ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 961/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 23 mai 2007 reclamanta P.R. a chemat în judecată Primăria Municipiului București prin primarul general pentru a dispune restituirea în natură a imobilelor situate în București, sector 3 ce au aparținut părinților ei, B.E. și B.I.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1826 din 18 decembrie 2008 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei a imobilelor identificate de expert și anume terenul din fosta Str. V. nr. 22, sector 3 și terenul din Str. T. nr. 21, sector 3 și, respectiv, de restituire în echivalent terenul situat în Calea D., nr. 66 sector 3. În motivarea sentinței Tribunalul a reținut în esență următoarele: B.E., mama reclamantei, a deținut în proprietate cele trei imobile ce fac obiectul acțiunii. Reclamanta justifică calitatea procesuală activă pe baza certificatelor de moștenitor și potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din cele trei imobile revendicate numai imobilul situat în Calea D. este afectat de elemente de sistematizare celelalte două fiind libere fără să fi făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Notificările formulate de reclamantă la 2 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost rezolvate în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) și art. 26 din lege. Ca urmare, cererea reclamantei a fost considerată îndreptățită, obligația pârâtului existând în virtutea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Instanța a mai constatat că termenul de 60 de zile începe să curgă de la data depunerii tuturor înscrisurilor de către petiționar, numai dacă i se comunică acestuia că documentele depuse sunt insuficiente.

S-a mai apreciat că modificarea adusă legii prin art. 23, urmare apariției Legii nr. 247/2005 nu are efecte cât privește notificarea reclamantei, întrucât aceasta trebuia soluționată potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul depunerii ei. S-a mai constatat că termenul de 60 de zile indiferent de la ce dată s-ar calcula el a fost cu mult depășit iar normele care îl reglementează ca și cele care reglementează modalitatea de soluționare a notificării sunt imperative și nu de recomandare. În mod egal instanța de fond a reținu că potrivit art. 3 C. civ.

și deciziei XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, refuz care nu poate rămâne necenzurat.

2. Instanța de apel Pârâtul a declarat apel împotriva sentinței Tribunalului pe care a criticat-o pentru nelegalitatea restituirii unor imobile fără a se epuiza procedura prealabilă instituită de legea specială și ca urmare pârâta nu putea fi obligată decât la emiterea unei dispoziții și nu de a soluționa notificarea în sensul dorit de parte iar termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) este de recomandare, norma de lege având un caracter dispozitiv și nu imperativ. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 292 A din 7 mai 2009 a respins ca nefondat apelul. S-a reținut în esență că în mod corect prima instanță a constatat caracterul imperativ al dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 care obligă entitatea sesizată cu notificarea să se pronunțe asupra acesteia.

Aceasta însă nu este singura abilitată să se pronunțe asupra notificării câtă vreme prin decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit în interpretarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și contestația împotriva dispoziției de rezolvare a notificării dar și acțiunea persoanei în caz de refuz nejustificat de soluționare din partea entității sesizate cu notificarea.

S-a apreciat în acest context că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt dedusă judecății și s-au considerat nepertinente criticile referitoare la respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, și a lit. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, câtă vreme apelanta însăși nesocotește în mod evident normele de drept intern și internațional referitoare la proprietate când pretinde temporizarea intervenției instanței de judecată, până la emiterea dispoziției administrative, în condițiile în care de la notificare au trecut cca. 7 ani.

S-a mai apreciat că termenul de 60 de zile în interiorul căruia trebuie rezolvată notificarea nu este un termen de decădere și nici nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil, orice contestație care urmărește valorificarea unui drept trebuind să beneficieze de caracterul echitabil al procedurilor cu atât mai mult cu cât spiritul legii speciale obligă la celeritate. Instanța de apel a respins critica referitoare la restituirea în natură a două terenuri fără a se clarifica situația juridică a acestora considerând că nu este necesară emiterea unor adrese către Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru, întrucât s-a constatat că s-au administrat probe la instanța de fond pentru a clarifica situația juridică a imobilelor iar atitudinea pârâtei a fost pasivă limitându-se la afirmații pur formale, nesusținute de acte relevante și pertinente.

3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel pârâtul a declarat recurs invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt în esență recurentul criticând aprecierile făcute de instanța de apel a arătat că nerespectarea termenului de 60 de zile (care este termen de recomandare și nu de decădere) nu îi este imputabilă deoarece nesoluționarea notificării, pe perioada a 7 ani, s-a datorat lipsei de clarificare a situației juridice a imobilelor, situație juridică care a rămas neclarificată și în faza de judecată astfel că decizia luată de instanțe este nelegală, cu greșita aplicare a legii pentru că s-a dispus restituirea în natură a unor imobile înainte ca procedura administrativă prealabilă obligatorie să se fi epuizat și fără ca situația juridică a bunurilor să fie stabilită.

