ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2716/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 1146 din 23 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta J.H., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general; a fost obligat pârâtul la acordarea către reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită, a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1100 mp și două corpuri de casă, situat în str. Plantelor, în conformitate cu dispozițiile art. 16, cap V, titlul VII din Legea nr. 247/2005, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1400 lei onorariu expert tot către reclamantă.

Împotriva deciziei a declarat apel pârâtul Municipiul București. La data de 10 iunie 2010, T.E.V., G.N.B., Ș.M., G.V., T.E., S.I. și A.G. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul apelantului, în cuprinsul căreia au formulat critici cu privire la calitatea de succesoare a reclamantei și la calitatea de persoană îndreptățită. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 243 din 4 martie 2011 a respins calea de atac și cererea de intervenție accesorie, ca nefondată pentru motivele ce urmează. Apelanta-reclamantă a depus notificarea nr. 1538 din 08 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Plantelor, care a aparținut lui B.M.

și E.M., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat la 26 martie 1925, filele 5-10 din dosarul primei instanțe. Acest imobil a fost înscris în cartea funciară, așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 11-12 din dosarul primei instanțe. Pentru acest imobil, care la nivelul anului 1940, a fost deschisă foaia matricolă și a fost dată o declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și teren, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la fila 15- pe verso și la fila 16 din dosarul Tribunalului București. Cu privire la acest imobil a fost depusă notificarea din 08 august 2001, care nu a fost soluționată de către Municipiul București. Ca urmare a nesoluționării acestei notificări a fost pronunțată, la solicitarea reclamantei sentința civilă nr. 763 din 30 aprilie 2008, prin care autoritatea publică a fost obligată să soluționeze notificarea.

În pofida acestei sentințe judecătorești rămase definitive și irevocabile, Municipiul București prin Primar General nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea în termenul stabilit. Ca urmare a acestei situații, a fost formulată prezenta acțiune. În ceea ce privește imobilul, instanța de apel a completat sentința pronunțată de către prima instanță reținând că prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1925, imobilul a dobândit de către B.M. și E.M. Pentru acest imobil a fost întocmită foaia matricolă și a fost dată o declarație pentru stabilirea impozitului pe clădiri și teren, așa cum rezultă din filele 15-16 din dosarul Tribunalului București. Acest imobil a purtat în anul 1940 nr. xx pe str. Plantelor, iar în prezent poartă nr. xy de pe str. Plantelor, așa cum rezultă din adresa din 12 octombrie 2010 emisă de Direcția Patrimoniu Serviciul Cadastru, aflată la fila 61 din dosarul de apel.

Instanța de apel a constatat că există identitate între imobilul situat pe str. Plantelor nr. xx, la nivelul anului 1940 cu actualul imobil notificat de către reclamantă aflat în prezent pe str. Plantelor nr. xy, în raport de adresa menționată aflată la fila 61 din dosarul de apel, din care rezultă că imobilul aflat în prezent pe str. Plantelor nr. xy a fost înscris în cartea funciară, în care figura proprietatea lui B. și E.M. Această identitate de imobil este ilustrată și de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în fața primei instanțe de către expertul G.G., aflat la filele 333-342, din care rezultă că imobilul (teren și construcții) din București, str. Plantelor nr. xy este unul și același cu fosta proprietate a autorilor lui J.H.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziunii nr. 702 din 07 septembrie 1953, fiind înscris la poziția nr. 15 numele proprietarului, respectiv E.M., așa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 17 din dosarul Tribunalului București. Instanța de apel a înlăturat susținerea primei instanțe că preluarea s-a realizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, având în vedere actele de preluare care sunt depuse la dosarul cauzei.

Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ., care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948, care prevăd că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, precum și art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

Curtea a constatat că preluarea este prezumată abuzivă, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. Referitor la calitatea de persoană îndreptățită s-a reținut că prin sentința civilă nr. 1371 din 31 octombrie 2007 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 316 din 22 ianuarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5561/105/2005, aflată la filele 257-268 din dosarul de apel, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de moștenitor a defuncților B. și E.M., venind la moștenirea acestora prin reprezentarea tatălui său I. Astfel, așa cum s-a reținut, prin considerentele deciziei civile pronunțate de către instanța supremă, la moștenirea soților M. puteau veni cei patru frați ai acestora: I., tatăl reclamantei, decedat la data de 16 decembrie 1955, L., decedat în anul 1974, A., decedat în anul 1962 și M., decedat în anul 1985. Aceștia având calitatea de colaterali privilegiați, puteau veni la moștenire în conformitate cu dispozițiile art. 664 și urm C. civ., fie în nume propriu, fie prin reprezentare.

