ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

19999/3 din 27 mai 2008, reclamantul N.C.C. a chemat în judecată pârâții

Primarul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București

prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

anularea Dispoziției P.M.B. nr. 10120 din 14 aprilie 2008 de respingere a

notificărilor, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului și

spațiului comercial din imobilul situat în București, str. 11 Iunie; atribuirea

în natură a apartamentului și a terenului aferent precum și a spațiului

comercial din imobilului situat în București, str. 11 Iunie; cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul arată că, în anul 2001, a depus prin intermediul

executorului judecătoresc două notificări la Primăria Municipiului București,

prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului și terenului

aferent, precum și a spațiului comercial și terenul aferent din imobilul situat

în București, str. 11 Iunie.

În susținerea

notificărilor, au fost depuse atât actele de proprietate ale imobilelor

solicitate, cât și dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantului.

În data de 22 aprilie

2008, reclamantului i-a fost comunicată de Primăria Municipiului București

dispoziția de respingere a notificărilor. Motivul respingerii dispoziției,

lapidar și lacunar exprimat, se rezumă astfel: fosta proprietară a vândut

drepturile litigioase înainte de apariția Legii nr. 10/2001, context în care

reclamantul apreciază că respingerea notificărilor este nelegală și

netemeinică.

În acest sens,

învederează, pe de o parte, faptul că reclamantul are calitate de persoană

îndreptățită la restituirea imobilelor ce formează obiectul notificărilor

depuse, iar, pe de altă parte, faptul că a fost dovedit dreptul de proprietate

al autorilor săi aspra imobilului notificat.

La 16 septembrie

2008, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, arătând că înțelege să

se judece doar cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Deși legal citați,

pârâții nu au formulat întâmpinare, însă au înaintat instanței copia actelor

din dosarul administrativ, la termenul din 11 noiembrie 2008.

La cererea

reclamantului, au fost administrate proba cu înscrisuri și cea cu expertiză

tehnică, efectuată de expertul O.T.M.

După efectuarea

expertizei, reclamantul a formulat o cerere precizatoare a obiectului petitului

vizând restituirea în natură, solicitând atribuirea garsonierei și a terenului

aferent, precum și a spațiului comercial și terenului aferent, astfel cum

acestea au fost identificate prin raportul de expertiză.

Prin sentința civilă

nr. 503 din 13 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea precizată, a fost anulată Dispoziția nr. 10120 din 14 aprilie

2008 emisă de pârâtul Primarul General, s-a dispus restituirea în natură, către

reclamant, a apartamentului și a spațiului comercial de 36,55 mp situate la

parterul imobilului din str. 11 Iunie, București, identificat prin raportul de

expertiză, precum și a terenului de 10 mp aferent acestor construcții.

A fost respinsă

acțiunea precizată în ceea ce privește restituirea subsolului imobilului, ca

neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în

cuantum de 7.280 lei.

Pentru a se pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că dispoziția

contestată este nelegală și netemeinică, apreciindu-se în aplicarea

dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, că reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme

cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act

adițional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate

drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr.

10/2001. Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul

a justificat calitatea de persoană îndreptățită, potrivit legii speciale.

Cu privire la dreptul

de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a

constatat că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra

celor două suprafețe de câte 5 mp teren indiviz, precum și prin contractele de

construire, anterior analizate, că numita B.F., împreună cu soțul său, au fost

proprietarii celor 10 mp teren indiviz și ai garsonierei și prăvăliei. Astfel,

încă din faza cercetării notificării de către unitatea deținătoare, reclamantul

a făcut dovada conform art. 23 și art. 24 din lege, fiind întrunite și

cerințele art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost

preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal atât reclamantul cât și

pârâtul Municipiul București.

Reclamantul N.C.C. a

formulat critici cu privire la întinderea dreptului pentru care i-au fost

acordate măsuri reparatorii în natură, susținând că subsolul face parte

integrantă din unitatea locativă notificată sub denumirea spațiu comercial.

