ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1265/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 19999/3 din 27 mai 2008, reclamantul N.C.C. a chemat în judecată pârâții Primarul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: anularea Dispoziției P.M.B. nr. 10120 din 14 aprilie 2008 de respingere a notificărilor, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului și spațiului comercial din imobilul situat în București, str. 11 Iunie; atribuirea în natură a apartamentului și a terenului aferent precum și a spațiului comercial din imobilului situat în București, str. 11 Iunie; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, în anul 2001, a depus prin intermediul executorului judecătoresc două notificări la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului și terenului aferent, precum și a spațiului comercial și terenul aferent din imobilul situat în București, str. 11 Iunie. În susținerea notificărilor, au fost depuse atât actele de proprietate ale imobilelor solicitate, cât și dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantului. În data de 22 aprilie 2008, reclamantului i-a fost comunicată de Primăria Municipiului București dispoziția de respingere a notificărilor. Motivul respingerii dispoziției, lapidar și lacunar exprimat, se rezumă astfel: fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariția Legii nr. 10/2001, context în care reclamantul apreciază că respingerea notificărilor este nelegală și netemeinică.

În acest sens, învederează, pe de o parte, faptul că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la restituirea imobilelor ce formează obiectul notificărilor depuse, iar, pe de altă parte, faptul că a fost dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi aspra imobilului notificat. La 16 septembrie 2008, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, arătând că înțelege să se judece doar cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Deși legal citați, pârâții nu au formulat întâmpinare, însă au înaintat instanței copia actelor din dosarul administrativ, la termenul din 11 noiembrie 2008. La cererea reclamantului, au fost administrate proba cu înscrisuri și cea cu expertiză tehnică, efectuată de expertul O.T.M.

După efectuarea expertizei, reclamantul a formulat o cerere precizatoare a obiectului petitului vizând restituirea în natură, solicitând atribuirea garsonierei și a terenului aferent, precum și a spațiului comercial și terenului aferent, astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză. Prin sentința civilă nr. 503 din 13 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată, a fost anulată Dispoziția nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de pârâtul Primarul General, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a apartamentului și a spațiului comercial de 36,55 mp situate la parterul imobilului din str. 11 Iunie, București, identificat prin raportul de expertiză, precum și a terenului de 10 mp aferent acestor construcții.

A fost respinsă acțiunea precizată în ceea ce privește restituirea subsolului imobilului, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.280 lei. Pentru a se pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că dispoziția contestată este nelegală și netemeinică, apreciindu-se în aplicarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adițional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat calitatea de persoană îndreptățită, potrivit legii speciale. Cu privire la dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a constatat că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra celor două suprafețe de câte 5 mp teren indiviz, precum și prin contractele de construire, anterior analizate, că numita B.F., împreună cu soțul său, au fost proprietarii celor 10 mp teren indiviz și ai garsonierei și prăvăliei. Astfel, încă din faza cercetării notificării de către unitatea deținătoare, reclamantul a făcut dovada conform art. 23 și art. 24 din lege, fiind întrunite și cerințele art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal atât reclamantul cât și pârâtul Municipiul București. Reclamantul N.C.C. a formulat critici cu privire la întinderea dreptului pentru care i-au fost acordate măsuri reparatorii în natură, susținând că subsolul face parte integrantă din unitatea locativă notificată sub denumirea spațiu comercial. Pârâtul Municipiul București a criticat sentința apelată în ceea ce privește modul de apreciere asupra calității de persoană îndreptățită a reclamantului, cât și în ceea ce privește restituirea în natură a imobilelor în litigiu. Astfel, s-a susținut că fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariția Legii nr. 10/2001 iar reclamantul nu a respectat obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății.

S-a mai arătat că instanța de fond nu a lămurit situația juridică a imobilelor în litigiu întrucât nu a efectuat adrese către A.F.I. în acest sens. Prin decizia civilă nr. 342/ A din 28 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, iar apelul formulat de Municipiul București a fost admis, dispunându-se schimbarea în tot a sentinței și pe fond, respingerea contestație ca neîntemeiate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Curtea de apel a constatat că numita B.F., în calitate de persoană îndreptățită nu a formulat notificare conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, notificarea vizând imobilele în litigiu fiind formulată de către reclamantul N.C.C. la data de 15 noiembrie 2001 în calitate de succesor cu titlu particular al acesteia, invocându-se contractul de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 14 iunie 2000, înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și care are ca obiect vânzarea drepturilor litigioase ce făceau obiectul dosarului nr. 3192/1999 și, respectiv, nr. 3441/1999, aflate pe rolul Tribunalului București.

