ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7882/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7882/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr.

4490/3/2009, reclamanta G.S., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin primar general, Primarul General al Municipiului

București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Instituția

Prefectului Municipiului București, prin Prefectul Municipiului București, să

se constate că are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr.

27, situat în imobilul din București, împreună cu boxa nr. 27 și cu părțile

indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane ulterior preluării

abuzive de către Statul Român.

A mai solicitat

obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o decizie

reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea

pretențiilor de restituire în echivalent.

În motivarea cererii,

s-a arătat că, prin Contractul nr. X Oficiul pentru construirea de locuințe

proprietate personală s-a obligat a construi o locuință proprietate personală

în favoarea reclamantei și a soțului său, G.S. Locuința ce urma a se construi

era amplasată în Municipiul București, B-dul D., Raionul „23 August”, pe

terenul atribuit de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului

București.

La data de 09 aprilie

1969 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a locuinței situate în

București, B-dul D., împreună cu cotă parte de folosință, pe timp nelimitat, a

terenului aferent și boxa nr. 15, după cum rezultă din precizările din

cuprinsul adresei cu nr. 250798 din 15 iulie 2003 prin care Direcția de

Venituri Buget Local  București - Serviciul impunere persoane fizice a precizat

că imobilul situat în Municipiul București, B-dul F., a fost dobândit de G.S.

și G.S. în baza Contractului de construire nr. X și a Procesului-verbal de

predare-primire din 09 aprilie 1969. S-a menționat și că prin Decizia nr. 105

din 26 ianuarie 1982 imobilul a fost preluat în proprietatea statului.

Prin Decizia nr. 105

din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București, s-a dispus preluarea, pe data de 7 octombrie 1981, în

proprietatea statului, cu plată, a apartamentului nr. 27, amplasat la etajul 6

al imobilului situat în Municipiul București, B-dul D., compus din trei camere

și dependințe și boxa nr. 27 de la subsol, fiind retras dreptul de folosință a

terenului aferent în suprafață de 12,88 mp., atribuit pe durata existenței

construcției.

Totodată, prin adresa

cu nr. 4416 din 27 august 2003 SC F. SA a comunicat faptul că apartamentul nr.

27 din B-dul F., a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin

Decizia nr. 105 din 26 ianuarie 1982 de la foștii proprietari G.S. și G.S. Au

fost acordate despăgubiri în valoare de 68.2000 RON, cu precizarea că

despăgubirea a fost acordată și pentru corpul A din Str. Matei Voievod. S-a

menționat totodată că apartamentul amintit a fost vândut potrivit Legii nr.

112/1995 domnului M.C., în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 6

februarie 1997.

Cu privire la

evoluția adresei poștale a imobilului în cauză, s-a arătat că prin adresa cu

nr. 8987/3240 din 10 martie 2004 a Primăriei Municipiului București s-a

comunicat faptul că bl. T2 pe B-dul F., București, a purtat următoarele adrese

poștale: B-dul D. de la nivelul anului 1967 și B-dul F. de la nivelul anului

1990.

La data de 29

decembrie 1998 a decedat soțul reclamantei, G. S., iar potrivit încheierii de

autentificare cu nr. 992/2003 emisă de notarul „S.C.”, doamnele G.S. (soție) și

G.M.E. (fiică) au declarat că au acceptat, fără rezerve, succesiunea rămasă de

pe urma acestuia.

Urmarea celor de

mai-sus, Tribunalul Districtual R.H. emite în Dosarul nr. 011475803141/1

Ordinul de moștenire de pe urma defunctului G.S., pe numele reclamantei, în

calitate de soție a defunctului, în cotă de 1/1 (anexa nr. 8).

Prin procura

autentificată sub nr. 600 la data de 18 aprilie 2003 la sediul Biroului

Notarului Public „R.C.” (anexa nr. 9) reclamanta a împuternicit pe doamna S.E.

pentru a o reprezenta înaintea tuturor autorităților administrative, judiciare

și publice, cât și în fața persoanelor particulare din România pentru

redobândirea și revendicarea imobilului din București, B-dul F.

Prin Notificarea

înregistrată cu nr. 5196 din data de 19 decembrie 2001 la Biroul Executorului

Judecătoresc „E. și P.”, reclamanta a solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, B-dul F.

