ÎCCJ, Decizia nr. 255/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin două memorii, din 8

octombrie 2004 și 21 octombrie 2004, P.G. a formulat plângere împotriva

judecătorului C.A., din cadrul Tribunalului Arad, pentru săvârșirea

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen., imputându-i faptul că l-a defavorizat prin modul în care a

soluționat dosarul nr. 3720/2000, al Tribunalului Arad.

Prin rezoluția din 21

octombrie 2004, dată în dosarul nr. 234/P/20041, procurorul desemnat să

examineze prima plângere, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de

judecătorul C.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Același procuror, examinând

și cea de a doua plângere, prin rezoluția din 29 octombrie 2004, dată în

dosarul nr. 249/P/2004, a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale,

față de judecătorul C.A., pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.

Împotriva acestor rezoluții,

petentul P.G. a formulat plângere, cu care s-a adresat Procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin rezoluția din 10

noiembrie 2004, dată în dosarul nr. 1611/II/2/2004, a respins, ca neîntemeiate,

plângerile formulate de petent, împotriva rezoluțiilor nr. 234/P/2004 din 21

octombrie 2004 și nr. 249/P/2004 din 29 octombrie 2004, ale Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a motivat că, în urma

verificărilor efectuate, a rezultat că judecătorul C.A. a făcut parte din

completul de judecată ce a pronunțat decizia civilă nr. 1217 din 12 iulie 2000

a Tribunalului Arad, prin care, admițându-se apelul declarat de reclamantul

A.T., s-a stabilit în favoarea acestuia, dreptul de proprietate asupra

imobilului din Arad, iar ca urmare, s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de SC R. SA Arad și pârâții P.G. și P.V., pentru

apartamentul nr. 1 din imobilul menționat.

S-a relevat că această

soluție a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin

decizia nr. 3745 din 21 noiembrie 2000, a respins recursurile declarate în

cauză de pârâți și de intervenienții P.G. și P.V.

În concluzie, prin rezoluție

s-a considerat că, din moment ce soluția adoptată de completul format din doi

judecători, între care a fost și C.A., este legală și temeinică, nu se poate

reține că acest judecător, împotriva căruia s-au formulat plângerile, ar fi

săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzută de art. 246 C. pen.

Împotriva rezoluțiilor

menționate, petentul P.G. a formulat plângere la Curtea de Apel Timișoara.

Curtea de Apel Timișoara,

secția penală, prin sentința penală nr. 16/Pl din 14 februarie 2005, a respins

plângerea, ca neîntemeiată, obligând pe petent să plătească statului, suma de

300.000 lei cheltuieli judiciare, iar către C.A., 2.000.000 lei cheltuieli de

judecată.

S-a motivat că rezoluțiile

date succesiv de procurori sunt legale și temeinice, întrucât soluția de care

petentul nu este mulțumit, a fost pronunțată de un complet format din doi

judecători și a fost confirmată în recurs, astfel că nu se poate pretinde că

judecătorul împotriva căruia s-au îndreptat plângerile, și-ar fi îndeplinit cu

rea-credință atribuțiile ce i-au revenit.

Recursul declarat de petent

împotriva sentinței a fost respins, ca tardiv, prin decizia nr. 3715 din 16

iunie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Petentul P.G. a declarat

recurs și împotriva deciziei menționate.

Acest recurs nu este

admisibil.

În adevăr, prin nici o

dispoziție a legii nu este prevăzută posibilitatea de a se declara recurs

împotriva deciziilor prin care este soluționată o atare cale de atac.

În această privință, prin

art. 385

1

C. proc. pen., în cuprinsul căruia sunt reglementate

hotărârile supuse recursului, deciziile pronunțate în recurs nu sunt menționate

între hotărârile susceptibile de a fi atacate pe această cale.

Este de observat, de altfel,

că potrivit art. 417 lit. c) C. proc. pen., hotărârea instanței de recurs, prin

care a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de petent, cu obligarea

acestuia la cheltuieli judiciare către stat, a rămas definitivă la data

pronunțării.

Așa fiind și cum, în raport

cu reglementările în vigoare, nu mai este posibilă exercitarea din nou a

aceleiași căi de atac, a recursului, pentru că s-ar încălca principiul legalității

căilor de atac, precum și competența firească a instanțelor de soluționare a

acestora, urmează ca recursul declarat de petentul P.G. să fie respins ca

inadmisibil, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul P.G. împotriva deciziei nr. 3715 din 16 iunie

2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petentul sus-menționat să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei (100 lei noi) cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2005.