Ulterior formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant, la data de 5 iulie 2002, s-a încheiat actul adițional la contractul de vânzare de drepturi litigioase de care se prevalează reclamantul în dovedirea calității de persoană îndreptățită, act adițional în care se precizează că prin contractul inițial vânzătoarea a înțeles să transmită și drepturile sale derivate din calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001. Or, la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase, respectiv în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, așa încât aceste din urmă drepturi nu puteau fi transmise. Mai mult, nu fusese formulată notificare și ca atare nu existau drepturi litigioase derivate din Legea nr. 10/2001 la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

S-a apreciat că încheierea actului adițional la data de 5 iulie 2002 nu poate conferi reclamantului calitatea de persoană îndreptățită, întrucât vânzătoarea B.F. nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar la data de 5 iulie 2002 acest termen ce a fost prelungit succesiv expirase, așa încât notificarea formulată de către reclamant la data de 15 noiembrie 2001 nu are la bază o transmitere a dreptului de către persoana îndreptățită, numita B.F. Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a apreciat că Dispoziția nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de pârât este legală, întrucât reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită conform art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, contestația dedusă judecății fiind neîntemeiată.

Față de soluția pronunțată asupra apelului pârâtului, analiza celorlalte critici formulate de către ambii apelanți s-a apreciat a fi inutilă. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul învederează că solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că instanța de apel a judecat apelul fără a intra în cercetarea fondului. Se arată de către recurentul reclamant că instanța a admis apelul pârâtului, reținând însă argumente care nu au fost invocate în niciun mod în motivele de apel ale Municipiului București ori în fața primei instanțe.

Pe de altă parte, instanța nu a pus în dezbaterea părților cele redate doar în cuprinsul motivării pentru a da posibilitatea reclamantului să le combată sau să prezinte dovezi cu privire la aceasta, încălcându-i în acest fel în mod flagrant dreptul la apărare. Recurentul mai arată că deși apelul reprezintă o cale de atac devolutivă, în care se poate analiza cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că analizarea cauzei nu trebuie făcută în contradictoriu cu părțile litigante. Respectarea principiilor procesuale ale contradictorialității și dreptului la apărare, impuneau ca instanța de apel să invoce chestiunea transmiterii dreptului de a notifica în baza Legii nr. 10/2001, să o pună în discuția părților, și, după cercetarea argumentelor și probelor aduse de părți, să decidă potrivit acestora.

Or, această modalitate de soluționare a cauzei este profund inechitabilă și neprocedurală întrucât părțile și-au susținut și combătut reciproc apelurile, în timp ce instanța, în sprijinul soluției adoptate a reținut argumente ce nu au fost cuprinse în apelurile respective și pe care le-a menționat direct în decizie, în mod clandestin și nelegal. Recurentul susține că în acest mod a fost privat de dreptul său de a se apăra și de a combate argumentele care au format convingerea instanței, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Pentru aceste considerente, se solicită casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru a nu fi privat recurentul de un grad de jurisdicție și de judecarea efectivă a cauzei.

În subsidiar, se invocă de către recurent, pe temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ceea ce ar conduce la modificarea deciziei și rejudecarea apelului de către instanța de recurs. Ca atare, se învederează că decizia recurată este dată cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, instanța de apel a reținut că actul adițional la contractul de vânzare drepturi litigioase nu ar fi putut transfera drepturile derivate din Legea nr. 10/2001.

Recurentul susține că instanța a dat o interpretare greșită actului adițional și efectelor produse de acesta, de vreme ce prin acest act juridic se stipulează că părțile înțeleg că prin contractul încheiat între ele, s-au transmis toate drepturile asupra locuinței de la parterul imobilului situat în București, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent ca și asupra prăvăliei din colț, împreună terenul aferent, atât cele provenite din procesele de revendicare, cât și cele derivate din calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001.” Or, în opinia recurentului, este evident că din interpretarea logică, gramaticală și juridică a acestui act adițional, că prin acesta au fost transferate către recurent și drepturile conferite de Legea nr. 10/2001.

