ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5446/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5446/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursului civil de față,

Din analiza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantele G.M., D.D.A. și

B.C.S. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin

Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

anularea dispoziției nr. 2706 din 30 martie 2004 și să fie obligată pârâta să

restituie în natură apartamentul nr. 1 din București, corp B și să facă o

ofertă de restituire prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 situat la

parterul imobilului de la aceeași adresă, corp C, precum și pentru apartamentul

nr. 1, parter, corp C.

La 15 mai 2007, reclamantele au

depus o cerere precizatoare, solicitând anularea dispoziției nr. 2706 din 30

martie 2004 și obligarea pârâtei de a face o ofertă de restituire prin

echivalent a apartamentului nr. 1, et. 1, corp B, a apartamentului nr. 2

parter, corp C și apartamentului nr. 1, parter corp C, ofertă de o valoare

egală cu totalitatea sumelor plătite de acestea pentru a primi în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele menționate.

În motivarea cererii precizatoare,

reclamantele au arătat că le-a fost recunoscut irevocabil dreptul de

proprietate asupra apartamentelor, că s-a constatat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriașii cumpărători în baza

Legii nr. 112/1995, însă apartamentele au revenit în patrimoniul lor cu titlu

oneros și nu cu titlu de restituire în natură, iar prin tranzacțiile încheiate

cu persoanele ocupante ale apartamentelor solicitate au fost obligate să achite

suma totală de 50.000 Euro.

Prin sentința civilă nr. 898 din 19

iunie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

tardivității formulării cererii modificatoare, a admis cererea reclamantelor și

a dispus anularea dispoziției nr. 2796 emisă la 30 februarie 2004, obligând

pârâta Primăria Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții de

restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate potrivit Legii nr.

247/2005, Titlul VII pentru cele trei apartamente situate în cal. D. nr. 44-46.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că dispoziția contestată este nelegală, fiind emisă cu

încălcarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 și cu nesocotirea autorizației de lucru

judecat a sentinței civile nr. 16729 din 20 noiembrie 1997, pârâta având

obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că cererea

precizatoare are caracterul unei cereri modificatoare, prin care se solicită acordarea

unor sume de bani plătite la încheierea tranzacțiilor cu chiriașii cumpărători

ai apartamentelor în litigiu și care nu puteau fi avute în vedere la data

formulării contestației.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General

criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita analizare a probatoriului

administrat în cauză și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 9-11 și art.

21-23 din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor Titlului VII cap. 5,

art. 16 din Legea nr. 247/2005.

S-a susținut că tribunalul trebuie

să analizeze legalitatea dispoziției Primarului General în raport de actele

prezentate Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii

acesteia și nu în raport de actele depuse ulterior, pe parcursul judecării

pricinii.

Totodată, s-a arătat că, în raport

de dispozițiile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul putea să

oblige pârâtul să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale notificarea, în

vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 54, pronunțată la 25 ianuarie 2008, a admis

apelul declarat de Primăria Municipiului București și a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a respins contestația împotriva dispoziției nr.

2706 din 30 martie 2004 a Primarului General al Municipiului București, ca

nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în esență, că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 4, art. 18 lit. c) și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și nici dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât reclamantele

nu pot obține pe de o parte, pe calea dreptului comun, restituirea în natură a

apartamentelor, iar, pe de altă parte, pe calea legii speciale, Legea nr.

10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri pentru

aceleași trei apartamente, deoarece se ajunge la o încălcare flagrantă a

principiului non bis in idem.

S-a avut în vedere împrejurarea că reclamantele

au tranzacționat cu persoanele fizice, chiriașii cumpărători, pe parcursul

soluționării litigiilor, înainte de judecarea irevocabilă a acțiunii în

revendicare împotriva acestora, prin decizia civilă nr. 1682 R din 10 mai 2006

a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, iar aspectul că acestea au

achitat ocupanților celor trei apartamente diverse sume de bani, nu le

îndreptățește la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform legii

speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că pentru pretinsul

prejudiciu la care fac referire, reclamantele nu au deschisă calea contestației

împotriva dispoziției Primarului General emise în baza Legii nr. 10/2001, art.