Recurentul a mai arătat că în fapt s-au formulat trei notificări pentru trei imobile diferite formându-se 3 dosare administrative cu situații concrete distincte, care presupun o procedură mult mai greoaie decât de obicei și că în speță, nu s-au identificat elemente de refuz nejustificat pentru a face incidente dispozițiile deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 4. Analiza instanței de recurs Recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează: Art. 25 din Legea nr. 10/2001 instituie obligația entității sesizate cu notificare să se pronunțe asupra notificării prin dispoziție sau decizie motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Recomandarea textului este, fără echivoc, una imperativă. Practica judiciară, cu corolarul interpretărilor date de decizia nr. XX/2002 pronunțată de Înalta Curte în recursul în interesul legii este unanimă cât privește lipsa nejustificată de răspuns la notificare ca fiind un refuz de soluționare a notificării care este și el supus controlului judiciar instituit de Legea nr. 10/2001. Tăcerea (de peste 7 ani) în care s-a aflat pârâtul față de notificările reclamantei este și aceasta un răspuns, tradus prin refuz de soluționare, care nefiind justificat este sancționat de lege prin puterea dată instanței de control judiciar în a rezolva direct notificarea. Instanțele au calificat corect lipsa de răspuns la notificări ca refuz nejustificat de soluționare a acestora.

Cât privește apărările pârâtului în justificarea neemiterii unei dispoziții în cazul de față, se rețin următoarele: În întâmpinarea, (existentă în dosarul de fond, la filele 35-36) făcută la acțiunea reclamantei pârâtul își face apărările punând accent pe aspectele de natură procedurală în soluționarea notificării (caracterul de recomandare al terenului de 60 de zile, nerespectarea procedurii administrative, lipsa declarațiilor petentei că nu mai are alte documente de depus în susținerea notificării). Sub aspectul împiedicării soluționării notificării pârâtul a susținut că a făcut o corespondență cu reclamanta, fără a dovedi în ce a constat vinovăția petiționarei care să împiedice emiterea unui răspuns în soluționarea notificării.

Nici în motivele de apel nu sunt menționate elemente care să explice pe fond, atitudinea pârâtului. În motivarea recursului apare pentru prima dată o explicație și anume, imposibilitatea soluționării notificării determinată de caracterul complex al cazului, dedus din situația de fapt potrivit căreia în cauză reclamanta a formulat trei notificări pentru trei imobile ceea ce condus la formare a trei dosare. O atare procedură nu este ieșită din comun, deci excepțională, de vreme ce chiar Legea nr. 10/2001 în art. 22 alin. (1) prevede expres că în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va formula câte o notificare pentru fiecare imobil în parte. Nu se poate primi nici apărarea referitoare la lipsa de clarificare a situației juridice a imobilelor revendicate (apărare care se invocă și în motivele de apel).

Probele administrate de instanța de fond infirmă această susținere a pârâtului. În acest sens se reține că însuși pârâtul, în adresa nr. 743082 din 4 august 2008 aflată la filele 164 – 165 aduce precizări – la solicitarea instanței – referitoare la situația juridică a celor trei imobile având în vedere „evidențele cadastrale întocmite pe baza declarației din anul 1986”. Expertul D.M.A. desemnat în cauză să efectueze expertiza (filele 137-155) descrie în amănunt imobilele în discuție, face măsurători și constatări și indică ca surse de documentare, printre altele, și planurile vechi datând din anul 1965 puse la dispoziție de Primăria Municipiului București”. Ca urmare situația juridică a imobilelor revendicate prin notificarea reclamantei nu era necunoscută pârâtului, documentele referitoare la imobile fiind procurate chiar de la acesta.

Această situație asociată cu lipsa unei rezolvări pe o perioadă lungă de timp fără motivație din partea pârâtului conduce la concluzia, corect formulată de instanțe că refuzul soluționării notificărilor este nejustificat de către pârât, atitudine care a încălcat obligații legale și pentru care a fost sancționată prin soluția dată de instanță. Soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, în raport de probele administrate este corectă și legală, situația juridică a imobilelor fiind pe deplin stabilită. Cu excepția imobilului din Calea D. nr. 66, afectat de elemente de sistematizare, și pentru care în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) din lege s-au acordat despăgubiri prin echivalent, pentru terenurile din fosta stradă V. nr. 22 și respectiv din Str. T. nr. 21, existând faptic și fiind neafectate de sistematizare, s-a dispus restituirea în natură.

În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 292/A din 7 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.