ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2703/2006

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 2 decembrie 2004 reclamanta S.N. a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București prin Primarul general și Ministerul Finanțelor

Publice pentru ca pârâtul 1 să emită o dispoziție de restituire prin echivalent

sub formă bănească pentru apt. 26 situat în București, să fie obligat să

execute această dispoziție.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că apartamentul, proprietatea mamei sale, urmare cumpărării în 1948, a

fost trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza

unei hotărâri judecătorești nr. 4350/1961 care nu le-a fost adusă la cunoștință

proprietarilor.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 1073 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 8 din 12 ianuarie 2005 a admis excepția

inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

În motivarea acestei soluții

tribunalul a reținut că procedura judiciară nu poate suplini procedura

administrativă de restituire în natură sau echivalent pentru că s-ar ajunge în

acest mod la eludarea dispoziției legii speciale.

S-a apreciat astfel că petiționara

nu se poate adresa justiției câtă vreme autoritatea sesizată cu notificarea nu

s-a pronunțat prin dispoziție asupra acesteia.

Aceeași obligație privind

parcurgerea procedurii administrative prealabile s-a înregistrat și în raport

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel București prin

decizia civilă nr. 240 A din 21 iunie 2006 a respins excepția autorității

lucrului judecat, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința apelată și

evocând fondul a admis în parte cererea împotriva Municipiului București prin

Primarul general. A fost obligat acest pârât să emită dispoziție pentru

notificare 2525 din 16 august 2001.

Prin aceeași decizie a fost respinsă

acțiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea deciziei s-a reținut că

acțiunea este admisibilă conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În acest fel

s-a observat că reclamanta nu s-a adresat direct instanței cu acțiunea în

revendicare ci a adresat mai întâi o notificare Primăriei care însă din 2001 de

la data înregistrării notificării și până la momentul sesizării instanței 2004

nu s-a pronunțat. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituția

sesizată cu notificarea este obligată să se pronunțe asupra acesteia pe baza

probelor și actelor furnizate de petiționar în termen de 60 zile și o amânare sine

die a rezolvării nu este permisă de lege și atrage culpa acestui pârât.

S-a observat totodată că pârâtului

Ministerului Finanțelor Publice nu-i incumbă nici o obligație legată de punerea

în executare a dispozițiilor emise de unitățile deținătoare. Potrivit art. 37

din Legea nr. 10/2001 acestui pârât îi revine sarcina primirii

centralizatoarelor cu materialele aferente referitoare la notificări și oferte

de despăgubiri bănești înaintate de către prefecți.

S-a apreciat ca nefondată și

excepția autorității lucrului judecat invocată de Ministerul Finanțelor Publice

față de împrejurarea că prin decizia civilă invocată nr. 1014 din 20 septembrie

2004 a Curții de Apel București s-a statuat asupra temeiului de preluare a

imobilului în prezenta cauză, caracterul preluării imobilului nu constituie

element al cauzei de chemare în judecată, prezenta acțiune având ca obiect

neemiterea dispoziției de soluționare a notificării.

Împotriva acestei decizii pârâtul

Municipiul București a declarat în termen legal recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la greșita aplicare a

Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul de fond cât și al celui de procedură.

În esență s-a susținut că Tribunalul

Municipiului București nu era competent să soluționeze cauza al cărui obiect

este „o obligație de a face”, obiect care nu se încadrează în situațiile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 în atingerea competenței acestei instanțe. Ca

urmare, s-a spus că o atare acțiune este de competența generală a judecătoriei.

Cât privește fondul s-a apreciat că

termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, este de recomandate, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu

obligarea la despăgubiri pentru pagubele produse, or în cauză nu s-a făcut

dovada vreunui prejudiciu.

Recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru considerentele de mai jos.

Reclamanta a sesizat conform Legii

nr. 10/2001 Primăria municipiului București cu notificare înregistrată la nr.

2525 din 16 august 2001. Ca urmare se plasează în procedura administrativă

prealabilă prevăzută de această lege.

Procedura prealabilă din faza

administrativă este supusă, potrivit regulilor instituite de Legea nr. 10/2001

controlului judiciar al instanței.

Deși legea nu prevede în mod expres

că neemiterea în termen a dispoziției motivate este supusă aceluiași control, o

altă interpretare în sensul că tergiversarea sau refuzul răspunsului

autorității sesizate cu notificare nu este supusă controlului judiciar este

exclusă. Legea a instituit o obligație de răspuns și un termen precis și imperativ

de 60 zile de la înregistrarea notificării, termen mai lung decât cel stabilit

ca regulă în procedura generală administrativă de soluționare a cererilor.

Fixarea termenului de rezolvare de

către lege se înscrie în preocuparea respectării principiului rezolvării

cererilor într-un termen rezonabil.

Or, în cauză lipsa de răspuns la o

notificare înregistrată în 2001 face ca această omisiune care se întinde pe

parcursul a trei ani de la sesizare să fie imputabilă în mod evident

autorității responsabile și să se încadreze în poziția de refuz de rezolvare a

cererii, refuz care este supus cenzurii instanței judecătorești.

Cererea de chemare în judecată are

în mod explicit acest scop să determine Primăria Municipiului București să

rezolve notificarea prin emiterea dispoziției prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Ca urmare reclamanta s-a plasat în procedura Legii nr. 10/2001 care, cum s-a

arătat mai sus dă în competența instanțelor judecătorești, la nivelul

tribunalului, controlul judiciar în materia de restituire a bunurilor, imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pentru considerentele arătate se

constată că decizia atacată este pronunțată cu respectarea Legii nr. 10/2001 și

ca urmare nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 240 A

din 21 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2006.