998-999 C. civ.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs în termen legal reclamantele G.M., D.D.A. și B.C.S.,

criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

S-a susținut că motivarea instanței

de apel este fundamental greșită pentru că în speță, calitatea de proprietar și

posesia asupra imobilelor ce au format obiectul material al dosarului finalizat

prin tranzacția care nu a fost recunoscută, respectiv dobândită ca efect al

soluționării definitive și irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacțiilor

încheiate de recurente.

Totodată, s-a arătat că notificarea

întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a urmărit valorificarea unei proceduri legale

ce avea drept finalitate restituirea în natură și, ulterior, prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv, iar nu îmbogățirea fără justă cauză.

Recurentele au precizat că

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă la 13 august

2001 și soluționată abia la 30 martie 2004, iar la momentul înregistrării

acesteia nu se aflau în posesia imobilului, apartamentele fiind vândute

chiriașilor cu încălcarea Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei

Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că

vânzarea locuințelor se va face numai după clarificarea situației juridice a

acestora.

Recurentele au mai învederat că nu

au urmărit o dublă reparație, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci

doar recuperarea prețului plătit pentru a intra în posesia imobilului,

câștigată anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru

care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

subzistând obligația legală a statului pentru acordarea de despăgubiri în

echivalent întrucât restituirea în natură nu mai era posibilă.

Recurentele au criticat decizia

atacată și pentru nerespectarea, prin emiterea deciziei contestate, a art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obliga intimata de a le face o ofertă de

restituire prin echivalent a apartamentelor vândute.

S-a susținut că respingerea

notificării este nelegală și pentru încălcarea prevederilor art. 4 din Legea

nr. 10/2001 (în vigoare la data emiterii), dar și a autorității de lucru

judecat a sentinței civile nr. 6729 din 20 noiembrie 1997, prin care se

statuase în mod irevocabil calitatea reclamantelor de proprietare asupra

apartamentelor în discuție.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Analizând criticile formulate de

reclamantele recurente prin motivele invocate, Curtea va constata că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 16729/1997

a Judecătoriei sector 1 București, hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a

admis acțiunea formulată de V.I.E. (autoarea reclamantei D.D.A.), B.C.S. și

G.M., constatându-se calitatea acestora de proprietare ale imobilului situat în

București, și fiind obligate pârâtele Consiliul Local al Municipiului București

și SC H.N. SA să le lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor

imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950.

Apartamentele în litigiu au fost

înstrăinate chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în timpul derulării

procesului finalizat prin pronunțarea sentinței menționate.

Prin sentința civilă nr. 314 din 21

martie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

acelorași reclamanți în contradictoriu cu pârâții E.V. și M., O.D. și F., C.N.

și Consiliul General al Municipiului București, D.P.I.-D.A.F.I. și a obligat

pârâții persoane fizice să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie

apartamentele nr. 1, et. 1, corp B și nr. 1 și nr. 2, parter, corp C,

constatând, totodată, și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 578,

nr. 517 și nr. 436/1997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 7 din 9

ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis

apelurile pârâților E.V. și M., O.D. și F., C.N. și Consiliul General al

Municipiului București și s-a schimbat în parte sentința nr. 314/2001 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul înlăturării obligației

pârâților persoane fizice de a lăsa reclamantelor în deplină proprietate și

posesie imobilele, cu menținerea celorlalte dispoziții privind constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 1682/R din

10 mai 2006 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a luat act de

renunțarea pârâților E.M., E.A., E.C., O.D. și O.F. la judecarea recursului

declarat împotriva deciziei nr. 7/2002, a respins recursul declarat de

Consiliul General al Municipiului București și a admis recursul reclamantelor

împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o în sensul respingerii

apelurilor pârâților ca nefondate.

Prin tranzacția autentificată sub

nr. 890 din 19 aprilie 2006, reclamantele au achitat familiei E. suma de 40.200

Euro în schimbul lăsării în deplină proprietate și liniștită posesie a

apartamentului nr. 1, et. 1, corp B, prin tranzacția autentificată la 7 iunie

2002, acestea au achitat suma de 1.500 dolari SUA către familia C. pentru

eliberarea apartamentului nr. 2, parter, corp C, iar prin tranzacția

autentificată sub nr. 3606 din 5 septembrie 2003, au achitat suma de 8500 Euro

familiei O., pentru stingerea definitivă și irevocabilă a litigiului dintre

părți în legătură cu apartamentul nr. 1, parter, corp C.

