ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6852/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6852/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rol la 17

noiembrie 2010, reclamantul G.R. a solicitat obligarea pârâților Primarul

municipiului București, Municipiul București prin Primar, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la plata sumei de 1.303.453 euro, reprezentând despăgubiri

pentru teren de 659,46 mp și apartamentele nr. X1., X2., X3., X5. din

București, Șos. Ș.C.M., sector 2, constatându-se conflictul actual dintre Legea

nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și existența încălcării acestui text convențional prin

modalitatea de despăgubiri propusă de Legea nr. 247/2005.

Reclamantul a arătat că

prin decizia civilă nr. 5264/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, pârâții Primăria municipiului București

și Municipiul București prin Primar au fost obligați la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobile menționate, iar printr-o lămurire ulterioară a dispozitivului,

dată prin încheierea din 31 mai 2010, s-a stabilit că măsurile reparatorii prin

echivalent constau în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Întrucât până la data

introducerii acestei acțiuni nu a încasat nicio despăgubire, reclamantul a înțeles

să formuleze acțiunea în despăgubiri bănești, arătând în esență că, trebuie să se

constate caracterul superflu și irelevant al procedurii administrative statuată

de Legea nr. 247/2005, în condițiile în care C.E.D.O. a statuat constant asupra

ineficienței Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde

acestuia imperativ.

Pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția de necompetență, respinsă prin

încheierea de la 24 iunie 2011, excepția lipsei calității procesuale pasive și cea

a prematurității, ultimele două fiind unite cu fondul.

Prin sentința civilă

nr. 1337 din 1 iulie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă, respingând

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor și prematurității solicitării despăgubirilor, a respins pe fond cererea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei instanța

a reținut, în esență că, reclamantul nu poate invoca ineficiența unei legi cât timp

nu a încercat să se folosească de căile oferite de acea lege, pentru a putea fi

reținută o faptă culpabilă în sarcina pârâților care să îi fi generat un prejudiciu.

Cum reclamantul nu a făcut

dovada că a recurs la instanțele de contencios, fie pentru a obține înaintarea documentației

la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care autoritățile

nu au făcut-o (inclusiv sub sancțiunea despăgubirilor oferite de Legea contenciosului

administrativ), fie pentru a obține soluționarea pe fond a solicitării sale de către

instanța prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul

refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în

care îl nemulțumea, s-a apreciat că reclamantul nu a dovedit că mecanismul Legii

nr. 247/2005 a fost în ceea ce îl privește ineficient.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au formulat apel atât reclamantul G.R., cât și pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamantul G.R. a formulat

critici cu privire la nepronunțarea instanței pe capetele unu și doi din cererea

de chemare în judecată, iar cu privire capătul trei al cererii, respins ca neîntemeiat,

a arătat că motivarea este contradictorie și susține argumentele excepției prematurității

sau inadmisibilității hotărârii, din moment ce s-a ajuns la concluzia că trebuia

mai întâi să se parcurgă procedura prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, creând astfel doar aparența judecării acestui capăt de cerere, în

realitate, instanța refuzând să intre în analiza fondului cauzei, condiții în care

instanță se face vinovată de denegrare de justiție, încălcarea dreptului la apărare

și a accesului liber la justiție.

A mai arătat că hotărârea

este nelegală și pentru că au fost ignorate dispozițiile deciziei nr. 5264/2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și ale adresei nr. A1. din 10

martie 2011 emisă de intimată, prin care s-a comunicat că nu poate soluționată cererea

în despăgubiri, întrucât Primăria Municipiului București nu a înaintat dosarul administrativ,

prin care se dovedea existența faptei culpabile, fie în sarcina Comisiei Centrale,

pentru că decizia civilă nr. 5264/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție a determinat cu putere de lucru judecat persoana și valoarea despăgubirii,

fie în sarcina Municipiului București și a Primarului general care nu au trimis

dosarul administrativ.

Instanța trebuia să determine

existența conflictului real între dreptul intern și cel european, în raport de Hotărârea

Pilot Atanasiu contra României, în care s-a susținut că modalitatea acordării de

despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezintă o încălcare

constantă a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție precum și existența

unui conflict între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O.

În esență, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat critici cu privire la greșita

respingere a excepțiilor de necompetență materială a Tribunalului București și a

lipsei calității sale procesual pasive.

