ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6852/2012

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rol la 17 noiembrie 2010, reclamantul G.R. a solicitat obligarea pârâților Primarul municipiului București, Municipiul București prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 1.303.453 euro, reprezentând despăgubiri pentru teren de 659,46 mp și apartamentele nr. X1., X2., X3., X5. din București, Șos. Ș.C.M., sector 2, constatându-se conflictul actual dintre Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și existența încălcării acestui text convențional prin modalitatea de despăgubiri propusă de Legea nr. 247/2005.

Reclamantul a arătat că prin decizia civilă nr. 5264/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pârâții Primăria municipiului București și Municipiul București prin Primar au fost obligați la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobile menționate, iar printr-o lămurire ulterioară a dispozitivului, dată prin încheierea din 31 mai 2010, s-a stabilit că măsurile reparatorii prin echivalent constau în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Întrucât până la data introducerii acestei acțiuni nu a încasat nicio despăgubire, reclamantul a înțeles să formuleze acțiunea în despăgubiri bănești, arătând în esență că, trebuie să se constate caracterul superflu și irelevant al procedurii administrative statuată de Legea nr. 247/2005, în condițiile în care C.E.D.O.

a statuat constant asupra ineficienței Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde acestuia imperativ. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția de necompetență, respinsă prin încheierea de la 24 iunie 2011, excepția lipsei calității procesuale pasive și cea a prematurității, ultimele două fiind unite cu fondul. Prin sentința civilă nr. 1337 din 1 iulie 2011, Tribunalul București, secția a IV a civilă, respingând excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și prematurității solicitării despăgubirilor, a respins pe fond cererea reclamantului, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei instanța a reținut, în esență că, reclamantul nu poate invoca ineficiența unei legi cât timp nu a încercat să se folosească de căile oferite de acea lege, pentru a putea fi reținută o faptă culpabilă în sarcina pârâților care să îi fi generat un prejudiciu.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că a recurs la instanțele de contencios, fie pentru a obține înaintarea documentației la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care autoritățile nu au făcut-o (inclusiv sub sancțiunea despăgubirilor oferite de Legea contenciosului administrativ), fie pentru a obține soluționarea pe fond a solicitării sale de către instanța prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în care îl nemulțumea, s-a apreciat că reclamantul nu a dovedit că mecanismul Legii nr. 247/2005 a fost în ceea ce îl privește ineficient. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel atât reclamantul G.R., cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamantul G.R. a formulat critici cu privire la nepronunțarea instanței pe capetele unu și doi din cererea de chemare în judecată, iar cu privire capătul trei al cererii, respins ca neîntemeiat, a arătat că motivarea este contradictorie și susține argumentele excepției prematurității sau inadmisibilității hotărârii, din moment ce s-a ajuns la concluzia că trebuia mai întâi să se parcurgă procedura prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, creând astfel doar aparența judecării acestui capăt de cerere, în realitate, instanța refuzând să intre în analiza fondului cauzei, condiții în care instanță se face vinovată de denegrare de justiție, încălcarea dreptului la apărare și a accesului liber la justiție.

A mai arătat că hotărârea este nelegală și pentru că au fost ignorate dispozițiile deciziei nr. 5264/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și ale adresei nr. A1. din 10 martie 2011 emisă de intimată, prin care s-a comunicat că nu poate soluționată cererea în despăgubiri, întrucât Primăria Municipiului București nu a înaintat dosarul administrativ, prin care se dovedea existența faptei culpabile, fie în sarcina Comisiei Centrale, pentru că decizia civilă nr. 5264/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a determinat cu putere de lucru judecat persoana și valoarea despăgubirii, fie în sarcina Municipiului București și a Primarului general care nu au trimis dosarul administrativ.

Instanța trebuia să determine existența conflictului real între dreptul intern și cel european, în raport de Hotărârea Pilot Atanasiu contra României, în care s-a susținut că modalitatea acordării de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezintă o încălcare constantă a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție precum și existența unui conflict între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O. În esență, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat critici cu privire la greșita respingere a excepțiilor de necompetență materială a Tribunalului București și a lipsei calității sale procesual pasive. Prin decizia nr. 75A din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelurile părților au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la critica reclamantului, vizând nepronunțarea pe capetele unu și doi din cererea de chemare în judecată, s-a reținut că acestea nu au o existență de sine stătătoare, fiind analizate implicit de către tribunal prin prisma considerentelor ce au condus la respingerea acțiunii, constituind practic temeiul juridic în baza căruia se solicită obligarea pârâților la plata sumei de 1.303.453 euro. În ceea ce privește modul de soluționare al celui de al treilea petit, s-a apreciat că nu există o contradicție între considerente și dispozitiv, având în vedere și împrejurarea că prin aceiași hotărâre judecătorească a fost respinsă și excepția de prematuritate.

Constatarea neparcurgerii procedurii prevăzute de art. 19, 20 din Titlul VII Legea nr. 247/2005 s-a apreciat ca un element ce nu poate atrage răspunderea delictuală în sarcina pârâților.

În raport de decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, s-a reținut că nu se poate susține, fără a se încălca principiul specialia generalibus că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială câtă vreme există o lege specială care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reaparatorii sub forma de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Nici încălcarea exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și a existenței neconcordanței între Convenție și dreptul intern, nu au putut fi reținute deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat în sensul că restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar cuantumul despăgubirilor acordate pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărâri pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Nici constatarea de către C.E.D.O. a ineficienței Fondului Proprietatea nu a fost primită ca argument al temeiniciei acțiunii, întrucât privește o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul a fost stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărărea instanței.

Obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul prin Ministerul Finanțelor Publice este debitor, se face de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește critica formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a constatat că excepția lipsei competenței materiale a tribunalului de a soluționa cauza în prima instanță, a primit o corectă soluționare, instanța fiind investită cu o acțiune de drept comun, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, privitoare la competență, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b), care prevăd că tribunalul judecă procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON. Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte, în mod corect s-a reținut că, în cadrul procesual prezent, s-a ajuns practic la o analiză pe fond a situației dacă această pârâtă are sau nu o culpă în întârzierea acordării măsurilor reparatorii reclamantului.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a formulat recurs reclamantul G.R. prin care a solicitat în principal casarea cu trimitere la prima instanță, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În susținerea recursului, recurentul reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Sub incidența motivului prevăzut de pct. 5 C. proc. civ. recurentul reclamant a arătat, în esență, că instanța nu s-a pronunțat pe motivele de apel ce se refereau la nesoluționarea primelor două capete de cerere, considerând în mod greșit că acestea nu au o existență de sine stătătoare și că nu există contradicție între considerente și dispozitiv.

A considerat că instanța nu s-a pronunțat în nici fel asupra motivului de apel prin care s-a susținut că instanța se face vinovată de denegrare de justiție, încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil. În susținerea motivelor prevăzute de pct. 7-9, recurentul reclamant a arătat, în esență, că hotărârea pronunțată a fost 9dată cu încălcarea dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și aplicarea greșită a dispozițiile Titlul VII din Legea nr. 10/2001, din perspectiva conflictului între norma internă și cea europeană. A susținut, că instanța de apel i-a îngrădit accesul la justiție și i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, reținând că prin obligarea directă a statului la despăgubiri a fost schimbat debitorul obligației și mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite prin hotărârea irevocabilă.

Fiind titularul unui drept de creanță bine stabilit în dreptul intern și titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recurentul reclamant a arătat că nu se poate bucura de acest drept, ceea ce atrage incidența art. 33 din Legea nr. 10/2001, ce instituie răspunderea civilă delictuală. Statul nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel că răspunderea este fie în sarcina Municipiului București, care nu se conformează hotărârii judecătorești, fie în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care refuză să se conformeze legii și hotărârii judecătorești pentru care răspunde Ministerul Finanțelor Publice.

Refuzul de a judeca acțiunea sub motiv că trebuia așteptată modificarea unei legi lipsită de efecte juridice reprezintă o denegrare de justiție din partea instanței care are obligația de a face aplicarea dreptului comun ori de câte ori legea specială rămâne fără aplicabilitate. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul G.R. a solicitat ca, în urma constatării conflictului actual între Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și a încălcării art. 1 din acest protocol, cu privire la modalitatea de despăgubire propuse, obligarea pârâților Primarul municipiului București, Municipiul București, prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 1.303.453 euro, reprezentând despăgubiri pentru teren de 659,46 mp și apartamentele nr. X1., X2., X3., X5.

din București, Șos. Ș.C.M., sector 2. Pentru aceste imobile, prin decizia nr. 5264 din 29 septembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pârâții Primăria municipiului București și Municipiul București prin primar au fost obligați la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamant, iar prin încheierea din camera de consiliu de la 31 mai 2010, dispozitivul acestei decizii a fost lămurit, în sensul că, măsurile reparatorii prin echivalent constau în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Reclamantul nu a beneficiat în concret de măsuri reparatorii până în prezent, deși drepturile i-au fost recunoscute prin hotărârea judecătorească irevocabilă.

Deși prin cererea de recurs, recurentul a indicat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ., criticile formulate vizează în realitate tot o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, aspecte ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma căruia se va analiza prezenta cauză. Astfel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., problema de drept care se pune în discuție este aceea a analizării posibilității pe care o are reclamantul de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Prin criticile formulate, reclamantul a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât acesta are un „bun" în sensul Convenției și a art .6 din C.E.D.O., iar prin trimiterea automată la procedura instituită de Legea nr. 247/2005 i s-a îngrădit dreptul de acces la justiție și i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Potrivit art. l din Primul Protocol adițional la Convenție „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Conform jurisprudenței constate de C.E.D.O., noțiunea de „bun" poate cuprinde atât „bunurile existente, cât și valori patrimoniale", respectiv creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Creanța de restituire de care reclamantul se prevalează constituie un „bun" în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât a fost stabilită în favoarea acestuia în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe care acesta a declanșat-o prin formularea notificării, finalizată prin decizia nr. 5264/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Instanța de apel a respins acțiunea reclamantului, motivat de faptul că, dreptul intern reglementează o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii sub forma de despăgubiri prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, procedură neepuizată de către reclamant, care a apelat la dreptul comun, promovând prezenta acțiune direct împotriva pârâtului Statul Român.

Cu alte cuvinte, deși nu a arătat expres, rezultă că instanța de apel a apreciat că acțiunea, pe dreptul comun, împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenție este inadmisibilă, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, iar soluția dată este legală, pentru cele ce urmează. Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză, se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în alta procedura decât cea instituita de legea specială, fiind evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala și legea generală se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fară a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviința pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Paduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanța Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțata în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigentele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. De altfel, cauzele care au antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

În hotărârea-pilot, C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag.

233). Pe de altă parte, chiar dacă, în situația în care exista o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existenta unui „bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite, în speță, în cadrul procedurii reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că primirea unor astfel de cereri, ca cea care face obiectul prezentului dosar, ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat. În acest sens, prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 (3) C. proc. civ., s-a stabilit că acțiunile în justiție împotriva Statului român de natura celei pendinte, respectiv întemeiate pe dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., sunt inadmisibile. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.R. împotriva deciziei nr. 75A din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.