Paralel cu aceste demersuri, reclamantele

au depus conform Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1508/2001, respinsă prin

dispoziția nr. 2706/30 martie 2004 a Primarului General cu motivarea că

notificatoarele nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității

de moștenitori.

Această situație de fapt a fost

corect reținută de instanța de apel, nefiind, de altfel, contestată de

recurentele reclamante.

Curtea, va reține însă că, la

momentul emiterii dispoziției nr. 2706 din 30 martie 2004, apartamentele în

litigiu nu se mai aflau în patrimoniul Municipiului București, fiind

înstrăinate către chiriașii-cumpărători persoane fizice, conform Legii nr.

112/1995, astfel încât nu se mai putea dispune restituirea în natură, pentru

a-și valorifica drepturile reclamantele având deschisă calea prevăzută de art.

46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, având în vedere

puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16729/1997 a Judecătoriei

sectorului 1 București, prin care Consiliul General al Municipiului București a

fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie întreg

imobilul situat în București, intimata nu mai putea emite o dispoziție de

restituire în natură a aceluiași imobil, atâta timp cât dreptul de proprietate

al reclamantelor fusese recunoscut irevocabil în justiție.

Astfel, deși greșit motivată, în

sensul că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate și nici calitatea de

moștenitoare a reclamantelor, dispoziția contestată, prin care s-a respins

notificarea înregistrată sub nr. 1508/2001 este legală, cum corect a reținut

instanța de apel.

Critica formulată prin motivele de

recurs în sensul că, în speță, calitatea de proprietar și posesia asupra

imobilelor nu a fost recunoscută ca efect al soluționării definitive și

irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacțiilor încheiate de recurente este

nefondată.

Așa cum s-a arătat, calitatea de

proprietar a reclamantelor a fost recunoscută cu putere de lucru judecat încă

de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 16729/1997 a

Judecătoriei sector 1 București, și nu ca efect al tranzacțiilor menționate,

având ca scop stingerea litigiului dintre reclamant și chiriașii cumpărători ai

apartamentelor în litigiu.

În executarea obligațiilor asumate

prin tranzacții, cumpărătorii persoane fizice au renunțat la recursurile

declarate împotriva deciziei nr. 7/2002 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, decizie prin care se statuase în mod definitiv asupra dreptului de

proprietate al reclamantelor.

Față de această împrejurare nu se

poate susține că tranzacțiile încheiate de recurente ar fi fost determinate de

nesoluționarea legală a cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, cum s-a

invocat prin motivele de recurs.

Referitor la critica potrivit căreia

s-ar fi încălcat, prin emiterea dispoziției contestate, dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea va reține, de asemenea, că susținerile

recurentelor sunt nefondate.

Intimata nu avea obligația legală de

a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru

cele trei apartamente, în fapt restituite deja în natură recurentelor.

În cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 4, art. 18 lit. c) și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și nici dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât nu se poate

admite ca reclamantele să obțină, pe de o parte, pe calea dreptului comun,

restituirea în natură a apartamentelor, iar, pe de altă parte, măsuri

reparatorii în echivalent pentru aceleași apartamente, acordate în temeiul

legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

O altă soluție ar avea semnificația

unei duble reparații și, pe cale de consecință, a unei îmbogățiri fără justă

cauză.

Împrejurarea că pe parcursul

soluționării litigiului împotriva chiriașilor cumpărători ai apartamentelor în

litigiu, recurentele au achitat acestora diferite sume de bani, nu le

îndreptățește la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform Legii

nr. 10/2001.

Pentru prejudiciul pretins creat în

patrimoniul lor din culpa statului care a vândut imobilul chiriașilor înainte

de clarificarea situației juridice a acestuia, cu nesocotirea dispozițiilor

legale, recurentele nu au deschisă calea contestației împotriva dispoziției

emise de Primarul General, ci calea unei acțiuni de drept comun, conform art.

998-999 C. civ.

Într-adevăr, în speță, restituirea

în natură nu mai este posibilă, dar aceasta pentru că imobilul nu se mai

regăsește în patrimoniul emitentului deciziei contestate, fiind deja restituit

ca efect al pronunțării și punerii în executare a unei hotărâri judecătorești

irevocabile, motiv pentru care nu mai subzistă nici temeiul acordării de măsuri

reparatorii prin echivalent, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

reclamantelor ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de recurenții G.M., D.D.A. și B.C.S. împotriva deciziei nr. 54 din 25

ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie

2008.