Pârâtul Municipiul

București a criticat sentința apelată în ceea ce privește modul de apreciere

asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantului, cât și în ceea ce

privește restituirea în natură a imobilelor în litigiu.

Astfel, s-a susținut

că fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariția Legii

nr. 10/2001 iar reclamantul nu a respectat obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății.

S-a mai arătat că

instanța de fond nu a lămurit situația juridică a imobilelor în litigiu

întrucât nu a efectuat adrese către A.F.I. în acest sens.

Prin decizia civilă

nr. 342/ A din 28 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, iar apelul formulat de

Municipiul București a fost admis, dispunându-se schimbarea în tot a sentinței

și pe fond, respingerea contestație ca neîntemeiate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată sunt îndreptățite, în înțelesul

prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora precum și moștenitorii legali sau

testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Curtea de apel a

constatat că numita B.F., în calitate de persoană îndreptățită nu a formulat

notificare conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată,

notificarea vizând imobilele în litigiu fiind formulată de către reclamantul

N.C.C. la data de 15 noiembrie 2001 în calitate de succesor cu titlu particular

al acesteia, invocându-se contractul de vânzare de drepturi litigioase încheiat

la data de 14 iunie 2000, înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și care are ca

obiect vânzarea drepturilor litigioase ce făceau obiectul dosarului nr.

3192/1999 și, respectiv, nr. 3441/1999, aflate pe rolul Tribunalului București.

Ulterior formulării

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant, la data de 5 iulie

2002, s-a încheiat actul adițional la contractul de vânzare de drepturi

litigioase de care se prevalează reclamantul în dovedirea calității de persoană

îndreptățită, act adițional în care se precizează că prin contractul inițial

vânzătoarea a înțeles să transmită și drepturile sale derivate din calitatea de

persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001.

Or, la data

încheierii contractului de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase,

respectiv în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, așa încât aceste

din urmă drepturi nu puteau fi transmise. Mai mult, nu fusese formulată

notificare și ca atare nu existau drepturi litigioase derivate din Legea nr.

10/2001 la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

S-a apreciat că

încheierea actului adițional la data de 5 iulie 2002 nu poate conferi

reclamantului calitatea de persoană îndreptățită, întrucât vânzătoarea B.F. nu

a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar la

data de 5 iulie 2002 acest termen ce a fost prelungit succesiv expirase, așa

încât notificarea formulată de către reclamant la data de 15 noiembrie 2001 nu

are la bază o transmitere a dreptului de către persoana îndreptățită, numita B.F.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de apel a apreciat că Dispoziția nr. 10120 din 14

aprilie 2008 emisă de pârât este legală, întrucât reclamantul nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită conform art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 4

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, contestația dedusă judecății fiind

neîntemeiată.

Față de soluția

pronunțată asupra apelului pârâtului, analiza celorlalte critici formulate de

către ambii apelanți s-a apreciat a fi inutilă.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul învederează că solicită casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că

instanța de apel a judecat apelul fără a intra în cercetarea fondului.

Se arată de către

recurentul reclamant că instanța a admis apelul pârâtului, reținând însă

argumente care nu au fost invocate în niciun mod în motivele de apel ale

Municipiului București ori în fața primei instanțe.

Pe de altă parte,

instanța nu a pus în dezbaterea părților cele redate doar în cuprinsul

motivării pentru a da posibilitatea reclamantului să le combată sau să prezinte

dovezi cu privire la aceasta, încălcându-i în acest fel în mod flagrant dreptul

la apărare.

Recurentul mai arată

că deși apelul reprezintă o cale de atac devolutivă, în care se poate analiza

cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că analizarea cauzei nu trebuie

făcută în contradictoriu cu părțile litigante.

Respectarea

principiilor procesuale ale contradictorialității și dreptului la apărare,

impuneau ca instanța de apel să invoce chestiunea transmiterii dreptului de a

notifica în baza Legii nr. 10/2001, să o pună în discuția părților, și, după

cercetarea argumentelor și probelor aduse de părți, să decidă potrivit acestora.

