ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7882/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 4490/3/2009, reclamanta G.S., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, Primarul General al Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Instituția Prefectului Municipiului București, prin Prefectul Municipiului București, să se constate că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 27, situat în imobilul din București, împreună cu boxa nr. 27 și cu părțile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

A mai solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent. În motivarea cererii, s-a arătat că, prin Contractul nr. X Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală s-a obligat a construi o locuință proprietate personală în favoarea reclamantei și a soțului său, G.S. Locuința ce urma a se construi era amplasată în Municipiul București, B-dul D., Raionul „23 August”, pe terenul atribuit de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului București.

La data de 09 aprilie 1969 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a locuinței situate în București, B-dul D., împreună cu cotă parte de folosință, pe timp nelimitat, a terenului aferent și boxa nr. 15, după cum rezultă din precizările din cuprinsul adresei cu nr. 250798 din 15 iulie 2003 prin care Direcția de Venituri Buget Local București - Serviciul impunere persoane fizice a precizat că imobilul situat în Municipiul București, B-dul F., a fost dobândit de G.S. și G.S. în baza Contractului de construire nr. X și a Procesului-verbal de predare-primire din 09 aprilie 1969. S-a menționat și că prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 imobilul a fost preluat în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, s-a dispus preluarea, pe data de 7 octombrie 1981, în proprietatea statului, cu plată, a apartamentului nr. 27, amplasat la etajul 6 al imobilului situat în Municipiul București, B-dul D., compus din trei camere și dependințe și boxa nr. 27 de la subsol, fiind retras dreptul de folosință a terenului aferent în suprafață de 12,88 mp., atribuit pe durata existenței construcției. Totodată, prin adresa cu nr. 4416 din 27 august 2003 SC F. SA a comunicat faptul că apartamentul nr. 27 din B-dul F., a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 de la foștii proprietari G.S.

și G.S. Au fost acordate despăgubiri în valoare de 68.2000 RON, cu precizarea că despăgubirea a fost acordată și pentru corpul A din Str. Matei Voievod. S-a menționat totodată că apartamentul amintit a fost vândut potrivit Legii nr. 112/1995 domnului M.C., în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 6 februarie 1997. Cu privire la evoluția adresei poștale a imobilului în cauză, s-a arătat că prin adresa cu nr. 8987/3240 din 10 martie 2004 a Primăriei Municipiului București s-a comunicat faptul că bl. T2 pe B-dul F., București, a purtat următoarele adrese poștale: B-dul D. de la nivelul anului 1967 și B-dul F. de la nivelul anului 1990. La data de 29 decembrie 1998 a decedat soțul reclamantei, G. S., iar potrivit încheierii de autentificare cu nr. 992/2003 emisă de notarul „S.C.”, doamnele G.S.

(soție) și G.M.E. (fiică) au declarat că au acceptat, fără rezerve, succesiunea rămasă de pe urma acestuia. Urmarea celor de mai-sus, Tribunalul Districtual R.H. emite în Dosarul nr. 011475803141/1 Ordinul de moștenire de pe urma defunctului G.S., pe numele reclamantei, în calitate de soție a defunctului, în cotă de 1/1 (anexa nr. 8). Prin procura autentificată sub nr. 600 la data de 18 aprilie 2003 la sediul Biroului Notarului Public „R.C.” (anexa nr. 9) reclamanta a împuternicit pe doamna S.E. pentru a o reprezenta înaintea tuturor autorităților administrative, judiciare și publice, cât și în fața persoanelor particulare din România pentru redobândirea și revendicarea imobilului din București, B-dul F. Prin Notificarea înregistrată cu nr. 5196 din data de 19 decembrie 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc „E.

și P.”, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, B-dul F. Ulterior depunerii notificării amintite, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 2882 din 13 mai 2004 a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă privind restituirea apartamentului nr. 27, situat în imobilul din București, B-dul F., invocându-se ca argument al soluției adoptate faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitoare. Ulterior, prin Dispoziția nr. 3514 din 19 noiembrie 2004 a Primarului General al Municipiului București, comunicată reclamantei la data de 12 ianuarie 2005, toate dispozițiile anterioare adoptate în soluționarea dosarului au fost modificate în sensul că s-a dispus respingerea notificării pe considerentul că cererea de restituire nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.