Ulterior depunerii

notificării amintite, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului

București nr. 2882 din 13 mai 2004 a fost respinsă notificarea formulată de

reclamantă privind restituirea apartamentului nr. 27, situat în imobilul din

București, B-dul F., invocându-se ca argument al soluției adoptate faptul că

reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității

de moștenitoare. Ulterior, prin Dispoziția nr. 3514 din 19 noiembrie 2004 a

Primarului General al Municipiului București, comunicată reclamantei la data de

12 ianuarie 2005, toate dispozițiile anterioare adoptate în soluționarea

dosarului au fost modificate în sensul că s-a dispus respingerea notificării pe

considerentul că cererea de restituire nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.

Urmare a contestației

formulate de reclamantă, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

pronunțat în Dosarul nr. 742/2004 Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005

prin care a admis contestația, a anulat Decizia nr. 3514 din 19 noiembrie 2004

și a obligat intimata să emită o nouă decizie în condițiile art. 24 din Legea

nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire prin echivalent,

corespunzătoare valorii imobilului. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă

ca urmare a respingerii apelului și recursului formulat de Primăria

Municipiului București.

Ulterior, urmare a

refuzului Primăriei Municipiului București de a aduce la îndeplinire cele

stabilite de către instanță, prin Încheierea pronunțată în Dosarul nr.

31598/3/2007 de către Judecătoria sectorului 5 București, a fost obligată

pârâta-debitoare Primăria Municipiului București să plătească în favoarea

statului o amendă civilă în cuantum de 50 RON pe zi de întârziere până la

executarea obligației prevăzută în titlul executoriu - Sentința civilă nr. 388

din 13 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

definitivă prin Decizia civilă nr. 40 din 7 februarie 2006, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă prin respingerea apelului și rămânerea

irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 8202 din 16 octombrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin respingerea recursului.

Deși a trecut mai

mult de un an de la data pronunțării respectivei încheieri, entitatea

notificată refuză în mod susținut a aduce la îndeplinire obligațiile impuse de

lege în sarcina sa, dar și cele stabilite de către instanțele judecătorești

prin hotărâri definitive și irevocabile pronunțate în cauză.

Având în vedere

dispozițiile legale incidente regăsite în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar și

dispozițiile instanței judecătorești ce a judecat contestația reclamantei

împotriva Dispoziției Primarului General al Municipiului București, reclamanta

are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

obiect al notificării formulate, ce a făcut obiectul unui act de dispoziție

ulterior preluării abuzive a acestuia de către stat.

Astfel, având în

vedere că imobilul obiect al notificării reclamantei a fost înstrăinat potrivit

prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, art. 20

alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 dispune în sensul că în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință,

trecute în proprietatea statului, cu modificările și completările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, teren și construcții,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Totodată, potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în

natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Introducerea în

proces, alături de pârâții Primarul General al Municipiului București și

Municipiul București prin Primarul General, Instituției Prefectului

Municipiului București și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

este justificată pe considerentul atribuțiilor conferite acestor din urmă două

entități în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor.

Astfel, cât privește

pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, potrivit dispozițiilor

introduse în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 prin O.U.G. nr.

81/2007, aceasta are sarcina de a exercita controlul de legalitate asupra

Dispozițiilor Primarului General prin care se propune acordarea de despăgubiri

potrivit legii speciale, în acest sens, art. 16 alin. (22) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Tot astfel, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor are ca principală atribuție analizarea și stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite.

Prin urmare,

stabilind că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor, va putea

fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită o

decizie reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească

contravaloarea despăgubirilor cuvenite.

Cât privește

posibilitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești asupra fondului dreptului

pretins de reclamantă, a arătat că, din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, reiese că lipsa

răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu un

refuz de restituire ce se impune a fi cenzurat, neexistând nicio dispoziție

legală care să limiteze dreptul reclamantului de a se adresa instanței

judecătorești competente. De altfel, o astfel de restricție ar fi adus atingere

dreptului de petiționare prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu privire la natura

și temeiul juridic al cererii de restituire, promovate în fața instanțelor

judecătorești, în cazul depășirii termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în doctrina de specialitate s-a apreciat

că tăcerea entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu

neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv

dreptul la restituirea în natură/echivalent a imobilelor preluate abuziv.

