ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6227/2012

Asupra cauzei civile de față,constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 decembrie 2009, sub nr. 49413/3/2009, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâții F.N. și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București,prin care a fost preluat de stat apartamentul nr. 3, situat în București, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile de folosință comună ale imobilului și cota indiviză de 38 mp de teren; în principal, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligat pârâtul F.N.

să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament, în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 150.000 euro, egală cu valoarea de piață a imobilului preluat de stat. La solicitarea instanței, reclamantul și-a precizat temeiul de drept al cererii în despăgubiri, invocând dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 și 1078 C. civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe parcursul procesului, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de despăgubiri și excepția lipsei de interes a reclamantului privind solicitarea nulității Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București.

Prin Sentința civilă nr. 282 din 25 februarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a reclamantului cu privire la solicitarea constatării nulității absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, privind capătul subsidiar al acțiunii, referitor la obligarea acestuia la plata de despăgubiri, constând în valoarea de circulație a imobilului, respingând cele două cereri ca atare. A respins capătul de acțiune, privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul F.N., ca neîntemeiat.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamantului, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25 martie 1974 de fostul Notariat de Stat local al sectorului 3 București, reclamantul C.N. împreună cu C.L., fosta soție, au cumpărat de la P.A., apartamentul nr. 3, situat în București, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile de folosință comună ale imobilului și cota indiviză de 38 mp de teren. Așa cum reiese din Decizia nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București și adresele aflate la dosar, imobilul a fost trecut, începând cu data de 02 septembrie 1982, în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a plecării în străinătate a celor doi, în baza art. 2 alin. (2), (3), (4) ale Decretului nr. 223/1974 și a art. 13 alin. (3) al Legii nr. 59/1974.

Conform certificatului de moștenitor legal și testamentar nr. 39 din 21 iunie 2005 emis de BNP S.D., reclamantul este unicul moștenitor al defunctei C.L., decedată la 21 mai 2005. Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare a legii este stabilit de art. 2, care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare - cu sau fără titlu valabil. Reglementarea de la pct. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al preluării, contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul de înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voința proprietarului, de a înstrăina bunul, iar terenul trecea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri. Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 din Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. 136/1996 a Curții Constituționale, valabilitatea titlului se examinează în raport de împrejurarea dacă bunul a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției, prevederilor art. 480 - 481 C. civ., a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Astfel, instanța a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, întrucât preluarea acestuia nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică și cu plata unei drepte și prealabile despăgubiri, încălcându-se, astfel, prevederile art. 481 C. civ. și prevederile Constituției din 1948, care, prin art. 12, stabilea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate de lege. Cu toate că imobilul a fost preluat abuziv, reclamantul nu justifică un interes în constatarea nulității deciziei de preluare a imobilului, deoarece caracterul abuziv este recunoscut chiar de lege, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamantul trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de această lege specială de reparație, ceea ce a și făcut, prin Notificarea nr. 2470/2001.

Constatarea nulității nu prezintă relevanță nici sub aspectul acțiunii în revendicare, pe cale separată, pe care acesta a formulat-o, deoarece, prin constatarea nulității, reclamantul nu este repus de drept în situația anterioară și acest lucru nu echivalează nici cu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci cu o speranță legitimă. Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța a constatat că reclamantul a invocat, ca titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25 martie 1974 de fostul Notariat de Stat local al sectorului 3 București, iar pârâtul F.N. își întemeiază titlul pe contractul de vânzare-cumpărare nr. 1469 din 18 decembrie 1996, prin care Primăria municipiului București, prin SC F. SA, a vândut acestuia locuința în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, precum și o cotă indiviză de 15,45% din părțile de folosință comună ale imobilului și 22,36 mp teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G.

nr. 20/1996. Având în vedere și motivarea Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate opta între dreptul comun și legea specială pentru restituirea bunului, cu atât mai mult cu cât a urmat procedura Legii nr. 10/2001, incidente fiind, din această perspectivă, și principiul electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României). Pe de altă parte, s-a subliniat, în cuprinsul deciziei în interesul legii, că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar să se analizeze, însă, dacă există neconcordanțe între legea internă și Convenție, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate de asemenea, ocrotit sau principiului securității raporturilor juridice. În speța de față, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, raportat la contractul de vânzare-cumpărare din 1974, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual, protejat de Convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1983, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția art. 1 din Protocol, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun - cu referire la cauza Constandache împotriva României.

