ÎCCJ, Decizia nr. 71/2006

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 221 din 19 septembrie 2005,

completul de 9 judecători a respins cererea petentei D.M. privind sesizarea

Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și contestația în anulare

formulată de aceeași parte, împotriva deciziei nr. 129 din 16 mai 2005,

pronunțată în dosarul nr. 308/2004, al completului de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pentru a respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale, completul de 9 judecători a apreciat că aceasta nu

îndeplinește condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire

la condiția privitoare la legătura cu cauza a dispoziției legale a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată în contenciosul constituțional.

Împotriva deciziei menționate, contestatoarea a

declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în

art. 385

9

C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi

încadrate în vreunul dintre acestea.

Contestatoarea a susținut că nu au fost respectate

dispozițiile legale privind competența materială, în sensul că fondul excepției

de neconstituționalitate poate fi cercetat numai de către Curtea

Constituțională.

Prin decizia nr. 314 din 5 decembrie 2005, completul

de 9 judecători a respins recursul, ca inadmisibil, reținând următoarele:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de

jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita

procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt

susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile

înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate

în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind

definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de către același complet, privind o decizie dată de aceeași instanță, într-un

recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată

nu este supusă recursului.

Aceeași soluție se impune și dacă recursul petentei,

în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva

soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În acest sens, este de reținut că dispozițiile art.

29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc,

într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, poate fi atacată cu recurs, la instanța imediat superioară.

Însă, prin textul menționat, legiuitorul nu a vizat

modificarea art. 385

1

C. proc. pen., ci, din considerente ținând de

soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat în acest caz,

posibilitatea atacării încheierii și cu apel.

Mai mult, dacă s-ar examina calea de atac exercitată

de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva soluției de respingere

a cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta ar urma să fie respins

ca tardiv.

Însă, în raport cu ordinea soluționării excepțiilor,

cea de inadmisibilitate a recursului primează.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, cauza

penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de

competența soluționării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil,

nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, petenta D.M. a

declarat un nou recurs.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale

și asupra noului recurs declarat de petentă, se constată următoarele:

Din economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este

condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor acestui text, cu referire

la:

- starea de procesivitate, în care ridicarea

excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural, creat în

fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului litigiului,

- existența unui interes procesual sau substanțial, cu

referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei

neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu soluționarea

cauzei,

- activitatea legii, în sensul că excepția privește

un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege

sau ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este îndeplinirea condiției

privind „legătura cu soluționarea cauzei”.

Legătura cu cauza privește incidența dispoziției

legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată asupra soluției ce

se va pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului

procesului penal aflat pe rolul judecătoriei, cu referire la speță.

Obiectul cauzei privește exclusiv litigiul dedus spre

soluționare, în cursul căruia în orice etapă procesuală, în fața instanței

căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de neconstituționalitate.

Așadar, excepția de neconstituționalitate ridicată de

petentă în fața instanței de recurs, nu are legătură cu soluționarea în fond a

cauzei penale, având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen.

Or, dispozițiile legale menționate nu abilitează o

instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu

referire la o excepție de neconstituționalitate ce, eventual, ar putea avea

legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul altei instanțe de judecată,

întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, statuează asupra dreptului

judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul procesului dedus spre

soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după caz.

În fapt, partea vătămată D.M. a sesizat judecătoria,

cu plângere prealabilă, în temeiul art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.,

solicitând punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 210 C. pen., autorul indicat de parte fiind tatăl acesteia.

Tinzând la nesoluționarea cauzei penale, prin

hotărâre definitivă, din motive ce o privesc pe aceasta, partea vătămată a

formulat mai multe cereri de recuzare a completelor de judecată de la instanța

de fond, precum și a tuturor judecătorilor instanței de fond.

După învestirea Tribunalului București, cu cereri

privind recuzarea tuturor magistraților instanței de fond, petenta D.M. a

formulat mai multe cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanței de

recurs.

Ulterior, după învestirea Curții de Apel București,

cu cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanței firești de recurs,

cu referire la cauza penală privind-o pe partea vătămată D.M., aceasta a

formulat cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei din urmă

instanțe.

După învestirea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu aceste cereri, petenta D.M. a formulat alte cereri privind, pe rând,

recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursurile declarate de aceeași parte împotriva încheierilor prin care

cererile, privind recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți de Casație și

Justiție, au fost respinse, ca inadmisibile.

Împotriva hotărârilor prin care recursurile declarate

de petenta D.M. au fost respinse, ca inadmisibile, aceasta a formulat

contestații în anulare, iar împotriva acestor din urmă decizii, a formulat noi

recursuri.

Invariabil, petenta a solicitat atașarea dosarului de

fond.

Așadar, excepția se constată a fi inadmisibilă, în

sensul că nu îndeplinește cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Ca atare, în temeiul art. 29 alin. (6) din același

act normativ, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale,

pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Totodată, și acest din urmă recurs, cu care completul

de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost învestit, este

inadmisibil, întrucât nu privește o hotărâre susceptibilă de reformare pe

această cale, determinată, ca atare, prin art. 385

1

C. proc. pen.,

respectiv art. 392 alin. (4) din același cod.

În fine, recursul este inadmisibil, și în raport cu

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Este de reținut că petenta, exercitându-și cu rea

credință drepturile procesuale, nici nu pretinde că tinde la provocarea

controlului judiciar al hotărârilor atacate, împrejurare ce rezultă necontestat

din neconformarea acesteia, dispozițiilor art. 52 alin. (5) și, respectiv, art.

385

10

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) din același

cod, recurenta D.M. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei D.M. privind sesizarea

Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor Codului de procedură penală, în raport cu

art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petenta D.M. împotriva deciziei nr. 314 din 5

decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 246/2005, al Înaltei Curți de Casație

și Justiție, completul de 9 judecători.

Obligă recurenta menționată să

plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2006.