Persoana îndreptățită poate așadar să-și realizeze acest drept în justiție,

sesizarea instanței de judecată fiind determinată de neîndeplinirea de către

persoana notificată a obligației stipulată în art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001. Acțiunea, având ca obiect restituirea imobilului în vreuna dintre

modalitățile prevăzute de lege, tinde la valorificarea unui drept subiectiv

civil.

În speța dedusă

judecății s-a constatat nu numai refuzul entității obligate la restituire a-și

îndeplini obligațiile impuse de lege, ci chiar nesocotirea de către aceasta a

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în cauză.

De asemenea, prin

decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii promovat de Procurorul General (Decizia nr. XX din 19 martie

2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007 și obligatorie pentru instanțe

conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) s-a statuat cu valoare de principiu

că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cu privire la

competența instanței de a soluționa prezentul litigiu, printr-o altă decizie cu

privire la competența de soluționare a unor acțiuni similare celei ce formează

obiectul prezentului litigiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că

din analiza Legii nr. 10/2001 se poate constata că toate litigiile născute din

aplicarea acestui act normativ sunt de competența instanțelor civile, respectiv,

a secției civile a tribunalului.

Cât privește

acordarea de despăgubiri pentru imobilul obiect al notificării reclamantei,

înstrăinat în favoarea unor terțe persoane, pentru aceste situații, restituirea

în natură nu mai este posibilă și, prin urmare, potrivit prevederilor Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor și modalitatea de plată a

acestora vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și, ulterior emiterii deciziei de către această comisie, de

către Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor (s-a făcut

referire la dispozițiile O.U.G. Nr. 81/2007 prin care a fost instituită o

procedură administrativă de valorificare a deciziilor reprezentând titluri de

despăgubire). Așadar, imobilele supuse restituirii în echivalent urmează a fi

evaluate în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, care prevede

totodată, la art. 19 - 20 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și căile de

atac împotriva deciziilor ce vor fi adoptate de către Comisia Centrală. Prin

urmare, după recunoașterea dreptului reclamantei de a primi despăgubiri,

aceasta are posibilitatea valorificării drepturilor legate de restituirea în

echivalent a imobilului ce a constituit proprietatea comună a reclamantei și a

autorului său potrivit procedurii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

Pentru aceste

considerente, prin cerere a solicitat numai a se stabili dreptul reclamantei la

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale și, pe cale de consecință,

obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei

decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Prin urmare,

constatând refuzul nejustificat al pârâților Municipiul București prin Primarul

General și Primarul General al Municipiului București de a se pronunța asupra

notificării formulate, consideră că instanța de judecată este competentă să

soluționeze o astfel de cerere și să pronunțe o hotărâre judecătorească prin

care: pe de o parte, să stabilească că, faptul că reclamanta are dreptul la

acordarea de despăgubiri pentru apartamentul, împreună cu boxă și cu părțile

indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane și pe de altă

parte, constatând că reclamanta este îndreptățită la acordarea despăgubirilor,

reclamanta a solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la primul petit al

cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă și excepția

prematurității solicitării reclamantei privind obligarea Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei conținând titlul de

despăgubire.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Instituția Prefectului Municipiului București reprezentată

prin Prefect, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanta G.S., ca

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece

Prefectul nu soluționează notificările depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și

nici nu emite dispoziții în temeiul aceleiași legi.

Prin Sentința civilă

nr. 1480 din 18 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte acțiunea reclamantei; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și Instituția Prefectului Municipiului București; a constatat calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent pentru

imobilul situat în București, B-dul F., împreună cu boxa nr. 27 și cu părțile

indivize comune; a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în

condițiile legii speciale; a respins acțiunea formulată de reclamanta G.S.,

împotriva pârâților Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

Instituția Prefectului Municipiului București, ca fiind formulată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la

excepțiile invocate, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor legale,

competența de soluționare a notificării revine unității deținătoare, care în

speță a fost Municipiul București, iar obligația de emitere a dispoziției sau

deciziei de soluționare a notificării revine Primarului Municipiului București,

astfel încât numai în privința acestor pârâți este justificată calitatea

procesuală pasivă în raport cu obiectul prezentei pricini.