Urmare a contestației formulate de reclamantă, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat în Dosarul nr. 742/2004 Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 prin care a admis contestația, a anulat Decizia nr. 3514 din 19 noiembrie 2004 și a obligat intimata să emită o nouă decizie în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii apelului și recursului formulat de Primăria Municipiului București.

Ulterior, urmare a refuzului Primăriei Municipiului București de a aduce la îndeplinire cele stabilite de către instanță, prin Încheierea pronunțată în Dosarul nr. 31598/3/2007 de către Judecătoria sectorului 5 București, a fost obligată pârâta-debitoare Primăria Municipiului București să plătească în favoarea statului o amendă civilă în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzută în titlul executoriu - Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 40 din 7 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă prin respingerea apelului și rămânerea irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 8202 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin respingerea recursului.

Deși a trecut mai mult de un an de la data pronunțării respectivei încheieri, entitatea notificată refuză în mod susținut a aduce la îndeplinire obligațiile impuse de lege în sarcina sa, dar și cele stabilite de către instanțele judecătorești prin hotărâri definitive și irevocabile pronunțate în cauză. Având în vedere dispozițiile legale incidente regăsite în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar și dispozițiile instanței judecătorești ce a judecat contestația reclamantei împotriva Dispoziției Primarului General al Municipiului București, reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul obiect al notificării formulate, ce a făcut obiectul unui act de dispoziție ulterior preluării abuzive a acestuia de către stat.

Astfel, având în vedere că imobilul obiect al notificării reclamantei a fost înstrăinat potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările și completările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Introducerea în proces, alături de pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, Instituției Prefectului Municipiului București și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este justificată pe considerentul atribuțiilor conferite acestor din urmă două entități în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor.

Astfel, cât privește pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, potrivit dispozițiilor introduse în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 81/2007, aceasta are sarcina de a exercita controlul de legalitate asupra Dispozițiilor Primarului General prin care se propune acordarea de despăgubiri potrivit legii speciale, în acest sens, art. 16 alin. (22) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Tot astfel, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are ca principală atribuție analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite. Prin urmare, stabilind că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor, va putea fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea despăgubirilor cuvenite.

Cât privește posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești asupra fondului dreptului pretins de reclamantă, a arătat că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu un refuz de restituire ce se impune a fi cenzurat, neexistând nicio dispoziție legală care să limiteze dreptul reclamantului de a se adresa instanței judecătorești competente. De altfel, o astfel de restricție ar fi adus atingere dreptului de petiționare prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu privire la natura și temeiul juridic al cererii de restituire, promovate în fața instanțelor judecătorești, în cazul depășirii termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în doctrina de specialitate s-a apreciat că tăcerea entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură/echivalent a imobilelor preluate abuziv. Persoana îndreptățită poate așadar să-și realizeze acest drept în justiție, sesizarea instanței de judecată fiind determinată de neîndeplinirea de către persoana notificată a obligației stipulată în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acțiunea, având ca obiect restituirea imobilului în vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege, tinde la valorificarea unui drept subiectiv civil. În speța dedusă judecății s-a constatat nu numai refuzul entității obligate la restituire a-și îndeplini obligațiile impuse de lege, ci chiar nesocotirea de către aceasta a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în cauză. De asemenea, prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General (Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007 și obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) s-a statuat cu valoare de principiu că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cu privire la competența instanței de a soluționa prezentul litigiu, printr-o altă decizie cu privire la competența de soluționare a unor acțiuni similare celei ce formează obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că din analiza Legii nr. 10/2001 se poate constata că toate litigiile născute din aplicarea acestui act normativ sunt de competența instanțelor civile, respectiv, a secției civile a tribunalului.

Cât privește acordarea de despăgubiri pentru imobilul obiect al notificării reclamantei, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane, pentru aceste situații, restituirea în natură nu mai este posibilă și, prin urmare, potrivit prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor și modalitatea de plată a acestora vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ulterior emiterii deciziei de către această comisie, de către Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor (s-a făcut referire la dispozițiile O.U.G. Nr. 81/2007 prin care a fost instituită o procedură administrativă de valorificare a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire).

