ÎCCJ, decizie (scj.ro #86814)

Contestație împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a respins notificarea prin care se solicita restituirea în natură a unui imobil. Vânzarea către chiriași a imobilului. Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Contestație împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a respins notificarea de restituire în natură a unui imobil. Vânzarea imobilului chiriașilor. Index alfabetic . Drept civil. - Imobil preluat abuziv; - Respingerea notificării prin care se solicita restituirea în natura a imobilului; - Vânzarea către chiriași a imobilului. Împrejurarea că pe parcursul soluționării litigiului împotriva chiriașilor cumpărători ai apartamentelor în litigiu, recurentele au achitat acestora diferite sume de bani pentru a intra în posesia imobilului preluat abuziv, nu le îndreptățește la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Pentru prejudiciul pretins creat în patrimoniul lor din culpa statului care a vândut imobilul chiriașilor înainte de clarificarea situației juridice a acestuia, cu nesocotirea dispozițiilor legale, recurentele nu au deschisă calea contestației împotriva dispoziției emise de primar, ci calea unei acțiuni de drept comun, conform art. 998-999 Cod civil . Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 5446 din 3 octombrie 2008. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a III-a civilă, reclamantele G.M., D.D.A. și B.C.S.

au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 2706 din 30 martie 2004 și să fie obligată pârâta să restituie în natură apartamentul nr. 1 dintr-un imobil din București și să facă o ofertă de restituire prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 situat la parterul imobilului de la aceeași adresă, corp C, precum și pentru apartamentul nr. 1, parter, corp C. Printr-o cerere precizatoare reclamantele au solicitat anularea dispoziției nr. 2706 din 30 martie 2004 și obligarea pârâtei de a face o ofertă de restituire prin echivalent a apartamentului nr. 1, et. 1, corp B, a apartamentului nr. 2 parter, corp C și apartamentului nr. 1, parter corp C, ofertă de o valoare egală cu totalitatea sumelor plătite de acestea pentru a primi în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele menționate.

În motivarea cererii precizatoare, reclamantele au arătat că le-a fost recunoscut irevocabil dreptul de proprietate asupra apartamentelor, că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, însă apartamentele au revenit în patrimoniul lor cu titlu oneros și nu cu titlu de restituire în natură, iar prin tranzacțiile încheiate cu persoanele ocupante ale apartamentelor solicitate au fost obligate să achite suma totală de 50.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 898 din 19 iunie 2007, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a admis excepția tardivității formulării cererii modificatoare, a admis cererea reclamantelor și a dispus anularea dispoziției, obligând pârâta Primăria Municipiului București la emiterea unei noi dispoziții de restituire prin echivalent constând în despăgubiri acordate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII pentru cele trei apartamente situate într-un imobil din București, corp B, et.1, ap.1 și corp C, parter, ap.1 și nr. 2. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că dispoziția contestată este nelegală, fiind emisă cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 și cu nesocotirea autorizației de lucru judecat a sentinței civile nr. 16729 din 20 noiembrie 1997, pârâta având obligația de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că cererea precizatoare are caracterul unei cereri modificatoare, prin care se solicită acordarea unor sume de bani plătite la încheierea tranzacțiilor cu chiriașii cumpărători ai apartamentelor în litigiu și care nu puteau fi avute în vedere la data formulării contestației. Împotriva sentinței menționate a declarat apel Primăria Municipiului București prin Primarul General criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita analizare a probatoriului administrat în cauză și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 9-11 și 21-23 din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor Titlului VII cap. 5, art. 16 din Legea nr. 247/2005. S-a susținut că tribunalul trebuie să analizeze legalitatea dispoziției Primarului General în raport de actele prezentate Comisiei de Aplicare a Legii nr.10/2001 la momentul emiterii acesteia și nu în raport de actele depuse ulterior, pe parcursul judecării pricinii.

Totodată, s-a arătat că, în raport de dispozițiile art. 16, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, tribunalul putea să oblige pârâtul să înainteze Secretariatului Comisiei Centrale notificarea, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor. Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 54, pronunțată la 25 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de Primăria Municipiului București și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins contestația împotriva dispoziției nr. 2706 din 30 martie 2004 a Primarului General al Municipiului București, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4, art. 18 lit. c și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nici dispozițiile Titlului VII din legea nr. 247/2005, întrucât reclamantele nu pot obține pe de o parte, pe calea dreptului comun, restituirea în natură a apartamentelor, iar, pe de altă parte, pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri pentru aceleași trei apartamente, deoarece se ajunge la o încălcare flagrantă a principiului non bis in idem.