Referitor la fondul

cererii, respectiv soluționarea notificării prin constatarea calității de

persoană îndreptățită la restituire a reclamantei, instanța de fond a constatat

că prin notificarea înregistrată la 14 noiembrie 2001, aceasta a solicitat

restituirea în natură a imobilului din București, B-dul F.

Prin Sentința civilă

nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă,

definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, a fost

obligată Primăria Municipiului București prin Primar General să emită o nouă

decizie în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei

oferte de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului din

București, B-dul F. În considerentele acestei sentințe civile, s-a reținut cu

putere de lucru judecat, că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar

precum și a aceleia de moștenitor, în privința imobilului solicitat. Totodată,

s-a reținut că nu mai este posibilă restituirea în natură, având în vedere că

imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către fostul chiriaș.

Deși reclamanta a

făcut mai multe demersuri în sensul soluționării în această modalitate de către

pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii, aceasta nu a respectat

dispozițiile legii și ale hotărârii judecătorești, refuzând să emită decizia.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în

natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având

în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat, s-a constatat deja

imposibilitatea restituirii în natură.

În consecință, față

de cele reținute, tribunalul a apreciat în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanta a făcut dovada că este

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea prin

echivalent pentru imobilul ce i-a aparținut ei și autorului său, compus din

trei camere și boxa nr. 27, reprezentând apartamentul nr. 27 din imobilul

situat în București, B-dul F., conform Contractului de construire nr. X.

Totodată, în temeiul

art. 10 alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că

despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei

sentinței civile a formulat apel reclamanta G.S., arătând că prin cererea de

chemare în judecată a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre

judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu cu pârâții, că

reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru apartamentul 27,

situat în imobilul din București, B-dul F., împreună boxa nr. 27 și cu părțile

indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane ulterior preluării

abuzive de către Statul Român.

Prin cel de-al doilea

capăt de cerere al acțiunii formulate, reclamanta a solicitat ca după ce

instanța va constata că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru

imobilul mai sus-descris, să dispună obligarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire prin care să stabilească în favoarea acesteia contravaloarea

despăgubirilor.

Reclamanta înțelege

să critice sentința pronunțată de prima instanță de fond, în parte, cu privire

la cele dispuse de către această instanță asupra excepției lipsei calității

procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate

împotriva acestei pârâte.

Reclamanta a

solicitat să se aibă în vedere că, astfel cum a arătat, acțiunea formulată are

două capete de cerere, respectiv: pe de o parte, constatarea calității de

persoană îndreptățită a reclamantei a primi despăgubiri în condițiile legii

speciale pentru imobil, imposibil de restituit în natură, astfel cum a fost

acesta individualizat în cuprinsul cererii și pe de altă parte, obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire prin care să stabilească contravaloarea

despăgubirilor cuvenite acesteia.

Hotărârea instanței

de fond, prin care aceasta respinge în tot acțiunea formulată în contradictoriu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci și cel de-al

doilea capăt de cerere ce are ca obiect tocmai obligarea acestei pârâte la

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, și care de altfel a fost

formulat în contradictoriu cu aceasta, este netemeinică și nelegală și nu

cuprinde considerentele pe care se sprijină.

În mod greșit prima

instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către

pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu privire la cel

de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată.

Pentru aceleași

motive, în mod greșit prima instanță de fond a respins și cel de-al doilea

capăt de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Astfel, raportat la

cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii formulat de reclamantă - având ca

obiect obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire, cele reținute de către instanța de fond sunt netemeinice și

nelegale, pentru următoarele considerente:

Astfel cum a arătat

reclamanta, prima instanță de fond a constatat calitatea acesteia de persoană

îndreptățită la restituire prin echivalent, reținând că despăgubirile urmează a

fi acordate în condițiile legii speciale (cu referire la prevederile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției precum și unele măsuri adiacente).