Așadar, imobilele supuse restituirii în echivalent urmează a fi evaluate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, care prevede totodată, la art. 19 - 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și căile de atac împotriva deciziilor ce vor fi adoptate de către Comisia Centrală. Prin urmare, după recunoașterea dreptului reclamantei de a primi despăgubiri, aceasta are posibilitatea valorificării drepturilor legate de restituirea în echivalent a imobilului ce a constituit proprietatea comună a reclamantei și a autorului său potrivit procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, prin cerere a solicitat numai a se stabili dreptul reclamantei la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și, pe cale de consecință, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Prin urmare, constatând refuzul nejustificat al pârâților Municipiul București prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București de a se pronunța asupra notificării formulate, consideră că instanța de judecată este competentă să soluționeze o astfel de cerere și să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care: pe de o parte, să stabilească că, faptul că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul, împreună cu boxă și cu părțile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane și pe de altă parte, constatând că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor, reclamanta a solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și excepția prematurității solicitării reclamantei privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Instituția Prefectului Municipiului București reprezentată prin Prefect, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanta G.S., ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece Prefectul nu soluționează notificările depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu emite dispoziții în temeiul aceleiași legi.

Prin Sentința civilă nr. 1480 din 18 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Instituția Prefectului Municipiului București; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent pentru imobilul situat în București, B-dul F., împreună cu boxa nr. 27 și cu părțile indivize comune; a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale; a respins acțiunea formulată de reclamanta G.S., împotriva pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Instituția Prefectului Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la excepțiile invocate, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor legale, competența de soluționare a notificării revine unității deținătoare, care în speță a fost Municipiul București, iar obligația de emitere a dispoziției sau deciziei de soluționare a notificării revine Primarului Municipiului București, astfel încât numai în privința acestor pârâți este justificată calitatea procesuală pasivă în raport cu obiectul prezentei pricini.

Referitor la fondul cererii, respectiv soluționarea notificării prin constatarea calității de persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, instanța de fond a constatat că prin notificarea înregistrată la 14 noiembrie 2001, aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, B-dul F. Prin Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, a fost obligată Primăria Municipiului București prin Primar General să emită o nouă decizie în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului din București, B-dul F. În considerentele acestei sentințe civile, s-a reținut cu putere de lucru judecat, că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar precum și a aceleia de moștenitor, în privința imobilului solicitat.

Totodată, s-a reținut că nu mai este posibilă restituirea în natură, având în vedere că imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către fostul chiriaș. Deși reclamanta a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării în această modalitate de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii, aceasta nu a respectat dispozițiile legii și ale hotărârii judecătorești, refuzând să emită decizia. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat, s-a constatat deja imposibilitatea restituirii în natură.

În consecință, față de cele reținute, tribunalul a apreciat în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilul ce i-a aparținut ei și autorului său, compus din trei camere și boxa nr. 27, reprezentând apartamentul nr. 27 din imobilul situat în București, B-dul F., conform Contractului de construire nr. X. Totodată, în temeiul art. 10 alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei sentinței civile a formulat apel reclamanta G.S., arătând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu cu pârâții, că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul 27, situat în imobilul din București, B-dul F., împreună boxa nr. 27 și cu părțile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român. Prin cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulate, reclamanta a solicitat ca după ce instanța va constata că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru imobilul mai sus-descris, să dispună obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească în favoarea acesteia contravaloarea despăgubirilor.

Reclamanta înțelege să critice sentința pronunțată de prima instanță de fond, în parte, cu privire la cele dispuse de către această instanță asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate împotriva acestei pârâte. Reclamanta a solicitat să se aibă în vedere că, astfel cum a arătat, acțiunea formulată are două capete de cerere, respectiv: pe de o parte, constatarea calității de persoană îndreptățită a reclamantei a primi despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobil, imposibil de restituit în natură, astfel cum a fost acesta individualizat în cuprinsul cererii și pe de altă parte, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea despăgubirilor cuvenite acesteia.

