ÎCCJ, Decizia nr. 241/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr.

957/P/2003 din 5 septembrie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, în temeiul art. 228 alin. (4), raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii G.D., I.H.,

V.F., R.C. și procurorii N.I. și B.C., sub aspectul infracțiunilor de calomnie

și amenințare prevăzute de art. 206 și, respectiv, art. 193 C. pen.

S-a reținut că petenta V.R.

a formulat pl

â

ngere penală, pentru

săvârșirea infracțiunilor de calomnie și amenințare, de către următorii magistrați:

- judecător G.D., de la

Judecătoria sectorului IV București;

- procuror N.I., de la

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului IV București;

- judecător I.H., de la

Tribunalul București, secția I penală;

- judecător V.F., de la

Tribunalul București, secția I penală;

- judecător R.C., de la

Tribunalul București, secția I penală;

- procuror B.C., de la

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea plângerii,

petenta a susținut că magistrații menționați au făcut parte din completele care

au efectuat cercetarea judecătorească în dosarele nr. 4901/2001 (fond), al

Judecătoriei sectorului IV București și nr. 5660/2002 (recurs), al Tribunalului

București, secția I penală.

În dosarele menționate a

fost pronunțată în fond, sentința penală nr. 2316 din 2 octombrie 2002, iar în

recurs, decizia nr. 328/R din 7 martie 2003.

Cauza privea pe inculpații

C.A. și L.I. și avea ca obiect infracțiunile de amenințare, insultă și calomnie

săvârșite de către aceștia, parte vătămată fiind V.R.

Petenta a susținut că în

raport cu actele dosarului și modul de redactare a celor două hotărâri

judecătorești, rezultă că instanțele nu au manifestat rol activ pentru aflarea

adevărului, magistrații transformându-se în apărători ai inculpaților.

Prin achitarea celor doi inculpați,

care au calomniat-o, atribuindu-i calificativul „procesomană”, rezultă că

magistrații menționați sunt de acord cu faptele acestora, ceea ce este evident

o calomnie și, totodată, o amenințare cu privire la persoana sa.

Din examinarea actelor

premergătoare a rezultat că V.R. a formulat plângere penală la Judecătoria

sectorului IV București, împotriva inculpaților C.A. și L.I., pentru săvârșirea

infracțiunilor de amenințare, prevăzută de art. 193 C. pen. și de calomnie,

prevăzută de art. 206 C. pen.

În motivarea acelei

plângeri, partea vătămată a precizat că, la data de 28 octombrie 2001, pe

fondul unor discuții privind necesitatea aerisirii instalației de încălzire a

imobilului, aceasta a refuzat să permită accesul inculpaților, la ventilul de

aerisire aflat în locuința sa.

În acest context, inculpata

C.A. a amenințat partea vătămată, folosind expresia „o să zbori din locuință”,

iar inculpatul L.I. a afirmat că „au dreptate ceilalti că ești nebună”.

Judecând cauza în fond,

instanța a dispus achitarea inculpaților și a respins acțiunea civilă, întrucât

părții vătămate nu i-a fost produs nici un prejudiciu, nici chiar moral.

Recursul declarat de partea

vătămată împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins, ca nefondat.

Din actele dosarelor penale

invocate de petentă, ca mijloc de probă, nu rezultă date privind săvârșirea

infracțiunilor de calomnie și de amenințare, de către magistrați.

Plângerea formulată de

petentă împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost

respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 451/II-2/2004 din 19 februarie

2004 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

În motivarea acestei

rezoluții, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București a constatat că prima instanță a achitat inculpații, în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanța de control judiciar

a respins recursul, ca nefondat, constatând că sentința atacată este legală și

temeinică.

Petenta a susținut că

judecătorii cauzei au încălcat normele de drept procesual penal, în sensul că

nu au manifestat rol activ pentru aflarea adevărului. În fine, petenta a

susținut că prin soluțiile pronunțate, magistrații menționați s-au transformat

în apărători ai inculpaților, fiind de acord cu faptele săvârșite de către

aceștia.

Or, potrivit dispozițiilor

cuprinse în Legea nr. 92/1992, republicată, nerespectarea de către magistrați,

a dispozițiilor legale în judecarea cauzelor, constituie abateri disciplinare,

în sensul dispozițiilor art. 122 lit. h) din actul normativ menționat, ori de

câte ori aceștia refuză nejustificat să îndeplinească o îndatorire ce le revine

potrivit legilor și regulamentelor sau încălcarea altor obligații decurgând din

legea de organizare judecătorească.

Pe de altă parte,

verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești este

atributul instanțelor judecătorești ierarhic superioare, care s-a realizat în

speță, atunci când tribunalul a fost sesizat să judece calea de atac prevăzută de

lege, exercitată de către partea vătămată.