Cel de-al doilea

petit al cererii introductive a fost formulat împotriva Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor și are ca obiect obligarea acestor pârâte la

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Calitatea procesuală

s-a determinat în concret, în speță, în raport de litigiul dedus judecății, iar

raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își

dispută dreptul în litigiu.

Prin calitate

procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei

persoane, fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de

parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de

titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul

raportului juridic de drept material dedus judecății.

S-a impus concepția

potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între

persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic

dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între

persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate

procesuală pasivă). Altfel spus, în privința pârâtului, trebuie verificat,

pornind de la același raport juridic supus cercetării instanței, dacă el este

obligat în acel raport.

Față de cele arătate,

în speța dedusă judecății, formularea celui de-al doilea petit al cererii

introductive împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, este

justificată pe considerentul atribuțiilor conferite acestei entități în

procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor, astfel cum este aceasta

reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, această entitate

are calitate procesuală pasivă raportat la pretențiile reclamantei ce fac

obiectul celui de-al doilea capăt al cererii introductive.

Astfel, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în sarcina Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor i-au fost stabilite atribuții privind stabilirea

cuantumului despăgubirilor și, acordarea a acestora în favoarea persoanei

îndreptățite, prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

În sensul celor de

mai sus sunt prevederile art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (2) și art. 16 alin.

(7) din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Având în vedere cele

de mai sus, emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire și acordarea de

despăgubiri în favoarea celor ale căror imobile, preluate în mod abuziv, sunt

imposibil de restituit în natură (au fost înstrăinate, au fost demolate, etc.)

sunt atribuții în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

iar această entitate are calitate procesuală pasivă raportat la cel de-al

doilea capăt al cerii introductive.

Astfel cum s-a

reținut din cuprinsul sentinței civile apelate, considerentele primei instanțe

de fond justifică numai respingerea primului capăt de cerere, formulat în

contradictoriu și cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și Instituția Prefectului Municipiului București.

Pentru aceste motive,

sentința pronunțată de către instanța de fond nu cuprinde considerentele pe

care se sprijină cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere,

formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Prin întâmpinare

intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că

în mod corect instanța de fond a reținut că despăgubirile urmează a fi acordate

în condițiile legii speciale, pronunțându-se astfel asupra petitului privind

emiterea titlului de despăgubire.

Parcurgerea

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

implică soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de

către entitatea învestită cu soluționarea notificării/unitatea deținătoare, iar

ulterior finalizării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001,

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării

lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.

Or, în speță, procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a fost finalizată, întrucât

notificarea apelantei-reclamante, având drept obiect imobilul-apartament nr.

27, situat în Municipiul București, B-dul F., nu a fost soluționată printr-o

dispoziție motivată, care să fie emisă de unitatea deținătoare, respectiv

Primăria Municipiului București, și astfel nu se poate declanșa și urma

procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând

titlul de despăgubire.

Așadar, decizia

conținând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor numai după finalizarea procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și după urmarea procedurii administrative

reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la care am făcut referire

mai sus.

Astfel, în prezent,

această comisie nu este învestită cu atribuțiile legale, deoarece procedura

administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanșează

numai după soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și

transmiterea dosarului complet de către entitatea notificată (în speță Primăria

Municipiului București) Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Până atunci, Comisia

Centrală nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat

la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul

unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în

acest sens, în sarcina Comisiei Centrale, instanța nu poate obliga o parte la o

prestație imposibil de adus la îndeplinire.

De altfel,

intimata-pârâtă Comisia Centrală nu înțelege interesul reclamantei de a promova

prezentul apel, în condițiile în care instanța de fond a constatat dreptul

acesteia la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, având astfel

posibilitatea de a pune în executare cele stabilite prin sentința apelată, în

vederea emiterii de către pârâtul Primarul General al Municipiului București a

unei dispoziții privind soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr.

10/2001.

Or, prin apelul

promovat, reclamanta a solicitat desființarea în parte a Sentinței civile nr.

1480 din 18 decembrie 209, pronunțată în Dosarul nr. 4490/3/2009, de Tribunalul

București, secția a V-a civilă și trimiterea spre rejudecare a cauzei la

instanța de fond în vederea pronunțării asupra petitului privind obligarea

Comisiei Centrale la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, ceea ce

presupune o prelungire a prezentului litigiu, deși interesul reclamantei ar

trebui să îl reprezinte soluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr.