Hotărârea instanței de fond, prin care aceasta respinge în tot acțiunea formulată în contradictoriu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci și cel de-al doilea capăt de cerere ce are ca obiect tocmai obligarea acestei pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, și care de altfel a fost formulat în contradictoriu cu aceasta, este netemeinică și nelegală și nu cuprinde considerentele pe care se sprijină. În mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată. Pentru aceleași motive, în mod greșit prima instanță de fond a respins și cel de-al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Astfel, raportat la cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulat de reclamantă - având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, cele reținute de către instanța de fond sunt netemeinice și nelegale, pentru următoarele considerente: Astfel cum a arătat reclamanta, prima instanță de fond a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent, reținând că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale (cu referire la prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente). Cel de-al doilea petit al cererii introductive a fost formulat împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și are ca obiect obligarea acestor pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Calitatea procesuală s-a determinat în concret, în speță, în raport de litigiul dedus judecății, iar raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu. Prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane, fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Altfel spus, în privința pârâtului, trebuie verificat, pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței, dacă el este obligat în acel raport. Față de cele arătate, în speța dedusă judecății, formularea celui de-al doilea petit al cererii introductive împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este justificată pe considerentul atribuțiilor conferite acestei entități în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor, astfel cum este aceasta reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, această entitate are calitate procesuală pasivă raportat la pretențiile reclamantei ce fac obiectul celui de-al doilea capăt al cererii introductive.

Astfel, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor i-au fost stabilite atribuții privind stabilirea cuantumului despăgubirilor și, acordarea a acestora în favoarea persoanei îndreptățite, prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire. În sensul celor de mai sus sunt prevederile art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (2) și art. 16 alin. (7) din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Având în vedere cele de mai sus, emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire și acordarea de despăgubiri în favoarea celor ale căror imobile, preluate în mod abuziv, sunt imposibil de restituit în natură (au fost înstrăinate, au fost demolate, etc.) sunt atribuții în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar această entitate are calitate procesuală pasivă raportat la cel de-al doilea capăt al cerii introductive. Astfel cum s-a reținut din cuprinsul sentinței civile apelate, considerentele primei instanțe de fond justifică numai respingerea primului capăt de cerere, formulat în contradictoriu și cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Instituția Prefectului Municipiului București.

Pentru aceste motive, sentința pronunțată de către instanța de fond nu cuprinde considerentele pe care se sprijină cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin întâmpinare intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că în mod corect instanța de fond a reținut că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale, pronunțându-se astfel asupra petitului privind emiterea titlului de despăgubire.

Parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 implică soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către entitatea învestită cu soluționarea notificării/unitatea deținătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

Or, în speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea apelantei-reclamante, având drept obiect imobilul-apartament nr. 27, situat în Municipiul București, B-dul F., nu a fost soluționată printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, și astfel nu se poate declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând titlul de despăgubire. Așadar, decizia conținând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și după urmarea procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la care am făcut referire mai sus.

Astfel, în prezent, această comisie nu este învestită cu atribuțiile legale, deoarece procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanșează numai după soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și transmiterea dosarului complet de către entitatea notificată (în speță Primăria Municipiului București) Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Până atunci, Comisia Centrală nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în acest sens, în sarcina Comisiei Centrale, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.

De altfel, intimata-pârâtă Comisia Centrală nu înțelege interesul reclamantei de a promova prezentul apel, în condițiile în care instanța de fond a constatat dreptul acesteia la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, având astfel posibilitatea de a pune în executare cele stabilite prin sentința apelată, în vederea emiterii de către pârâtul Primarul General al Municipiului București a unei dispoziții privind soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, prin apelul promovat, reclamanta a solicitat desființarea în parte a Sentinței civile nr. 1480 din 18 decembrie 209, pronunțată în Dosarul nr. 4490/3/2009, de Tribunalul București, secția a V-a civilă și trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța de fond în vederea pronunțării asupra petitului privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, ceea ce presupune o prelungire a prezentului litigiu, deși interesul reclamantei ar trebui să îl reprezinte soluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001. De fapt, prin promovarea prezentului apel, reclamanta urmărește forțarea pronunțării unei hotărâri judecătorești privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea unei decizii conținând titlul de despăgubire, în afara cadrului legal stabilit prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost descris atât în dosarul de fond al prezentei cauze, cât și prin prezenta întâmpinare.