Se susține că instanța de apel nu a interpretat corect acest act adițional, reținând o imposibilitate de transmitere a drepturilor derivate din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile legale aplicabile. Astfel, la data de 14 iunie 2000 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Prin acest contract, numita B.F. a transmis către recurent drepturile litigioase privind locuința de la parterul imobilului situat în București, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent, precum și drepturile litigioase asupra prăvăliei din colț, împreună cu terenul aferent. În consecință, intenția reală a părților a fost transmiterea, la data semnării contractului de vânzare de drepturi litigioase a tuturor drepturilor asupra imobilului de la fosta proprietară B.F.

către recurent, ceea ce este confirmat în mod explicit și de încheierea la data de 5 iulie 2002, a actului adițional autentificat, din care reiese că B.F. a declarat că N.C.C.

poate solicita și obține de la autoritățile îndrituite, restituirea în natură sau despăgubiri pentru locuința de la parterul imobilului situat în București, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent și asupra prăvăliei din colț, împreună cu terenul aferent, potrivit Legii nr. 10/2001 prin substituirea acestuia în calitatea sa de persoană îndreptățită.” Recurentul solicită instanței de recurs să constate că toate drepturile aferente imobilului în litigiu i-au fost transmise de fosta proprietară, inclusiv drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, începând cu data semnării contractului principal, 14 iunie 2000. Faptul că la acea dată nu fusese edictată Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment pentru transmiterea drepturilor derivate din legea specială, dat fiind că părțile au înțeles să clarifice contractul principal prin actul adițional, iar nu să adauge la acesta, situație în care acesta a avut aptitudinea să transmită toate drepturile, inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Această transmitere a operat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar notificarea a fost depusă în termen legal de către recurent care, astfel, a avut deplină calitate de a notifica, iar faptul că actul adițional a fost încheiat ulterior expirării termenului prevăzut e legea specială nu are nicio relevanță, dat fiind că notificarea a fost formulată iar actul adițional a fost încheiat anterior expirării acestui termen. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed. Înalta Curte constată că deși recurentul nu indică și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prima parte a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs este susceptibilă de a primi o atare calificare, critici ce vor fi reținute ca fondate, sens în care recursul va fi admis, decizia recurată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.

Astfel, prin dispoziția nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului București, contestată în cauza de față, intimatul pârât a dispus respingerea notificării formulate de recurentul reclamant pentru aceea că proprietara a vândut drepturile decurgând din calitatea sa de persoană îndreptățită, astfel că, deși titularul notificării era o altă persoană (N.C.C.), calitatea de persoană îndreptățită, în sensul legii speciale, a fost apreciată în raport de autoarea sa cu titlu particular (B.F.), potrivit contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 14 iunie 2000, contract completat cu actul adițional din 5 iulie 2002, în cuprinsul dispoziției, reținându-se că fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariția Legii nr. 10/2001.

Prima instanță a admis însă contestația promovată, dispunând restituirea în natură în parte a imobilului pentru care au fost formulate notificările, confirmând calitatea recurentului reclamant de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, tribunalul a apreciat în raport de art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adițional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001.

În consecință, s-a apreciat că în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat, potrivit legii speciale, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. O atare constatare și apreciere de către tribunal a materialului probator al cauzei, nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel ale pârâtului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanță, având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.; chiar dacă ambele părți au promovat apel, această soluție nu era permisă în cadrul soluționării apelului reclamantului, întrucât se opunea principiul non reformatio in pejus, consacrat expressis verbis prin dispozițiile art. 296 partea finală C. proc.

civ.; în plus, dispozițiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., permit instanței să invoce din oficiu motive de ordine publică, caz, în care, de asemenea, este ținută de respectarea regulii non reformatio in pejus. Înalta Curte constată însă că memoriul de apel al pârâtului nu conține asemenea critici, ci susțineri generice referitoare la termenele de depunere a actelor doveditoare, necesitatea lămuririi situației juridice a imobilului, imperativul depunerii unei declarații pe proprie răspundere din partea titularului notificării că nu mai deține alte acte doveditoare, etc. În aceste condiții, instanța de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului părților la apărare, avea obligația, în baza art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., să pună în dezbaterea părților motivul reținut pentru adoptarea soluției dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepții procesuale absolute, ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la art. 295 alin. (1) partea finală C. proc. civ., pentru ca acestea să nu fie surprinse prin reținerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu și asupra cărora le-a fost suprimat dreptul de a-și face apărări sau de a răspunde la ele. Or, din considerentele deciziei recurate ca și din consultarea încheierilor dosarului, nu rezultă exercitarea rolului activ în sensul menționat. Încălcarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității (virtuală, în acest caz), astfel cum dispune art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului reclamantului prin încălcarea dreptului său la apărare, ceea ce atrage incidența în cauză a motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Pentru aceste considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute prin memoriul de recurs, vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecății în apel în condițiile respectării tuturor drepturilor procesuale ale părților și garanțiilor procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul N.C.C., împotriva deciziei nr. 342/ A din 28 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2012.