10/2001.

De fapt, prin

promovarea prezentului apel, reclamanta urmărește forțarea pronunțării unei

hotărâri judecătorești privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea unei

decizii conținând titlul de despăgubire, în afara cadrului legal stabilit prin

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost descris atât în dosarul de

fond al prezentei cauze, cât și prin prezenta întâmpinare.

A pronunța o hotărâre

judecătorească în condițiile solicitate de apelanta-reclamantă ar echivala cu

încălcarea de către instanța de judecată a principiului separației puterilor în

stat, consacrat de Constituția României.

Prin Decizia civilă

nr. 640/A din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei, reținând

că prin cererea de chemare în judecată aceasta a solicitat ca instanța să

pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să stabilească, în contradictoriu

cu pârâții, că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri pentru

apartamentul 27, situat în imobilul din București, B-dul F., împreună boxa nr.

27 și cu părțile indivize comune, înstrăinat în favoarea unor terțe persoane

ulterior preluării abuzive de către Statul Român.

Prin cel de-al doilea

capăt de cerere al acțiunii formulate, reclamanta a solicitat ca după ce

instanța va constata că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru

imobilul mai sus-descris, să dispună obligarea Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire prin care să stabilească în favoarea acesteia contravaloarea

despăgubirilor.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanta a criticat exclusiv modul de soluționare a celui

de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, capăt soluționat prin admiterea unei

excepții procesuale peremptorii, situație în care se impune analizarea acestor

critici, ținând seama de limitele devoluțiunii stabilite de prevederile art.

295 și art. 296 C. proc. civ.

Această cerere a fost

îndreptată de reclamantă împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ca autoritate abilitată de lege să emită o decizie reprezentând

titlul de despăgubire, conform prevederilor legale incidente în materia

restituirilor imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic

comunist.

Contrar celor

afirmate de reclamantă privind lipsa unei justificări a respingerii acestui

capăt de cerere, din considerentele sentinței rezultă că instanța de fond a

reținut lipsa legitimării procesuale a acestei pârâte, față de aplicarea în

speță a prevederilor art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care trimit la

acordarea despăgubirilor la legea specială, respectiv Legea nr. 247/2005, în

această fază instanța fiind competentă să soluționeze numai notificarea

persoanei îndreptățite, în contradictoriu cu Municipiul București, prin

Primarul General.

Instanța de apel a

reținut, din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute

de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările ulterioare, că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana

care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și de

drept ale situației invocate în notificarea formulată conform art. 21 din Legea

nr. 10/2001, se emite de către unitatea deținătoare o dispoziție/decizie prin

care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge

restituirea în natură a imobilului solicitat și se stabilesc măsuri reparatorii

în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a

făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de

moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii. În

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau

servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale.

Această din urmă

modalitate reparatorie se propune a fi acordată prin decizia sau, după caz,

prin dispoziția entității învestite de legiuitor cu soluționarea notificării,

act ce marchează epuizarea procedurii administrative de restituire ce se

desfășoară conform Legii nr. 10/2001 și care, potrivit aceluiași act normativ,

pot fi contestate la secțiile civile ale tribunalului - instanța competentă

material să soluționeze toate cererile promovate de persoanele îndreptățite la

restituire privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităților

deținătoare a imobilului solicitat ori entităților învestite de legiuitor cu

soluționarea lor (acesta fiind și interpretarea constantă dată de instanța supremă

prin deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii promovate în

legătură cu aplicarea sub acest aspect a legii speciale de reparație).

În temeiul Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situației juridice a imobilului pentru care

s-a propus acordarea de despăgubiri, după primirea dosarelor, Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor procedează, administrativ,

la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii

de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele, în care în mod

întemeiat cererea de respingere în natură a fost respinsă, vor fi transmise

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către

Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După întocmirea

lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Decizia ce se emite

în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 poate fi atacată de cel interesat la instanța de contencios

administrativ competentă. În acest sens, art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr.

81/2007, act normativ care a modificat și completat dispozițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005 prevede că „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor”.