A pronunța o hotărâre judecătorească în condițiile solicitate de apelanta-reclamantă ar echivala cu încălcarea de către instanța de judecată a principiului separației puterilor în stat, consacrat de Constituția României. Prin Decizia civilă nr. 640/A din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei, reținând că prin cererea de chemare în judecată aceasta a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu cu pârâții, că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul 27, situat în imobilul din București, B-dul F., împreună boxa nr. 27 și cu părțile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulate, reclamanta a solicitat ca după ce instanța va constata că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru imobilul mai sus-descris, să dispună obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească în favoarea acesteia contravaloarea despăgubirilor. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta a criticat exclusiv modul de soluționare a celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, capăt soluționat prin admiterea unei excepții procesuale peremptorii, situație în care se impune analizarea acestor critici, ținând seama de limitele devoluțiunii stabilite de prevederile art. 295 și art. 296 C. proc.

civ. Această cerere a fost îndreptată de reclamantă împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca autoritate abilitată de lege să emită o decizie reprezentând titlul de despăgubire, conform prevederilor legale incidente în materia restituirilor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist. Contrar celor afirmate de reclamantă privind lipsa unei justificări a respingerii acestui capăt de cerere, din considerentele sentinței rezultă că instanța de fond a reținut lipsa legitimării procesuale a acestei pârâte, față de aplicarea în speță a prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care trimit la acordarea despăgubirilor la legea specială, respectiv Legea nr. 247/2005, în această fază instanța fiind competentă să soluționeze numai notificarea persoanei îndreptățite, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General.

Instanța de apel a reținut, din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificarea formulată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, se emite de către unitatea deținătoare o dispoziție/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat și se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii.

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Această din urmă modalitate reparatorie se propune a fi acordată prin decizia sau, după caz, prin dispoziția entității învestite de legiuitor cu soluționarea notificării, act ce marchează epuizarea procedurii administrative de restituire ce se desfășoară conform Legii nr. 10/2001 și care, potrivit aceluiași act normativ, pot fi contestate la secțiile civile ale tribunalului - instanța competentă material să soluționeze toate cererile promovate de persoanele îndreptățite la restituire privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităților deținătoare a imobilului solicitat ori entităților învestite de legiuitor cu soluționarea lor (acesta fiind și interpretarea constantă dată de instanța supremă prin deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii promovate în legătură cu aplicarea sub acest aspect a legii speciale de reparație).

În temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, după primirea dosarelor, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor procedează, administrativ, la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele, în care în mod întemeiat cererea de respingere în natură a fost respinsă, vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După întocmirea lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Decizia ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi atacată de cel interesat la instanța de contencios administrativ competentă. În acest sens, art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007, act normativ care a modificat și completat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prevede că „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”.

După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, iar acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată se face de această instituție, prin Direcția Pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

Reținând totodată că reclamanta invocă calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în echivalent a imobilului situat în București, B-dul F., calitate constată chiar prin sentința apelată în speță, prin soluționarea primului capăt de cerere (soluție ce nu face obiectul criticilor de apel) - în condițiile în care se pronunțase anterior Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care Primăria Municipiului București fusese deja obligată la emiterea unei decizii conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire în echivalent pentru același imobil - instanța de apel a constatat, în lipsa administrării de către reclamantă a unor probe sub acest aspect, conform art. 1169 C. civ., că intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nici nu a fost sesizată pentru a-și exercita obligațiile legale specifice în privința plății despăgubirilor ce s-ar cuveni pentru imobilele preluate abuziv.

Este deci evident că prezentul demers judiciar inițiat de reclamantă, având ca finalitate plata de despăgubiri, este îndreptat la acest moment împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile în care nu există niciun raport juridic actual între reclamantă și această entitate, dreptul la acțiune născându-se ca urmare a stabilirii dreptului la acțiune la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv și putându-se exercita numai în condițiile și limitele impuse de Legea nr. 247/2005, lege ce impune parcurgerea unei alte proceduri administrative, supusă însă controlului instanțelor judecătorești în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - instanțe care ar putea cenzura, după caz, și legalitatea unui eventual refuz de îndeplinire a obligațiilor legale ce îi incumbă intimatei-pârâte menționate.

Or, în lipsa unui atare raport, se poate aprecia că nu există nici identitate între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic, pârâtul neputând cădea în pretenții întrucât nu este titularul unei obligații legale sau convenționale, apărările formulate prin întâmpinare în acest sens fiind întemeiate.