Tribunalul a constatat că situația de fapt a reclamantului este net diferită de situația reclamanților din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României și Porțeanu împotriva României, deoarece imobilul a fost vândut anterior formulării acțiunii în revendicare și demersurilor administrative pentru restituirea imobilului. Această distincție dintre speranța legitimă și un bun în sensul Convenției a fost reliefată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza recentă Maria Atanasiu contra României.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate "bunuri", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției - cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammermayer împotriva României, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, cauza Caracaș împotriva României. Și în condițiile în care instanța ar fi constatat nulitatea deciziei de preluare abuzivă a acestui apartament, soluția nu ar fi fost schimbată cu privire la fondul revendicării, chiar dacă s-ar fi reținut existența unui bun al reclamantului ocrotit de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece și pârâtul F.N.

deține un bun în sensul Convenției. Contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, nu a fost desființat, nefiind solicitată anularea acestui act în instanță. Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității se prescrie ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, astfel cum a fost, succesiv, prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, O.U.G. nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data de 14 august 2002. Prin urmare, în cauza de față se poate aprecia că, la acest moment, este justificată speranța legitimă a chiriașului - cumpărător de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat.

De asemenea, instanța a reținut că s-a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Curte în situații diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligația respectării Convenției. Or, în cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât, în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, Tribunalul a reținut că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil. Pe de altă parte, buna-credință înseamnă convingerea cumpărătorului că, la momentul încheierii contractului, cel care transmite acest drept este proprietarul bunului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1469 din 18 decembrie 1996, pârâtul a fost de bună-credință, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului, titlul statului nu fusese pus la îndoială, reclamantul nesolicitând în justiție constatarea nevalabilității acestuia.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada nici a existenței unor demersuri administrative, respectiv a unor notificări în baza Legii nr. 112/1995, pentru a aduce la cunoștință faptul că solicită restituirea imobilului, astfel că numai simplul fapt că imobilul a aparținut, anterior intrării în posesia statului, unor persoane particulare nu poate conduce la concluzia unei rele-credințe. Astfel, instanța a reținut că, în favoarea pârâtului, operează principiul validității aparenței în drept (error communis facit jus), dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeași natură anterior, ce poartă asupra aceluiași obiect.

Din această perspectivă (a faptului că pârâtul exhibă un titlu, respectiv un act juridic translativ de proprietate valabil), conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta deține un "bun". Cum pârâtul a dobândit bunul cu bună-credință, comportându-se, de la momentul achiziționării, 1996, și până în prezent ca adevărat proprietar, instanța a apreciat că privarea acestuia de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcină exorbitantă, care nu s-ar încadra în excepția reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia lipsirea unei persoane de bunul său poate avea loc numai pentru cauză de utilitate publică, ci cel mult ar reprezenta o reparație în folosul fostului proprietar.

Însă, Curtea a reamintit în cauza Raicu c. României că "atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate". Prin urmare, cum, în cauză, reclamantul contestă titlul pârâtului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cum nu există o hotărâre de retrocedare anterioară înstrăinării apartamentului și nicio hotărâre care să fi invalidat contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective" (exprimat în cauza Sporrong și Lonnroh contra Austriei), se impune aplicarea paragrafului III din Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către Stat a imobilelor, respectiv respectarea principiului siguranței circuitului civil și a bunei-credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, privind capătul subsidiar al acțiunii referitor la obligarea acestuia la plata de despăgubiri constând în valoarea de circulație a imobilului, instanța a reținut că aceasta este întemeiată. Reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului în cadrul unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001, având în vedere că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din această lege și raportat la Decizia în interesul legii nr. 20/2007, ci a formulat o acțiune de sine stătătoare, întemeiată pe alte temeiuri de drept.

Potrivit dispozițiilor legale, nu se poate dispune obligarea directă la plata despăgubirilor a unității deținătoare, aceasta putând doar să emită dispoziție privind acordarea de despăgubiri, cu respectarea legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care stabilește că instituția abilitată a analiza și stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă potrivit acestei legi este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei Primului-ministru.