După emiterea

titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor

îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, iar acordarea de

despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de

plată se face de această instituție, prin Direcția Pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar.

Reținând totodată că

reclamanta invocă calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea în

echivalent a imobilului situat în București, B-dul F., calitate constată chiar

prin sentința apelată în speță, prin soluționarea primului capăt de cerere

(soluție ce nu face obiectul criticilor de apel) - în condițiile în care se

pronunțase anterior Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, prin care Primăria

Municipiului București fusese deja obligată la emiterea unei decizii conform

art. 24 din Legea nr. 10/2001 în sensul efectuării unei oferte de restituire în

echivalent pentru același imobil - instanța de apel a constatat, în lipsa

administrării de către reclamantă a unor probe sub acest aspect, conform art.

1169 C. civ., că intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor nici nu a fost sesizată pentru a-și exercita obligațiile legale

specifice în privința plății despăgubirilor ce s-ar cuveni pentru imobilele

preluate abuziv.

Este deci evident că

prezentul demers judiciar inițiat de reclamantă, având ca finalitate plata de

despăgubiri, este îndreptat la acest moment împotriva Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile în care nu există niciun raport

juridic actual între reclamantă și această entitate, dreptul la acțiune

născându-se ca urmare a stabilirii dreptului la acțiune la despăgubiri pentru

imobilele preluate abuziv și putându-se exercita numai în condițiile și

limitele impuse de Legea nr. 247/2005, lege ce impune parcurgerea unei alte

proceduri administrative, supusă însă controlului instanțelor judecătorești în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - instanțe care ar

putea cenzura, după caz, și legalitatea unui eventual refuz de îndeplinire a

obligațiilor legale ce îi incumbă intimatei-pârâte menționate.

Or, în lipsa unui

atare raport, se poate aprecia că nu există nici identitate între persoana

pârâtului și cel obligat în același raport juridic, pârâtul neputând cădea în

pretenții întrucât nu este titularul unei obligații legale sau convenționale,

apărările formulate prin întâmpinare în acest sens fiind întemeiate.

Referitor la

susținerile reclamantei din motivarea acțiunii privind necesitatea aplicării

Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, privind admiterea recursului în interesul legii în aplicarea

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și în cazul obținerii despăgubirilor,

instanța de apel a apreciat că, interpretarea dată de instanța supremă textelor

legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 prin această decizie nu poate fi luată în

considerare în speța dedusă judecății în sensul dorit de reclamantă, respectiv

stabilirea despăgubirilor și obligarea intimatei-pârâte printr-o hotărâre

judecătorească, întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar chiar și interpretarea obligatorie -

conform art. 329 C. proc. civ. - dată acestora de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin deciziile sale.

Această concluzie se

impune fără echivoc dacă se are în vedere Decizia nr. LII din 4 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul

legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din

Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În considerentele

acestei decizii se arată că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a

măsurilor reparatorii „într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în

astfel de litigii”, „prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv” și că, „din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art.

16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări

soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese

decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau

dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul

prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare)” -

rezultând, deci, că în cazul notificării nesoluționate încă de unitatea

deținătoare, formulată de reclamant sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii

nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Pe de altă parte,

trebuie observat că și în ipotezele în care legea specială permite sesizarea

instanței de judecată pentru verificarea legalității procedurii administrative

ce se desfășoară conform Legii nr. 247/2005, legitimare procesuală are Statul

Român, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar

nu aceasta din urmă - având în vedere că titlurile de despăgubire sunt

certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate

potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în

acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție

de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin

preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute

în prezenta lege.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta G.S., arătând că hotărârea instanței de

apel este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile legale ce reglementează

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv reglementat de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și principiile

ce guvernează această materie.

Reclamanta a mai

arătat că a formulat două capete de cerere, respectiv, constatarea calității de

persoană îndreptățită la despăgubiri în temeiul legii speciale de reparație și

obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire, acțiunea fiind respinsă din

perspectiva celui de-al doilea capăt de cerere, instanțele constatând lipsa

calității procesuale pasive a pârâtei menționate, motivată de lipsa

raporturilor juridice între reclamantă și pârâtă care să justifice existența

vreunei obligații legale a pârâtei.