Prin decizia nr. 75A din

20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelurile părților

au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la critica

reclamantului, vizând nepronunțarea pe capetele unu și doi din cererea de chemare

în judecată, s-a reținut că acestea nu au o existență de sine stătătoare, fiind

analizate implicit de către tribunal prin prisma considerentelor ce au condus la

respingerea acțiunii, constituind practic temeiul juridic în baza căruia se solicită

obligarea pârâților la plata sumei de 1.303.453 euro.

În ceea ce privește modul

de soluționare al celui de al treilea petit, s-a apreciat că nu există o contradicție

între considerente și dispozitiv, având în vedere și împrejurarea că prin aceiași

hotărâre judecătorească a fost respinsă și excepția de prematuritate.

Constatarea neparcurgerii

procedurii prevăzute de art. 19, 20 din Titlul VII Legea nr. 247/2005 s-a apreciat

ca un element ce nu poate atrage răspunderea delictuală în sarcina pârâților.

În raport de decizia

nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, s-a reținut că nu se poate susține, fără

a se încălca principiul specialia generalibus că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate

sau în concurs cu legea specială câtă vreme există o lege specială care prevede

în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reaparatorii sub forma

de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Nici încălcarea exigențelor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a existenței neconcordanței

între Convenție și dreptul intern, nu au putut fi reținute deoarece jurisprudența

Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru

împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat în sensul că restrânge libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se

face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, iar cuantumul despăgubirilor acordate pot face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite

prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Parcurgerea unei proceduri

administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria

Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Cu atât mai mult, nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărâri

pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost

obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței

europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate

de art. 6 par. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul

tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Nici constatarea de către

C.E.D.O. a ineficienței Fondului Proprietatea nu a fost primită ca argument al temeiniciei

acțiunii, întrucât privește o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul

a fost stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărărea instanței.

Obligarea directă a Statului

Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de

plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a

hotărârilor prin care Statul prin Ministerul Finanțelor Publice este debitor, se

face de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele

alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește critica

formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a constatat

că excepția lipsei competenței materiale a tribunalului de a soluționa cauza în

prima instanță, a primit o corectă soluționare, instanța fiind investită cu o acțiune

de drept comun, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă,

privitoare la competență, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b), care prevăd

că tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are

o valoare de peste 500.000 RON.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte, în mod corect s-a reținut

că, în cadrul procesual prezent, s-a ajuns practic la o analiză pe fond a situației

dacă această pârâtă are sau nu o culpă în întârzierea acordării măsurilor reparatorii

reclamantului.

Împotriva deciziei pronunțate

în apel a formulat recurs reclamantul G.R. prin care a solicitat în principal casarea

cu trimitere la prima instanță, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul

admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În susținerea recursului,

recurentul reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9

C. proc. civ.

Sub incidența motivului

prevăzut de pct. 5 C. proc. civ. recurentul reclamant a arătat, în esență, că instanța

nu s-a pronunțat pe motivele de apel ce se refereau la nesoluționarea primelor două

capete de cerere, considerând în mod greșit că acestea nu au o existență de sine

stătătoare și că nu există contradicție între considerente și dispozitiv.

A considerat că instanța

nu s-a pronunțat în nici fel asupra motivului de apel prin care s-a susținut că

instanța se face vinovată de denegrare de justiție, încălcarea dreptului la apărare

și la un proces echitabil.

În susținerea motivelor

prevăzute de pct. 7-9, recurentul reclamant a arătat, în esență, că hotărârea pronunțată

a fost 9dată cu încălcarea dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și aplicarea greșită a dispozițiile Titlul VII din Legea

nr. 10/2001, din perspectiva conflictului între norma internă și cea europeană.

A susținut, că instanța

de apel i-a îngrădit accesul la justiție și i-a încălcat dreptul la un proces echitabil,

reținând că prin obligarea directă a statului la despăgubiri a fost schimbat debitorul

obligației și mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite prin hotărârea irevocabilă.

Fiind titularul unui drept

de creanță bine stabilit în dreptul intern și titularul unui bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recurentul reclamant a arătat că nu

se poate bucura de acest drept, ceea ce atrage incidența art. 33 din Legea nr. 10/2001,

ce instituie răspunderea civilă delictuală.

Statul nu și-a îndeplinit

obligațiile impuse de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel că răspunderea

este fie în sarcina Municipiului București, care nu se conformează hotărârii judecătorești,

fie în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care refuză să

se conformeze legii și hotărârii judecătorești pentru care răspunde Ministerul Finanțelor

Publice.