Prin urmare, în nicio situație, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, entitatea notificată, cum este, în speță, pârâtul Municipiul București, nu are atribuția legală de calcul și stabilire a întinderii despăgubirilor cuvenite titularilor notificării, atribuțiile acestei entități fiind, în prezent, limitate la verificarea calității de persoană îndreptățită și a măsurii reparatorii ce se poate lua în cauză, în raport de situația de fapt și de situația juridică a imobilului ce face obiectul notificării. Această procedură face, deci, obiectul altei legi speciale, în care pârâtul nu are atribuții și, în aceste condiții, nu poate fi primită o cerere cum este cea de față.

Pe de altă parte, Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33/2008, că, dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală, însă, recursul în interesul legii nu reprezintă, pe de o parte, izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu stabilește calitatea procesuală pasivă în sarcina Municipiului București, prin Primar. Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale, atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială), pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă îndreptată împotriva unității deținătoare, în care să se pretindă obligarea acesteia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui "bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei creanțe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1". Prin urmare, instanța a admis excepția calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București într-o acțiune personală în pretenții, întemeiată pe alte dispoziții decât cele prevăzute de legea specială reparatorie, urmând ca reclamantul să solicite, pe cale distinctă, instanței soluționarea în fond a notificării sale și în cadrul acelui dosar să solicite măsuri reparatorii în echivalent conform dispozițiilor legale enunțate.

Prin Decizia nr. 734 A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate, ca nefondat. Curtea a reținut că, chiar dacă reclamatul a invocat, în motivarea cererii sale introductive, și demersurile pe care le-a inițiat pentru restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea nu reprezintă o contestație prin care acesta a înțeles să supună controlului judecătoresc vreo dispoziție luată în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia/dispoziția de soluționare a notificării - cadrul procesual fiind, deci, reținut corect de tribunal.

Nu pot fi primite nici afirmațiile apelantului-reclamant, în sensul că prima instanță nu ar fi avut în vedere că, prin acțiunea sa, a solicitat și obligarea Municipiului București la plata unor despăgubiri la valoarea de piață a imobilului pentru faptele ilicite ale acestuia, "constând în înstrăinarea bunului dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, evident Municipiul București, și în refuzul de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din lege", capăt de cerere care ar fi fost întemeiat în drept și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ședința publică din data de 29 ianuarie 2010, reclamantul, prin apărător, a precizat, la interpelarea instanței (firească, de altfel, față de modul confuz de justificare în fapt și în drept a pretențiilor formulate prin cererea introductivă), că cererea "subsecventă" privind despăgubirile este întemeiată pe "dispozițiile deciziei de admitere a recursului în interesul legii nr. 33", arătând, totodată expres, că nu înțelege să se folosească de "procedura instituită prin Legea nr. 10/2001". Ulterior, prin cererea scrisă, depusă la data de 22 aprilie 2010, reclamantul a învederat că "procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 modificată și de Legea nr. 247/2005 nu funcționează de o manieră susceptibilă a duce la obținerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a obține repararea ingerinței în dreptul de proprietate al acestuia este aceea a obligării pârâtului care a uzurpat și înstrăinat bunul la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a bunului de care a fost privat", arătând că își întemeiază cererea să pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 și 1078 C. civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta fiind, de altfel,

temeiul juridic al demersului inițiat de reclamant, reținut corect de prima instanță în condițiile de mai sus. În raport de acest cadru procesual, Curtea a constatat că, tocmai prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și invocată ca "temei juridic" al acțiunii de către reclamant, s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este adevărat că, prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea a avut în vedere "în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". A considerat că, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare promovate nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidența legii speciale de reparație.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, criticile apelantului vizând greșita soluționare a cererii sale de revendicare îndreptate împotriva pârâtului-persoană fizică, sub acest aspect, neputând fi primite. Curtea a constatat, totodată, că, în mod corect, Tribunalul a procedat în consecință, analizând în ce măsură reclamantul poate invoca împrejurarea că deține un bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea a mai reținut că, în mod corect, Tribunalul a stabilit că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la susținerile apelantului-reclamant privind interesul său în constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului în patrimoniul statului, instanța de apel a constatat că, după ce România a devenit parte, prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că "nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept,

cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului". Împrejurarea că, prin Legea nr. 1/2009, au fost abrogate dispozițiile legale mai sus menționate nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare, după ratificarea României a Primului Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi, în cauza de față, că întrunește toate condițiile legii - un act normativ de aplicare generală - pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație juridică nu se poate însă proba decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, actul normativ aplicabil în materia imobilelor preluate abuziv, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, care atestă calitatea notificatorilor, de persoane îndreptățite la restituire, ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire. Acest aspect era reglementat expres și de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009.

