997 încheiat între B., sucursala Călărași și SC E.S. SRL

și prin această „operațiune ilegală” au săvârșit infracțiunea prevăzută de art.

246 C. pen.

Din actele de urmărire penală, a

rezultat următoarea situație de fapt:

La data de 9 august 1996, SC E.S.

SRL prin reprezentantul său legal L.M. a achiziționat un autoturism marca

Daewoo Cielo de la SC M. SRL Slobozia, încheindu-se contractul de

vânzare-cumpărare nr. 004041 din 9 august 1996.

La aceeași dată, petentul a încheiat

cu SC A.R. SA, sucursala Ialomița contractul de asigurare facultativă de

garanție al cărui obiect îl constituia garantarea de către asigurator a plății

debitelor reclamate de SC R.A.C. în baza contractului nr. 004041 încheiat la

vânzarea autoturismului în cauză asupra căruia asiguratorul are drept de gaj.

Pentru a exista o garanție în

vederea recuperării eventualelor creanțe, SC A. Ialomița a solicitat SC E.S.

SRL instituirea unei ipoteci în favoarea sa, încheindu-se astfel, contractul de

garanție imobiliară autentificat sub nr. 1454 din 2 august 1996, iar ipoteca în

valoare de 10.836 dolari S.U.A. a fost constituită asupra imobilului din

Călărași (proprietatea lui L.M.).

Întrucât SC E.S. SRL nu a achitat

contravaloarea autoturismului achiziționat către SC R.A.C., SC A. Ialomița a

chemat în judecată firma debitoare și a solicitat instanței obligarea acesteia

la plata sumei de 79.083.817 lei contravaloarea ratei achitate de reclamantă

creditoarei SC R.A.C. plus penalități 20.193.549 lei, precum și instituirea

sechestrului asigurator asupra autoturismului marca Daewoo Cielo.

Prin sentința civilă nr. 689 din 8

noiembrie 1999, pronunțată în dosar nr. 1938/1999, al Tribunalului Ialomița,

s-a admis acțiunea SC A. SA Ialomița așa cum a fost formulată.

Ulterior, SC A. SA IALOMIȚA a

solicitat în scris debitoarei sale SC E.S. SRL plata sumelor datorate

menționate în sentința civilă nr. 689/1999 și întrucât aceasta din urmă nu a

făcut nici o plată, creditoarea a solicitat Tribunalului Ialomița executarea

silită.

Prin încheierea din 22 mai 2000,

judecătorul delegat M.P., a admis cererea și a încuviințat executarea silită.

Petentul a formulat contestație la

executare, iar Tribunalul Călărași a respins această cerere prin sentința

civilă nr. 640 din 19 decembrie 2000, apelul împotriva sentinței fiind respins

de către Curtea de Apel București.

În cuprinsul plângerii sale, L.M.

arată că atât timp cât decizia Curții de Apel București a fost atacată cu

recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința civilă nr. 689/1999 a

Tribunalului Ialomița nu putea fi investită cu titlu executoriu legal până la

soluționarea recursului.

Reține Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București că acuzațiile aduse de petent privitoare la nelegalitatea

investirii cu titlu executoriu a hotărârii nr. 689/1999 a Tribunalului

Ialomița, nu sunt fondate, întrucât după modificarea Codului de procedură

civilă în anul 2000, suspendarea executării unei hotărâri poate fi acordată,

numai după depunerea unei cauțiuni ce se stabilește prin încheiere de instanță,

după ascultarea părților.

Mai reține parchetul în motivarea

rezoluției, că regula generală este aceea că recursul nu este suspensiv de

executare, însă prin derogare de la această regulă, art. 300 alin. (1) C. proc.

civ., reglementează restrictiv suspendarea executării hotărârii la cerere când

instanța sesizată cu judecata recursului poate dispune motivat suspendarea

executării hotărârii și în alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege.

Cel de-al doilea aspect reclamat de

petiționarul L.M. se referă la faptele săvârșite de judecătorii I.L., B.C.,

M.S. și H.A., care în mod ilegal, au investit cu formulă executorie contractul

de credit nr. 383/1997 încheiat între B. SA Călărași și L.M. și L.L., potrivit

opiniei sale acest contract având valoarea unui înscris sub semnătură privată.

În fapt, la data de 1 iulie 1997,

între SC E.S. SRL, prin reprezentanții săi L.M. și L.L. a contractat un

împrumut de la B. SA Călărași în valoare de 75.000.000 lei, creditul fiind

garantat cu 2 apartamente situate în Călărași și cu Disco Bar R., Cafe-Bar U.

Petentul și soția sa au semnat în

fața notarului public D.C. din Călărași contractul de garanție imobiliară.

Întrucât debitorii obligației nu au

achitat datele scadente și dobânda aferentă, după doi ani, banca a declanșat

procedura comandamentului și conform clauzelor contractului au solicitat

judecătoriei investirea cu formulă executorie.

Prin Ordonanța de adjudecare definitivă

nr. 547 din 15 februarie 2001 (judecător S.M.) imobilul compus din 4 camere,

proprietatea petentului și a soției sale, a fost adjudecat de licitatorul M.S.

(pentru creanța de 220.139.070 lei aparținând SC R.V.A. ca lichidator al SC B.

CĂLĂRAȘI titlul executoriu constituindu-l contractul de credit).