Or, această

modalitate de soluționare a cauzei este profund inechitabilă și neprocedurală

întrucât părțile și-au susținut și combătut reciproc apelurile, în timp ce

instanța, în sprijinul soluției adoptate a reținut argumente ce nu au fost

cuprinse în apelurile respective și pe care le-a menționat direct în decizie,

în mod clandestin și nelegal.

Recurentul susține că

în acest mod a fost privat de dreptul său de a se apăra și de a combate

argumentele care au format convingerea instanței, ceea ce echivalează cu

necercetarea fondului cauzei.

Pentru aceste

considerente, se solicită casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului, pentru a nu fi privat recurentul de un grad de jurisdicție și de

judecarea efectivă a cauzei.

În subsidiar, se

invocă de către recurent, pe temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ceea ce ar conduce la modificarea deciziei

și rejudecarea apelului de către instanța de recurs.

Ca atare, se

învederează că decizia recurată este dată cu interpretarea eronată a actului

juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), iar pe de altă parte,

cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de

apel a reținut că actul adițional la contractul de vânzare drepturi litigioase

nu ar fi putut transfera drepturile derivate din Legea nr. 10/2001.

Recurentul susține că

instanța a dat o interpretare greșită actului adițional și efectelor produse de

acesta, de vreme ce prin acest act juridic se stipulează că părțile înțeleg că

prin contractul încheiat între ele, s-au transmis toate drepturile asupra

locuinței de la parterul imobilului situat în București, str. 11 Iunie,

împreună cu terenul aferent ca și asupra prăvăliei din colț, împreună terenul

aferent, atât cele provenite din procesele de revendicare, cât și cele derivate

din calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001.”

Or, în opinia

recurentului, este evident că din interpretarea logică, gramaticală și juridică

a acestui act adițional, că prin acesta au fost transferate către recurent și

drepturile conferite de Legea nr. 10/2001.

Se susține că

instanța de apel nu a interpretat corect acest act adițional, reținând o

imposibilitate de transmitere a drepturilor derivate din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a interpretat în

mod eronat prevederile legale aplicabile.

Astfel, la data de 14

iunie 2000 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase. Prin acest contract, numita B.F. a transmis către recurent

drepturile litigioase privind locuința de la parterul imobilului situat în

București, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent, precum și drepturile

litigioase asupra prăvăliei din colț, împreună cu terenul aferent.

În consecință,

intenția reală a părților a fost transmiterea, la data semnării contractului de

vânzare de drepturi litigioase a tuturor drepturilor asupra imobilului de la

fosta proprietară B.F. către recurent, ceea ce este confirmat în mod explicit

și de încheierea la data de 5 iulie 2002, a actului adițional autentificat, din

care reiese că B.F. a declarat că N.C.C. poate solicita și obține de la

autoritățile îndrituite, restituirea în natură sau despăgubiri pentru locuința

de la parterul imobilului situat în București, str. 11 Iunie, împreună cu

terenul aferent și asupra prăvăliei din colț, împreună cu terenul aferent,

potrivit Legii nr. 10/2001 prin substituirea acestuia în calitatea sa de

persoană îndreptățită.”

Recurentul solicită

instanței de recurs să constate că toate drepturile aferente imobilului în

litigiu i-au fost transmise de fosta proprietară, inclusiv drepturile prevăzute

de Legea nr. 10/2001, începând cu data semnării contractului principal, 14

iunie 2000.