La data apariției Legii nr. 10/2001, puteau formula notificare numai D.M., sora reclamantei, J.H., prin reprezentarea tatălui lor I., M.M., fiica lui A.M., J.M., fiul lui A. și fratele M., dar și P.M., fiul lui L. și al R.M. Curtea a constatat că numai J.H. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în str. Plantelor, astfel încât aceasta are calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. Cotele celorlalți moștenitori îi profită acesteia în conformitate cu dreptul de acrescământ prevăzut de dispozițiile art. 697 C. civ., reglementat ca aplicație particulară în legea specială prin dispozițiile art. 4 alin. (4). Cu privire la certificatul de moștenitor din 10 februarie 2003 emis de B.N.P.

T.G.B., pe care îl invocă intervenienții accesorii, în cuprinsul cererii de intervenție accesorie, prin care se învederează că numai A.M. este menționat ca succesor al lui E.M., Curtea a învederat că acest certificat de moștenitor creează o prezumție cu privire la calitatea de moștenitor al lui A.M. de pe urma lui E.M., însă și ceilalți moștenitori pot face dovada cu actele de stare civilă că sunt succesibili lui E.M. În cauza de față, reclamanta J.H. a depus certificatul de naștere, aflat la fila 19 din dosarul primei instanțe, din care rezultă că este fiica lui M.I. și M.A. La rândul lui, tatăl reclamantei M.I. este fiul lui M.M. și M.H., așa cum rezultă din extrasul de pe actul de naștere al tatălui reclamantei, aflat la fila 21 din dosarul primei instanțe.

Instanța de apel a reținut că părinții lui E.M. sunt tot M.M. și H.M., astfel încât gradul de rudenie dintre I.M., tatăl reclamantei și E.M. este dovedit prin actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei. Cu privire la acceptarea moștenirii de către reclamantă, instanța de apel a învederat că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, chiar și un străin de moștenire poate formula notificare, fiind considerat repus în termenul de acceptare a moștenirii, iar notificatorul va culege toate cotele moștenitorilor care au rămas în pasivitate. Din acest punct de vedere nu are relevanță în cauză dacă tatăl reclamantei a acceptat moștenirea lui E.M., atâta timp cât J.H., prin reprezentarea tatălui său, a dobândit vocație succesorală de a formula notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la susținerea intervenienților accesorii că B.M. a decedat prima și că nu există probe din care să rezulte că cota acesteia ar fi revenit soțului său, Curtea a arătat că la data decesului lui B., respectiv anul 1950, era în vigoare Decretul-lege privind drepturile soțului supraviețuitor, în care se prevedea la art. 1 lit. e) că „soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire a celui decedat, în lipsa moștenitorilor”. Astfel, E.M., în lipsa oricărui moștenitor legal, a cules și cota de ½ din imobilul situat în str. Plantelor. Având în vedere considerentele menționate, instanța de apel a înlăturat ca neîntemeiate criticile apelantului și a intervenienților accesoriu cu privire la calitatea de moștenitoare a reclamantei și calitatea de persoană îndreptățită apreciind că reclamanta J.H.

a făcut dovada calității de moștenitor al defunctului E.M. și, pe cale de consecință, a probat calitatea de persoană îndreptățită la dobândirea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Plantelor. Cu privire la critica formulată de către apelant și anume faptul că intimata-reclamantă nu a depus toate înscrisurile pentru dovedirea calității de persoane îndreptățite, că aveau obligația să depună o dată cu notificarea toate actele necesare pentru soluționarea notificării, instanța de apel a constatat că actele, care au stat la baza pronunțării sentinței civile apelate, s-au aflat în dosarul administrativ depus la primărie și că intimata-reclamantă a depus la data de 19 decembrie 2007, toate actele de proprietate ale autorilor lor, precum și dovada calității de moștenitor.