Contrar însă

afirmațiilor instanței de apel, între reclamantă și pârâtă există un raport

juridic, întrucât această instituție este singura abilitată de lege să emită

decizie cu propunere de acordare de despăgubiri, reclamanta deținând o hotărâre

judecătorească de constatare a dreptului la despăgubiri derivând din Legea nr.

10/2001.

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura entitate în măsură a emite în

numele și pe seama Statului Român, decizie cu propunere de acordare de

despăgubiri, iar dacă primul capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, cel de-al doilea capăt a fost întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 247/2005, astfel încât nu se poate reține motivarea instanței de apel

în sensul că cererea nu se poate judeca decât în contradictoriu cu entitatea

învestită cu soluționarea notificării.

Chiar dacă titularul

obligației de restituire este Statul Român, această obligație este adusă la

îndeplinire prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel

încât între această pârâtă și reclamantă există un raport juridic în virtutea

căruia pârâta este obligată să emită în favoarea reclamantei decizie

reprezentând titlu de despăgubire și are calitate procesuală pasivă pe cel

de-al doilea capăt de cerere.

Contrar susținerilor

instanței de apel, în cauză este incidentă decizia în interesul Legii nr. 20/19

martie 2007 a Î.C.C.J., care însă nu a fost invocată în soluționarea celui

de-al doilea capăt de cerere, astfel cum în mod greșit se reține în

considerentele deciziei recurate, ci în soluționarea primului capăt de cerere,

ce nu a format obiectul apelului.

Recursul este

nefondat, potrivit argumentelor ce succed:

Reclamanta a promovat

prezenta cerere drept urmare a refuzului entității obligate la restituire de

a-și îndeplini obligațiile impuse de lege, chiar a nesocotirii, de către

aceasta, a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv,

Sentința civilă nr. 388 din 13 aprilie 2005 a Tribunalului București, prin care

Primarul Municipiului București a fost obligat la emiterea, în favoarea

reclamantei, a unei noi decizii de restituire prin echivalent a imobilului în

litigiu.

Prin acțiunea

formulată, reclamanta a solicitat, în fapt, soluționarea pe fond a notificării

având ca obiect imobilul situat în București, Bv. F., prin constatarea

calității sale de persoană îndreptățită la restituire prin echivalent, raportat

la faptul că imobilul este imposibil de restituit în natură deoarece a fost

înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995 și obligarea Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea unei decizii reprezentând titlu de

despăgubire.

Soluționând pe fond

notificarea și stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantei

de persoană îndreptățită, precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin,

respectiv, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de fond a procedat la o corectă

aplicare a Deciziei nr. 20/2007 în interesul legii, în contextul în care

analiza pe fond a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea

cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calității de persoană

îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor

reparatorii care se impun.

Critica reclamantei

vizează respingerea acțiunii în contradictoriu cu Comisia Centrală de Stabilire

a Despăgubirilor, respectiv, respingerea apelului având acest obiect, având în

vedere că această entitate este singura în măsură să emită decizie reprezentând

titlu de despăgubire și raportat la faptul că cel de-al doilea capăt de cerere

al acțiunii a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Soluția preconizată

de reclamantă nu are însă corespondent în dispozițiile legii speciale, întrucât

solicitarea de obligare directă a entității învestite la plata despăgubirilor,

potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie

precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care această

entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei

prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea

concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea reclamantei la

stabilirea și plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute și edictate

de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea

procedurii Legii nr. 10/2001.

Or, examinarea

legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor ca și cenzurarea etapelor ce se derulează pentru executarea unei

asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare

a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost

stabilită de legiuitor în competența instanței de contencios administrativ,

anume, a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a

cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București,

dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul

în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și 20).

Aceasta întrucât după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației

întemeiate pe Legea nr. 10/2001 a fost scindată în două etape egal obligatorii,

respectiv: procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în

cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost

excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-regula restituirii în

natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent-compensare cu

alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia/dispoziția motivată cu

propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în

cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr.

247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a

despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect

pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptățită opta

pentru încasarea sumei în numerar, în această limită.

În acest sens a fost

pronunțată și Decizia nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura admini