Faptul că la acea

dată nu fusese edictată Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment pentru

transmiterea drepturilor derivate din legea specială, dat fiind că părțile au

înțeles să clarifice contractul principal prin actul adițional, iar nu să

adauge la acesta, situație în care acesta a avut aptitudinea să transmită toate

drepturile, inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Această transmitere a

operat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar notificarea a

fost depusă în termen legal de către recurent care, astfel, a avut deplină

calitate de a notifica, iar faptul că actul adițional a fost încheiat ulterior

expirării termenului prevăzut e legea specială nu are nicio relevanță, dat

fiind că notificarea a fost formulată iar actul adițional a fost încheiat

anterior expirării acestui termen.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Înalta Curte constată

că deși recurentul nu indică și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ., prima parte a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs este

susceptibilă de a primi o atare calificare, critici ce vor fi reținute ca

fondate, sens în care recursul va fi admis, decizia recurată urmând a fi casată

cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.

Astfel, prin

dispoziția nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului

București, contestată în cauza de față, intimatul pârât a dispus respingerea

notificării formulate de recurentul reclamant pentru aceea că proprietara a

vândut drepturile decurgând din calitatea sa de persoană îndreptățită, astfel

că, deși titularul notificării era o altă persoană (N.C.C.), calitatea de

persoană îndreptățită, în sensul legii speciale, a fost apreciată în raport de

autoarea sa cu titlu particular (B.F.), potrivit contractului de vânzare

cumpărare de drepturi litigioase din 14 iunie 2000, contract completat cu actul

adițional din 5 iulie 2002, în cuprinsul dispoziției, reținându-se că fosta

proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariția Legii nr.

10/2001.

Prima instanță a

admis însă contestația promovată, dispunând restituirea în natură în parte a

imobilului pentru care au fost formulate notificările, confirmând calitatea

recurentului reclamant de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la calitatea

de persoană îndreptățită, tribunalul a apreciat în raport de art. 3 și art. 4

din Legea nr. 10/2001, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de

drepturi litigioase, lămurit prin act adițional, fostul proprietar al

imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului

notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001.

În consecință, s-a

apreciat că în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a

justificat, potrivit legii speciale, calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii.

O atare constatare și

apreciere de către tribunal a materialului probator al cauzei, nu putea fi

reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel ale pârâtului

se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanță,

având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.; chiar dacă

ambele părți au promovat apel, această soluție nu era permisă în cadrul soluționării

apelului reclamantului, întrucât se opunea principiul non reformatio in pejus,

consacrat expressis verbis prin dispozițiile art. 296 partea finală C. proc.

civ.; în plus, dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.,

permit instanței să invoce din oficiu motive de ordine publică, caz, în care,

de asemenea, este ținută de respectarea regulii non reformatio in pejus.

Înalta Curte constată

însă că memoriul de apel al pârâtului nu conține asemenea critici, ci susțineri

generice referitoare la termenele de depunere a actelor doveditoare,

necesitatea lămuririi situației juridice a imobilului, imperativul depunerii

unei declarații pe proprie răspundere din partea titularului notificării că nu

mai deține alte acte doveditoare, etc.

În aceste condiții,

instanța de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității și

al dreptului părților la apărare, avea obligația, în baza art. 129 alin. (4) C.

proc. civ., să pună în dezbaterea părților motivul reținut pentru adoptarea

soluției dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepții procesuale

absolute, ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la

art. 295 alin. (1) partea finală C. proc. civ., pentru ca acestea să nu fie

surprinse prin reținerea unor motive care nu au fost dezbătute în

contradictoriu și asupra cărora le-a fost suprimat dreptul de a-și face apărări

sau de a răspunde la ele.

Or, din

considerentele deciziei recurate ca și din consultarea încheierilor dosarului,

nu rezultă exercitarea rolului activ în sensul menționat.

Încălcarea

principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute

sub sancțiunea nulității (virtuală, în acest caz), astfel cum dispune art. 105

alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului

reclamantului prin încălcarea dreptului său la apărare, ceea ce atrage

incidența în cauză a motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) și

(3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute

prin memoriul de recurs, vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în

apel în condițiile respectării tuturor drepturilor procesuale ale părților și

garanțiilor procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul N.C.C., împotriva deciziei nr. 342/ A din 28 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 februarie 2012.