Refuzul de a judeca acțiunea

sub motiv că trebuia așteptată modificarea unei legi lipsită de efecte juridice

reprezintă o denegrare de justiție din partea instanței care are obligația de a

face aplicarea dreptului comun ori de câte ori legea specială rămâne fără aplicabilitate.

Recursul va fi respins,

ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată,

reclamantul G.R. a solicitat ca,

în urma constatării conflictului actual între Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O. și a încălcării art. 1 din acest protocol, cu privire

la modalitatea de despăgubire propuse, obligarea pârâților Primarul municipiului

București, Municipiul București, prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 1.303.453

euro, reprezentând despăgubiri pentru teren de 659,46 mp și apartamentele nr.

X1., X2., X3., X5. din București, Șos. Ș.C.M., sector 2.

Pentru aceste imobile,

prin decizia nr. 5264 din 29 septembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pârâții Primăria municipiului

București și Municipiul București prin primar au fost obligați la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent către reclamant, iar prin încheierea din camera de consiliu

de la 31 mai 2010, dispozitivul acestei decizii a fost lămurit, în sensul că, măsurile

reparatorii prin echivalent constau în despăgubiri acordate în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamantul nu a beneficiat

în concret de măsuri reparatorii până în prezent, deși drepturile i-au fost recunoscute

prin hotărârea judecătorească irevocabilă.

Deși prin cererea de recurs,

recurentul a indicat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc.

civ., criticile formulate vizează în realitate tot o greșită interpretare și aplicare

a dispozițiilor legale incidente în speță, aspecte ce se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma căruia se va analiza

prezenta cauză.

Astfel, în raport de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în discuție este aceea

a analizării posibilității pe care o are reclamantul de a cere despăgubiri în justiție

pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială.

Prin criticile formulate,

reclamantul a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, întrucât acesta are un „bun" în sensul Convenției

și a art .6 din C.E.D.O., iar prin trimiterea automată la procedura instituită de

Legea nr. 247/2005 i s-a îngrădit dreptul de acces la justiție și i s-a încălcat

dreptul la un proces echitabil.

Potrivit art. l din Primul

Protocol adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul

la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional".

Conform jurisprudenței

constate de C.E.D.O., noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente,

cât și valori patrimoniale", respectiv creanțele cu privire la care reclamantul

poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Creanța de restituire

de care reclamantul se prevalează constituie un „bun" în sensul art. l din

Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât a fost stabilită în favoarea acestuia

în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care acesta a declanșat-o prin formularea

notificării, finalizată prin decizia nr. 5264/2007, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Instanța de apel a respins

acțiunea reclamantului, motivat de faptul că, dreptul intern reglementează o procedură

specială de acordare a măsurilor reparatorii sub forma de despăgubiri prin Legea

nr. 247/2005, Titlul VII, procedură neepuizată de către reclamant, care a apelat

la dreptul comun, promovând prezenta acțiune direct împotriva pârâtului Statul Român.

Cu alte cuvinte, deși

nu a arătat expres, rezultă că instanța de apel a apreciat că acțiunea, pe dreptul

comun, împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată

pe dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenție este inadmisibilă,

deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, iar soluția dată este

legală, pentru cele ce urmează.

Prin Decizia în interesul

Legii nr. 33/2008, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în alta procedura decât cea instituita de legea

specială, fiind evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire

constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată

s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea speciala și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se

poate susține, fară a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviința pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Paduraru

împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanța Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta

în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Parcurgerea unei proceduri

administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale

dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțata

în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigentele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De altfel, cauzele care

au antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român

nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite

într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative

adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea", instituit

prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot

în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român

a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot, C.E.D.O.

a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru

a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau

să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare"

și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor

diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului

juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

Pe de altă parte, chiar

dacă, în situația în care exista o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existenta unui „bun", în sensul Convenției,

garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie

să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale"

astfel stabilite, în speță, în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005.

Or, mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată

în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea

unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor

și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

De altfel, prin decizia

în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, s-a statuat că primirea unor astfel de cereri, ca cea care face obiectul

prezentului dosar, ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja

existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

În acest sens, prin decizia

pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit

art. 329 (3) C. proc. civ., s-a stabilit că acțiunile în justiție împotriva Statului

român de natura celei pendinte, respectiv întemeiate pe dispozițiile art. l din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O., sunt inadmisibile.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de recurentul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.R. împotriva deciziei nr. 75A din 20 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie

2012.