Împotriva soluției de

netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta a

formulat plângere

Prin sentința nr. 221 din 7

martie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins

plângerea, ca nefondată, cu motivarea că, soluționând cauza penală, magistrații

menționați nu au comis nici una din infracțiunile sesizate de petentă, așa

încât rezoluția atacată este justă, dreaptă și conformă probatoriului

admininistrat.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petenta a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Constituie infracțiunea de amenințare,

potrivit art. 193 C. pen., „fapta de a amenința o persoană, cu săvârșirea unei

infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori

a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze”.

Pe de altă parte, potrivit

art. 206 C. pen., săvârșirea infracțiunii de calomnie constă în

„

afirmarea

ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate,

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea pesoană,

la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public”.

Din economia dispozițiilor

legale menționate rezultă că cele două infracțiuni, constând sub aspectul

laturii obiective în acțiunile incriminate și vizând, prima, libertatea psihică

a persoanei, iar a doua, demnitatea acesteia, se săvârșesc cu intenție.

În cauză, din probatoriul

administrat nu a rezultat comiterea de către magistrați, a acțiunilor

incriminate de textele menționate și, cu atât mai mult, comiterea acestora cu

intenție.

În fapt, sesizând organul de

urmărire penală, petenta nu a învederat comiterea unor fapte de natura celor

incriminate prin art. 193 și 206 C. pen., pe care să le descrie conform art.

222 C. proc. pen., ci a formulat critici cu privire la hotărârile pronunțate de

magistrații menționați.

Or, efectul substanțial al

unei hotărâri judecătorești constă în sancționarea unei situații de fapt prin

aplicarea normei de drept incidentă.

Totodată, pentru înfăptuirea

justiției penale, prin legea procesual-penală a fost reglementat un sistem

coerent al desfășurării procesului penal, în fond și căi de atac, în vederea

realizării scopului prevăzut în art. 1 C. proc. pen.

Ca atare, pretinsele greșeli

constând în erori jurisdicționale sau nerespectarea normelor procedurale

privitoare la desfășurarea procesului penal, fac obiectul căilor de atac,

determinat de legea procesuală și constituind un sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Prin urmare, cum acest

sistem are ca finalitate, prin provocarea controlului judiciar, desființarea

hotărârii atacate și înlocuirea cu o hotărâre conformă cu legea și adevărul, o

hotărâre judecătorească, prin ea însăși, nu constituie niciodată temei al

circumscrierii acesteia laturii obiective a unei infracțiuni ce ar putea fi

reținută în sarcina magistratului care a pronunțat-o.

Totodată, controlul

silogismului judiciar are loc, exclusiv, în limitele căilor de atac exercitate

de partea interesată, determinate de legea procesuală, în cadrul unui raport

procesual ce are în vedere drepturile legitime ale persoanei, ocrotite prin

norme de drept substanțial, și nu interese sau doleanțe nesusținute de text

legal, cu referire în acest caz la nemulțumirea petentei că nu s-a pronunțat,

contrar concluziei impusă de probele administrate, o soluție de condamnare, cu

referire la făptuitorii C.A. și L.I.

În fine, sistemul procesului

penal, același pentru persoane aflate în situații identice, exclude

posibilitatea judecării unei cauze penale, în alte condiții, decât cele

prevăzute de legea procesual-penală.

Astfel, admiterea unei căi

de atac și cenzurarea unei hotărâri judecătorești în alte condiții, decât cele

prevăzute de legea procesuală, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de

drept, cu referire la legalitatea căilor de atac și competența materială a

instanțelor judecătorești.

Drept urmare, ori de câte

ori plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., nu învestește

instanța, cu controlul judecătoresc al efectuării actelor premergătoare sau,

după caz, de urmărire penală, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale ci

vizează controlul unei hotărâri pronunțate în altă cauză, în afara sistemului

căilor legale de atac, plângerea prevăzută de textul menționat constituie o

exercitatre abuzivă a drepturilor, cu referire la accesul liber la justiție.

Or, petenta nu a învestit

instanța de fond, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

C. pen., în

sensul menționat, singurul cenzurabil.

Ca atare, constatând că

probatoriul administrat nu susține afirmațiile petentei privitoare la

săvârșirea infracțiunilor menționate, cu ocazia judecării procesului penal, de

către magistrații reclamați și, în consecință, rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale este legală și temeinică, respingând plângerea, instanța de

fond a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală,

recurenta nu a propus probe care să impună concluzia stabilirii eronate a

situației de fapt, cu referire la existența altor fapte, decât cea constând în

îndeplinirea atribuțiilor de jurisdicție, necenzurabile în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurenta-petentă V.R. va fi obligată la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petenta V.R. împotriva sentinței nr. 221 din 7 martie

2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 4552/2004.

Obligă recurenta-petentă

menționată, să plătească statului, suma de 100 lei (1.000.000 lei vechi), cu

titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2005.