În acest context, nu se poate reține niciun folos practic al demersului reclamantului, de constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București, față de actualele dispoziții ale Legii nr. 10/2001 și față de criteriile de apreciere a dreptului invocat de reclamant într-o acțiune în revendicare imobiliară, ce pot fi utilizate conform celor mai sus arătate, singurele aspecte relevante fiind în ce măsură bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră, ca atare, în domeniul reglementat de legea specială de reparație, respectiv, în ce măsură reclamantul se poate prevala de un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul a reținut, în consecință, în mod corect atât lipsa de interes a reclamantului în promovarea unei asemenea cereri, precum și, în privința ultimului aspect menționat, lipsa unui bun actual al reclamantului, în condițiile în care nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului și, ulterior, acesta nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestui apartament în patrimoniul lor, neexistând, de asemenea, nicio dispoziție administrativă de restituire emisă în baza legilor speciale de reparație.

Cu referire la acest aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010. Rezultă deci că, în speță, ținând seama de incidența legii speciale, singura speranță legitimă creată reclamantului a fost aceea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu a formulat și o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Raportat la dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), aceste prevederi au avut ca efect, în speță, consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în condițiile în care reclamantul nu a formulat o acțiune în anulare a acestui act. Într-o asemenea situație, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâtului, cumpărător de bună-credință al imobilului revendicat, și, prin urmare, acesta din urmă nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile apelantului îndreptate asupra modului de soluționare a capătului de cerere "subsidiar", Curtea a constatat, în prealabil, față de cele reținute anterior, că, întrucât simpla speranță de a redobândi bunul sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, nici acțiunea în revendicare promovată nu s-ar putea transforma în dezdăunări, reclamantul nedovedind că, în patrimoniul său, se găsește un drept de creanță în despăgubiri față de stat, pe care să îl poată valorifica pe calea dreptului comun, fără a mai fi necesară urmarea procedurii speciale.

Referitor la această procedură, instanța de apel a constatat că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri. Chiar dacă Fondul Proprietatea sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt organisme aflate în subordinea structurilor statului, ele au fost create tocmai în vederea îndeplinirii de către acesta a obligației pozitive asumate, de a asigura mecanismul necesar acordării și executării măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor ale căror proprietăți au fost preluate abuziv, anterior ratificării de către România a Convenției.

Prin urmare, deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, relevant este că legea specială prevede, în acest scop, proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate. Astfel cum corect a reținut și prima instanță, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale, atrage doar obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, nepermițând instanțelor să creeze proceduri judiciare noi și să ignore voința legiuitorului, care a instituit mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, proceduri administrative speciale supuse, de altfel, controlului judecătoresc în fața instanțelor competente.

Întrucât nu există niciun raport juridic în care Municipiului București să îi revină obligația de a-l dezdăuna pe reclamant, în limita valorii bunului imobil preluat de stat de la autorii acestuia, în perioada regimului politic comunist, obligație care să fi luat naștere conform dreptului comun ori a situațiilor reglementate de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că se impune menținerea soluției date de tribunal acestei cereri, reținând lipsa legitimării procesuale pasive a celui chemat în judecată în acest scop. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.N., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevăd dreptul instanțelor judecătorești de a verifica titlul statului și de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea acestuia.

Față de aceste dispoziții, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și față de dispozițiile dreptului comun și principiile de drept din materia nulității, o asemenea cerere nu poate fi respinsă ca lipsită de interes decât cu încălcarea art. 21 din Constituția României și a art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin îngrădirea accesului liber la justiție. În ceea ce privește interesul recurentului în constatarea preluării fără titlu a imobilului, acesta rezulta atât din art. 2 din Legea nr. 10/2001, în care legiuitorul face distincție, în ceea ce privește transferul proprietății, între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, cât și din regulile de drept care guvernează efectele nulității, una dintre acestea prevăzând că nulitatea unui act juridic produce efecte retroactive, din chiar momentul încheierii actului nul.

Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, pe de o parte, iar pe de altă parte, din faptul că nulitatea produce efecte retroactive, rezultă că, în cazul unui bun care a fost preluat fără titlu valabil, transferul dreptului de proprietate de la proprietarul deposedat la entitatea care a preluat imobilul nu a operat. În condițiile în care, printr-o dispoziție legală, adoptată după aderarea României la Convenția europeană privitoare la drepturile omului, statul a recunoscut că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarilor deposedați, care au fost lipsiți doar de exercițiul acestui drept pe care urmează să-l reia după restituirea bunului, în patrimoniul acestora există un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ce se bucură de protecție și care nu mai putea fi pierdut prin simpla abrogare a acestei dispoziții legale.

Interesul recurentului în constatarea nulității absolute a deciziei prin care a fost preluat bunul de către stat rezidă și din faptul că, în cadrul acțiunii în revendicare ce face obiectul capătului doi de cerere, instanța urma să compare titlul acestuia și titlul pârâtului și al autorului său, urmând a da prioritate celui mai bine caracterizat. Este evident că valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor. Mai mult, recurentul are interes în stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului statului și din perspectiva soluționării capătului subsidiar de cerere, față de faptul că, prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, s-a statuat că, în situația în care uzurpatorul a transmis bunul unui terț care a dobândit proprietatea lui în mod iremediabil, proprietarul deposedat are dreptul să fie despăgubit de uzurpator.

2. Intimatul-pârât a dobândit apartamentul menționat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data dobândirii, dreptul de proprietate al acestuia și al autorului său nefiind bazat pe un titlu valabil, astfel încât imobilul nu putea face obiectul transmiterii în temeiul Legii nr. 112/1995.

În asemenea situație, urmează a se compara titlurile de proprietate exhibate de părțile în proces și a se da câștig de cauză părții care are titlul mai bine caracterizat, care "a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil". Prin respingerea apelului în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, instanța a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților potrivit criteriilor consacrate, ci a preferat să dea prioritate titlului pârâtului pe considerente de bună-credință și pentru ca persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului.

Situația reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu c. România nu este aplicabilă, în prezent, aceste situații fiind rezolvate prin adoptarea Legii nr. 1/2009, care permite chiriașilor care au pierdut dreptul de proprietate să obțină direct de la stat prețul de piață al imobilului. În aceste condiții, prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâtul nu ar fi fost obligat să suporte o sarcină disproporționată, în schimb, prin respingerea ei, reclamantul, deși i-a fost recunoscută calitatea de proprietar avută la data preluării, este obligat să suporte, în continuare, privarea să de proprietate fără nicio despăgubire. În cadrul acțiunii în revendicare, buna-credință este irelevantă, dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabile în raport și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate.

Constatându-se că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, trebuie să fie recunoscut, în mod retroactiv, dreptul de proprietate al recurentului asupra acestuia și, prin urmare, faptul că este titularul unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței constante a Curții. Prin vânzarea bunului, recurentul a fost privat de posibilitatea de a intra în posesia lui, fapt ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate, iar compatibilitatea acestei vânzări cu Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul său de proprietate. În condițiile în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, ingerința este lipsită de o bază legală.

Pentru a fi proporțională, ingerința trebuie să asigure un just echilibru între interesele generale și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului. În acest sens, trebuie să se păstreze un echilibru just între mijloacele folosite și scopul vizat. Pentru a se respecta justul echilibru, individul nu trebuie să suporte o sarcină disproporționată, fapt ce se analizează în funcție de modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. La momentul realizării ingerinței, în legislația națională nu existau dispoziții care să reglementeze dreptul la o despăgubire justă și efectivă.

Nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu oferă o soluție concretă și actuală în condițiile în care, la cererea de restituire formulată în 2001, până în prezent nu a fost emisă nicio dispoziție de restituire în natură sau de despăgubiri, deși au trecut aproape zece ani de la depunerea notificării și nici nu se întrevede posibilitatea obținerii unei compensații în viitorul apropiat. În aceste condiții, nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al recurentului. Atât instanța de apel, cât și instanța de fond, au reținut în mod greșit incidența, în cauză, a principiului error communis facit jus în situația în care nu există nicio dovadă că pârâtul s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului.

În concluzie, față de toate aceste aspecte, soluția instanței de apel cu privire la acțiunea în revendicare este nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat și trebuia să i se dea prioritate în temeiul art. 480 - 481 C. civ. 3. Hotărârea recurată este nelegală și în ceea ce privește respingerea apelului cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond pe capătul subsidiar de cerere în condițiile în care prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a respins cererea de acordare a despăgubirilor, fără să analizeze existența sau nu a faptei ilicite a acestui pârât atât referitor la înstrăinarea bunului, cât și la nesoluționarea în termen a notificării.

