ÎCCJ, Decizia nr. 71/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 221 din 19 septembrie 2005, completul de 9 judecători a respins cererea petentei D.M. privind sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și contestația în anulare formulată de aceeași parte, împotriva deciziei nr. 129 din 16 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 308/2004, al completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, completul de 9 judecători a apreciat că aceasta nu îndeplinește condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la condiția privitoare la legătura cu cauza a dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în contenciosul constituțional.

Împotriva deciziei menționate, contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea. Contestatoarea a susținut că nu au fost respectate dispozițiile legale privind competența materială, în sensul că fondul excepției de neconstituționalitate poate fi cercetat numai de către Curtea Constituțională. Prin decizia nr. 314 din 5 decembrie 2005, completul de 9 judecători a respins recursul, ca inadmisibil, reținând următoarele: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de către același complet, privind o decizie dată de aceeași instanță, într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Aceeași soluție se impune și dacă recursul petentei, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În acest sens, este de reținut că dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs, la instanța imediat superioară. Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 385 1 C. proc. pen., ci, din considerente ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat în acest caz, posibilitatea atacării încheierii și cu apel. Mai mult, dacă s-ar examina calea de atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta ar urma să fie respins ca tardiv.

Însă, în raport cu ordinea soluționării excepțiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, cauza penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de competența soluționării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil, nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta D.M. a declarat un nou recurs. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale și asupra noului recurs declarat de petentă, se constată următoarele: Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor acestui text, cu referire la: - starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural, creat în fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, - existența unui interes procesual sau substanțial, cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluționarea cauzei, - activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este îndeplinirea condiției privind „legătura cu soluționarea cauzei”. Legătura cu cauza privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce se va pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul judecătoriei, cu referire la speță. Obiectul cauzei privește exclusiv litigiul dedus spre soluționare, în cursul căruia în orice etapă procesuală, în fața instanței căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de neconstituționalitate. Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată de petentă în fața instanței de recurs, nu are legătură cu soluționarea în fond a cauzei penale, având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen.

Or, dispozițiile legale menționate nu abilitează o instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu referire la o excepție de neconstituționalitate ce, eventual, ar putea avea legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul altei instanțe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul procesului dedus spre soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după caz. În fapt, partea vătămată D.M. a sesizat judecătoria, cu plângere prealabilă, în temeiul art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., solicitând punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 210 C. pen., autorul indicat de parte fiind tatăl acesteia.

Tinzând la nesoluționarea cauzei penale, prin hotărâre definitivă, din motive ce o privesc pe aceasta, partea vătămată a formulat mai multe cereri de recuzare a completelor de judecată de la instanța de fond, precum și a tuturor judecătorilor instanței de fond. După învestirea Tribunalului București, cu cereri privind recuzarea tuturor magistraților instanței de fond, petenta D.M. a formulat mai multe cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanței de recurs. Ulterior, după învestirea Curții de Apel București, cu cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanței firești de recurs, cu referire la cauza penală privind-o pe partea vătămată D.M., aceasta a formulat cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei din urmă instanțe.

După învestirea Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu aceste cereri, petenta D.M. a formulat alte cereri privind, pe rând, recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursurile declarate de aceeași parte împotriva încheierilor prin care cererile, privind recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost respinse, ca inadmisibile. Împotriva hotărârilor prin care recursurile declarate de petenta D.M. au fost respinse, ca inadmisibile, aceasta a formulat contestații în anulare, iar împotriva acestor din urmă decizii, a formulat noi recursuri. Invariabil, petenta a solicitat atașarea dosarului de fond. Așadar, excepția se constată a fi inadmisibilă, în sensul că nu îndeplinește cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din același act normativ, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituția României. Totodată, și acest din urmă recurs, cu care completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost învestit, este inadmisibil, întrucât nu privește o hotărâre susceptibilă de reformare pe această cale, determinată, ca atare, prin art. 385 1 C. proc. pen., respectiv art. 392 alin. (4) din același cod. În fine, recursul este inadmisibil, și în raport cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Este de reținut că petenta, exercitându-și cu rea credință drepturile procesuale, nici nu pretinde că tinde la provocarea controlului judiciar al hotărârilor atacate, împrejurare ce rezultă necontestat din neconformarea acesteia, dispozițiilor art. 52 alin. (5) și, respectiv, art. 385 10 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta D.M. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea recurentei D.M. privind sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituția României. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.M. împotriva deciziei nr. 314 din 5 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 246/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Obligă recurenta menționată să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.