Aceeași creditoare a solicitat

Judecătoriei Călărași, la data de 17 iulie 2000 vânzarea la licitație publică a

imobilului Cafe Bar situat în comuna U., iar Tribunalul Călărași, prin decizia

nr. 515 din 21 septembrie 2001 (judecători H.A. și B.C.) a admis apelul

declarat de SC R.V.A. împotriva încheierii formulate în dosarul nr. 2459/2000

din 21 noiembrie 2000, aceasta fiind modificată numai cu privire la anularea

comandamentului, menținându-se celelalte dispoziții.

În cauză, nu sunt întrunite

elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, iar organele de urmărire penală nu au

abilitatea de a controla legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești,

această activitate fiind atributul exclusiv al instanțelor de control judiciar.

Plângerea formulată de petent

împotriva soluției adoptate în dosarul nr. 156/P/2002 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția

aceluiași parchet din 9 august 2002.

Curtea reține că plângerea formulată

de petent împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale dispuse în

cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în cele două dosare,

respectiv 2/P/2003 și 156/P/2002, este nefondată, în mod corect dispunându-se

neînceperea urmăririi penale față de judecătorii menționați, pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen.

În ceea ce privește rezoluția

pronunțată în dosarul nr. 2/P/2003, petentul avea la dispoziție calea de atac

prevăzută de lege, respectiv recursul, în cazul în care era nemulțumit de

hotărârile pronunțate în cauză.

Nu se poate reține că judecătorii

împotriva cărora s-a formulat plângere, respectiv C.G. și C.M. au săvârșit

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cei doi

magistrați respectând cadrul procesual instituit de dispozițiile art. 282 și

urm. C. proc. pen., motivându-și în fapt și în drept hotărârea pronunțată pe

baza probelor administrate în cauză.

Referitor la rezoluția adoptată în

dosarul nr. 156/P/2002, așa cum s-a arătat și de către parchet, verificarea

legalității și temeiniciei hotărârilor este un atribut exclusiv al instanțelor

de control judiciar, și în cazul judecătorilor reclamați prin plângerea ce a

făcut obiectul sus-menționatei rezoluții, nu s-au constatat încălcări ale

dispozițiilor legale privind desfășurarea procesului, nemulțumirile petentului

putând fi invocate numai prin exercitarea căilor legale de atac.

În consecință, respingerea

plângerilor formulate de petent s-a făcut în mod corect, rezoluțiile dispuse în

cauză fiind legale și temeinice.

În cauza aflată pe rolul Curții de

Apel București, secția a II-a penală, petentul a depus, la 25 februarie 2004,

un memoriu care a vizat respingerea plângerii sale, formulată împotriva

judecătorului A.N.O., rezoluție pronunțată în dosar nr. 333/P/2003 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Instanța de fond a apreciat că acest

memoriu excede cadrului procesual, instanța fiind investită la data de 5

ianuarie 2004 numai cu plângerea formulată de petent împotriva rezoluțiilor

dispuse în dosarele nr. 2/P/2003 și nr. 156/P/2002, petentul având

posibilitatea să formuleze separat plângere împotriva rezoluției dispusă de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 333/P/2003.

Așa încât, prin sentința penală nr.

29 din 24 martie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

respins, ca nefondată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluțiilor

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București dispuse în dosarele nr.

2/P/2003 și nr. 156/P/2002 privind pe judecătorii C.G., C.M., Ș.A., Ș.G., I.L.,

B.C., S.M. și H.A.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs petentul L.M., solicitând admiterea recursului, desființarea

sentinței recurate și, rejudecând, admiterea plângerii sale astfel cum a fost

formulată.

Verificând actele dosarului cauzei,

Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs formulat în

cererea scrisă aflată la dosarul cauzei vizează aplicarea dispozițiilor art. 29

lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora, în opinia recurentului petent,

competența de soluționare a cauzei în care sunt intimați judecătorii împotriva

cărora a făcut plângere, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu

Curții de Apel.

Curtea constată că plângerea

formulată de petent împotriva rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale

dispuse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarele nr.

2/P/2003 și nr. 156/P/2002 este nefondată, în mod corect dispunându-se

neînceperea urmăririi penale față de judecătorii menționați, pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.

246 C. pen., magistrații respectând cadrul procesual instituit de lege și

motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată, pe baza probelor

administrate în cauză.

Așa încât, soluția pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin care s-a respins plângerea

formulată de petent, apare ca fiind fondată.

Ca urmare, nu pot fi aplicate

dispozițiile art. 29 lit. f) C. proc. pen., invocate de recurent, întrucât

magistrații împotriva cărora acesta s-a plâns, prin finalizarea urmăririi penale,

nu au fost trimiși în judecată.

Cu privire la celelalte aspecte

invocate de recurent în cererea sa, instanța apreciază că acestea nu pot fi

soluționate în cadrul acestui proces întrucât vizează numai norme de procedură

civilă.

Față de aceste considerente, urmează

ca, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

să fie respins, ca nefondat, recursul declarat de petent.

În baza dispozițiilor art. 192 C.

proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul L.M. împotriva sentinței penale nr. 29 din 24 martie

2004 a Curții de Apel, secția a II a penală.

Obligă recurentul petiționar la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 500.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

29 iunie 2004.