S-a avut în vedere împrejurarea că reclamantele au tranzacționat cu persoanele fizice, chiriașii cumpărători, pe parcursul soluționării litigiilor, înainte de judecarea irevocabilă a acțiunii în revendicare împotriva acestora, prin decizia civilă nr. 1682 R din 10 mai 2006 a Curții de Apel București, Secția a VII-a civilă, iar aspectul că acestea au achitat ocupanților celor trei apartamente diverse sume de bani, nu le îndreptățește la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001. S-a apreciat că pentru pretinsul prejudiciu la care fac referire, reclamantele nu au deschisă calea contestației împotriva dispoziției Primarului General emise în baza Legii nr. 10/2001, art. 998-999 Cod civil.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs în termen legal reclamantele criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. S-a susținut că motivarea instanței de apel este fundamental greșită pentru că în speță, calitatea de proprietar și posesia asupra imobilelor ce au format obiectul material al dosarului finalizat prin tranzacția care nu a fost recunoscută, respectiv dobândită ca efect al soluționării definitive și irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacțiilor încheiate de recurente. Totodată, s-a arătat că notificarea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a urmărit valorificarea unei proceduri legale ce avea drept finalitate restituirea în natură și, ulterior, prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, iar nu îmbogățirea fără justă cauză.

Recurentele au precizat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă la 13 august 2001 și soluționată abia la 30 martie 2004, iar la momentul înregistrării acesteia nu se aflau în posesia imobilului, apartamentele fiind vândute chiriașilor cu încălcarea Hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedea că vânzarea locuințelor se va face numai după clarificarea situației juridice a acestora. Recurentele au mai învederat că nu au urmărit o dublă reparație, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci doar recuperarea prețului plătit pentru a intra în posesia imobilului, câștigată anterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, subzistând obligația legală a statului pentru acordarea de despăgubiri în echivalent, întrucât restituirea în natură nu mai era posibilă.

Recurentele au criticat decizia atacată și pentru nerespectarea, prin emiterea deciziei contestate, a art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obliga intimata de a le face o ofertă de restituire prin echivalent a apartamentelor vândute. S-a susținut că respingerea notificării este nelegală și pentru încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data emiterii), dar și a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 6729 din 20 noiembrie 1997, prin care se statuase în mod irevocabil calitatea reclamantelor de proprietare asupra apartamentelor în discuție. Analizând criticile formulate de reclamantele recurente prin motivele invocate, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 16729/1997 a Judecătoriei sector 1 București, hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de VI.E.

(autoarea reclamantei D.D.A.), B.C.S. și G.M., constatându-se calitatea acestora de proprietare ale imobilului situat în București, sector 1 și fiind obligate pârâtele Consiliul Local al Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord S.A. să le lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Apartamentele în litigiu au fost înstrăinate chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995 în timpul derulării procesului finalizat prin pronunțarea sentinței menționate. Prin sentința civilă nr. 314 din 21 martie 2001, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis acțiunea acelorași reclamanți în contradictoriu cu pârâții E.V.

și Maria, O.D. și F., C.N. și Consiliul General al Municipiului București – D.P.I.-D.A.F.I. și a obligat pârâții persoane fizice să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 1, et. 1, corp B și nr. 1 și nr. 2, parter, corp C, constatând, totodată, și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 578, nr. 517 și nr. 436/1997, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Prin decizia Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-au admis apelurile pârâților E.V. și M., O.D. și F., C.N. și Consiliul General al Municipiului București și s-a schimbat în parte sentința Tribunalului București, în sensul înlăturării obligației pârâților persoane fizice de a lăsa reclamantelor în deplină proprietate și posesie imobilele, cu menținerea celorlalte dispoziții privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 1682/R din 10 mai 2006 Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă a luat act de renunțarea pârâților E.M., E.A., E.C., O.D. și O.F. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 7/2002, a respins recursul declarat de Consiliul General al Municipiului București și a admis recursul reclamantelor împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o în sensul respingerii apelurilor pârâților ca nefondate. Prin tranzacții autentificate reclamantele au achitat familiei E. suma de 40.200 euro în schimbul lăsării în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 1, et.