Referitor la susținerile reclamantei din motivarea acțiunii privind necesitatea aplicării Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, privind admiterea recursului în interesul legii în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și în cazul obținerii despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că, interpretarea dată de instanța supremă textelor legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 prin această decizie nu poate fi luată în considerare în speța dedusă judecății în sensul dorit de reclamantă, respectiv stabilirea despăgubirilor și obligarea intimatei-pârâte printr-o hotărâre judecătorească, întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar chiar și interpretarea obligatorie - conform art. 329 C. proc.

civ. - dată acestora de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin deciziile sale. Această concluzie se impune fără echivoc dacă se are în vedere Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În considerentele acestei decizii se arată că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii „într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii”, „prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” și că, „din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare)” - rezultând, deci, că în cazul notificării nesoluționate încă de unitatea deținătoare, formulată de reclamant sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Pe de altă parte, trebuie observat că și în ipotezele în care legea specială permite sesizarea instanței de judecată pentru verificarea legalității procedurii administrative ce se desfășoară conform Legii nr. 247/2005, legitimare procesuală are Statul Român, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu aceasta din urmă - având în vedere că titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta G.S., arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile legale ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și principiile ce guvernează această materie. Reclamanta a mai arătat că a formulat două capete de cerere, respectiv, constatarea calității de persoană îndreptățită la despăgubiri în temeiul legii speciale de reparație și obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, acțiunea fiind respinsă din perspectiva celui de-al doilea capăt de cerere, instanțele constatând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei menționate, motivată de lipsa raporturilor juridice între reclamantă și pârâtă care să justifice existența vreunei obligații legale a pârâtei.

Contrar însă afirmațiilor instanței de apel, între reclamantă și pârâtă există un raport juridic, întrucât această instituție este singura abilitată de lege să emită decizie cu propunere de acordare de despăgubiri, reclamanta deținând o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului la despăgubiri derivând din Legea nr. 10/2001. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura entitate în măsură a emite în numele și pe seama Statului Român, decizie cu propunere de acordare de despăgubiri, iar dacă primul capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cel de-al doilea capăt a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel încât nu se poate reține motivarea instanței de apel în sensul că cererea nu se poate judeca decât în contradictoriu cu entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Chiar dacă titularul obligației de restituire este Statul Român, această obligație este adusă la îndeplinire prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât între această pârâtă și reclamantă există un raport juridic în virtutea căruia pârâta este obligată să emită în favoarea reclamantei decizie reprezentând titlu de despăgubire și are calitate procesuală pasivă pe cel de-al doilea capăt de cerere. Contrar susținerilor instanței de apel, în cauză este incidentă decizia în interesul Legii nr. 20/19 martie 2007 a Î.C.C.J., care însă nu a fost invocată în soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, astfel cum în mod greșit se reține în considerentele deciziei recurate, ci în soluționarea primului capăt de cerere, ce nu a format obiectul apelului.

Recursul este nefondat, potrivit argumentelor ce succed: Reclamanta a promovat prezenta cerere drept urmare a refuzului entității obligate la restituire de a-și îndeplini obligațiile impuse de lege, chiar a nesocotirii, de către aceasta, a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv, Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, prin care Primarul Municipiului București a fost obligat la emiterea, în favoarea reclamantei, a unei noi decizii de restituire prin echivalent a imobilului în litigiu. Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat, în fapt, soluționarea pe fond a notificării având ca obiect imobilul situat în București, Bv.

F., prin constatarea calității sale de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent, raportat la faptul că imobilul este imposibil de restituit în natură deoarece a fost înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995 și obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Soluționând pe fond notificarea și stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, respectiv, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a Deciziei nr. 20/2007 în interesul legii, în contextul în care analiza pe fond a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calității de persoană îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor reparatorii care se impun.

Critica reclamantei vizează respingerea acțiunii în contradictoriu cu Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, respectiv, respingerea apelului având acest obiect, având în vedere că această entitate este singura în măsură să emită decizie reprezentând titlu de despăgubire și raportat la faptul că cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Soluția preconizată de reclamantă nu are însă corespondent în dispozițiile legii speciale, întrucât solicitarea de obligare directă a entității învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care această entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea reclamantei la stabilirea și plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Or, examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios administrativ, anume, a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și 20). Aceasta întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 a fost scindată în două etape egal obligatorii, respectiv: procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent-compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia/dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară;

procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea sumei în numerar, în această limită. În acest sens a fost pronunțată și Decizia nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura admini