Mai mult, se învederează, că, chiar dacă actele doveditoare ar fi fost depuse în fața primei instanțe, persoanele îndreptățite au posibilitatea de a depune actele doveditoare în fața instanței de judecată în vederea complinirii probatoriului administrat în faza administrativă. De asemenea, prin apelul formulat pârâtul a mai susținut și faptul că unitatea deținătoare poate să se pronunțe numai după ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă după data completării dosarului cu aceste înscrisuri.

Termenul de 60 de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire formulată prin notificare, începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /./ precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate /./ pot fi depuse până la data soluționării notificării”).

Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Or, în cauză, prin sentința civilă nr. 763/2008, pronunțată de către Tribunalul București apelantul a fost obligat să soluționeze notificarea formulată de către reclamantă.

În pofida acestei hotărâri care consfințea obligația legală a autorității publice de a-și îndeplini prerogativele conferite de lege, instanța de apel constată că aceasta nu și-a îndeplinit obligația, fiind necesară promovarea prezentei acțiuni pentru soluționarea notificării formulate. Împotriva deciziei au declarat recurs Municipiul București, prin primar general și intervenienții T.E.V., G.N.B., Ș.M., G.V., T.E., S.I. și A.G. Municipiul București, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că notificarea trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și acte doveditoare privind calitatea de moștenitor, dacă este cazul. Potrivit certificatului de moștenitor emis de B.N.P.

T.G.B., numita B.M. a decedat prima și nu s-au administrat probe din care să rezulte că soțul acesteia ar fi preluat cota sa. Se mai arată că trebuia stabilită apartenența terenului și unitatea deținătoare, aceasta din urmă fiind competentă să emită o decizie în sensul Legii nr. 10/2001. Recurenta arată că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, și că nu s-au făcut dovezi referitoare la primirea de către reclamantă de despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Intervenienții, prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. învederează că unitatea deținătoare este cea obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție; că acțiunea, așa cum este formulată este prematur introdusă.

Se mai arată că este posibil ca reclamanta să fie decedată; că nu face dovada calității de moștenitor; că există neconcordanțe între numele celor doi soți; că nu s-a respectat principiul unanimității în cadrul acțiunii în revendicare și că acțiunea este inadmisibilă deoarece intervenienții sunt proprietarii imobilului și nu Primăria municipiului București. Reclamanta-intimată H.J., prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursurilor ca nefondate. Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ. va analiza excepțiile nulității și ce a lipsei interesului, reținând cele ce succed. 1. Declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o motivare corespunzătoare a lui, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivele sale se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală sau parțială a acesteia și tinzând la a afirma nelegalitatea ei. Recurentul Municipiul București s-a rezumat la expunerea unor fapte și afirmații: procedura stabilită prin art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, lipsa probelor din care să reiasă că de cota lui B.M. a beneficiat soțul acesteia, naționalizarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950 precum și faptul că reclamanta ar fi primit despăgubiri. Niciunul dintre aspectele menționate în recurs nu reprezintă veritabile motive de recurs cu referire la argumentele de fapt și de drept, pe larg dezvoltate prin decizia instanței superioare de fond, astfel cum rezultă din prezentarea cursului procesului.

Drept urmare, cum cele menționate în cererea de recurs nu se constituie într-o critică a acelei hotărâri, recursul va fi considerat nemotivat și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., sancționabil cu nulitatea. 2. Orice demers în justiție, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să se sprijine pe un interes. Interesul, excepție de fond, peremtorie, dirimantă și absolută trebuie justificat de partea care formulează cereri în procesul civil și trebuie să dăinuie pe tot parcursul demersului judiciar.

În prezenta cauză, față de împrejurarea că imobilul notificat nu putea fi restituit în natură urmare a înstrăinării lui către recurenții-intervenienți în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtul Municipiul București a fost obligat la acordarea către reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită, a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul din str. Plantelor, în conformitate cu dispozițiile art. 16 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005. Drept urmare, interesul reclamanților în exercitarea căii extraordinare de atac nu există câtă vreme instanțele nu au dispus restituirea bunului proprietatea lor în natură, ci doar prin echivalent. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului unității administrativ-teritoriale și va respinge, ca lipsit de interes recursul intervenienților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 243/A din data de 4 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de intervenienții T.E.V., G.N.B., Ș.M., G.V., T.E., S.I. și A.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.