1, corp B, suma de 1.500 USD către familia C.(C.) pentru eliberarea apartamentului nr. 2, parter, corp C, iar familiei O. suma de 8500 euro, pentru stingerea definitivă și irevocabilă a litigiului dintre părți în legătură cu apartamentul nr. 1, parter, corp C. Paralel cu aceste demersuri, reclamantele au depus conform Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1508/2001, respinsă prin dispoziția nr. 2706 din 30 martie 2004 a Primarului General cu motivarea că notificatoarele nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitori. Această situație de fapt a fost corect reținută de instanța de apel, nefiind, de altfel, contestată de recurentele reclamante.

Curtea, va reține însă că, la momentul emiterii dispoziției apartamentele în litigiu nu se mai aflau în patrimoniul Municipiului București, fiind înstrăinate către chiriașii-cumpărători persoane fizice, conform Legii nr. 112/1995, astfel încât nu se mai putea dispune restituirea în natură, pentru a-și valorifica drepturile reclamantele având deschisă calea prevăzută de art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, având în vedere puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 16729/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie întreg imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 44-46, sector 1, intimata nu mai putea emite o dispoziție de restituire în natură a aceluiași imobil, atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamantelor fusese recunoscut irevocabil în justiție.

Astfel, deși greșit motivată, în sensul că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate și nici calitatea de moștenitoare a reclamantelor, dispoziția contestată, prin care s-a respins notificarea înregistrată sub nr. 1508/2001 este legală, cum corect a reținut instanța de apel. Critica formulată prin motivele de recurs în sensul că, în speță, calitatea de proprietar și posesia asupra imobilelor nu a fost recunoscută ca efect al soluționării definitive și irevocabile a cauzei, ci ca efect al tranzacțiilor încheiate de recurente este nefondată. Așa cum s-a arătat, calitatea de proprietar a reclamantelor a fost recunoscută cu putere de lucru judecat încă de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 16729/1997 a Judecătoriei sector 1 București, și nu ca efect al tranzacțiilor menționate, având ca scop stingerea litigiului dintre reclamant și chiriașii cumpărători ai apartamentelor în litigiu.

În executarea obligațiilor asumate prin tranzacții, cumpărătorii persoane fizice au renunțat la recursurile declarate împotriva deciziei nr. 7/2002 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, decizie prin care se statuase în mod definitiv asupra dreptului de proprietate al reclamantelor. Față de această împrejurare nu se poate susține că tranzacțiile încheiate de recurente ar fi fost determinate de nesoluționarea legală a cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, cum s-a invocat prin motivele de recurs. Referitor la critica potrivit căreia s-ar fi încălcat, prin emiterea dispoziției contestate, dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea va reține, de asemenea, că susținerile recurentelor sunt nefondate.

Intimata nu avea obligația legală de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru cele trei apartamente, în fapt restituite deja în natură recurentelor. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 . art. 18 lit. c și art. 26 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și nici dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întrucât nu se poate admite ca reclamantele să obțină, pe de o parte, pe calea dreptului comun, restituirea în natură a apartamentelor, iar, pe de altă parte, măsuri reparatorii în echivalent pentru aceleași apartamente, acordate în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001. O altă soluție ar avea semnificația unei duble reparații și, pe cale de consecință, a unei îmbogățiri fără justă cauză.

Împrejurarea că pe parcursul soluționării litigiului împotriva chiriașilor cumpărători ai apartamentelor în litigiu, recurentele au achitat acestora diferite sume de bani, nu le îndreptățește la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform Legii nr. 10/2001. Pentru prejudiciul pretins creat în patrimoniul lor din culpa statului care a vândut imobilul chiriașilor înainte de clarificarea situației juridice a acestuia, cu nesocotirea dispozițiilor legale, recurentele nu au deschisă calea contestației împotriva dispoziției emise de Primarul General, ci calea unei acțiuni de drept comun, conform art. 998-999 Cod civil.

Într-adevăr, în speță, restituirea în natură nu mai este posibilă, dar aceasta pentru că imobilul nu se mai regăsește în patrimoniul emitentului deciziei contestate, fiind deja restituit ca efect al pronunțării și punerii în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, motiv pentru care nu mai subzistă nici temeiul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins recursul reclamantelor ca nefondat.