Reclamantul a solicitat obligarea Municipiului București la despăgubiri în cadrul unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001, determinat de încălcarea dispozițiilor legii menționate, deoarece pârâtul a refuzat în mod abuziv să soluționeze notificarea formulată. În plus, această lege nu prevede nicio modalitate de acoperire a prejudiciului provocat prin refuzul de soluționare a notificării, deoarece acțiunile acordate de Statul Român la Fondul Proprietatea s-au epuizat. De asemenea, soluția instanței de fond, cât și soluția instanței de apel, sunt nelegale raportat la împrejurarea că Decizia nr. 33/2008 nu ar reprezenta izvor de drept, deoarece dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală (respectiv art. 330 7 alin. (4) după modificarea prin Legea nr. 202/2010) C. proc.

civ. Pe de altă parte, decizia menționată stabilește calitatea procesuală pasivă în asemenea cauze pentru uzurpatorul care a înstrăinat bunul unui terț dintr-o cauză imputabilă lui, în speță, Municipiul București. Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 modificată și de Legea nr. 247/2005 nu funcționează de o manieră susceptibilă a duce la obținerea unei despăgubiri efective într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a obține repararea ingerinței în dreptul de proprietate al recurentului este aceea a obligării pârâtului care a uzurpat și înstrăinat bunul și care nu a soluționat notificarea în termen la plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a bunului.

În condițiile în care toate demersurile recurentului au rămas fără răspuns, iar, până în prezent, deși au trecut peste 10 ani de la formularea notificării, încălcarea dreptului de proprietate nu a fost înlăturată sau reparată, acesta este în situația de a suporta o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea recurentului ar fi fost soluționată în termen, iar această procedură ar fi dus la înlăturarea ingerinței în dreptul său de proprietate, prin acordarea unor despăgubiri efective și într-un termen rezonabil și previzibil.

Instanța de apel a interpretat greșit legea, când s-a limitat să confirme cele reținute de instanța de fond, în sensul că este obligația statului de a adopta măsuri adecvate pentru a face funcțională procedura administrativă, omițând că, în toate hotărârile Curții Europene în care s-a constatat ineficiența și nefuncționalitatea procedurii de înlăturare a încălcărilor dreptului de proprietate, Curtea a obligat Statul Român direct la plata unor despăgubiri la valoarea de piață a bunurilor preluate. Mai mult, a obligat reclamantul să pornească o nouă acțiune, prin care Municipiul București să fie obligat să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, iar după parcurgerea tuturor căilor de atac să pornească un alt proces pentru punerea în executare a hotărârii, echivalează cu o sarcină disproporționată impusă acestuia.

Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. În condițiile în care Municipiul București avea obligația, conform Legii nr. 10/2001, de a soluționa notificarea și de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia, nesoluționarea ei timp de peste 10 ani, cu consecința lipsei oricărei despăgubiri, este determinată, cel puțin, de neglijența acestuia și a cauzat un prejudiciu reclamantului ce trebuie reparat prin obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în bani. Dispozițiile art. 1073 C. civ. prevăd dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației (soluționarea notificării în termen), iar în caz contrar, dreptul la dezdăunare.

Potrivit dispozițiilor art. 1078 C. civ., debitorul care a încălcat obligația de a nu face (în speță, pârâtul avea obligația de a nu înstrăina imobilul) este obligat la despăgubire pentru simplul fapt al încălcării acestei obligații, fapt statuat și de instanța supremă prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008. Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. În mod corect, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe în ceea ce privește lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului București. În esență, instanța a reținut absența interesului în promovarea petitului sus-menționat, determinat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al preluării imobilelor, acest aspect fiind relevant pentru verificarea incidenței legii speciale; pe de altă parte, a constatat lipsa de interes față de criteriile de apreciere a dreptului reclamantului, în cadrul unei acțiuni în revendicare, și care se raportează la noțiunea de "bun" din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene.

Sub acest ultim aspect, instanța a reținut că, neexistând în favoarea reclamantului o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului și nicio o dispoziție administrativă în acest sens, el nu beneficiază de "un bun" în sensul Convenției și, în consecință, nici nu prezintă interes în constatarea nevalabilității titlului statului. Soluția Curții de Apel este corectă. Din perspectiva formelor de reparație cuvenite reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, chestiune care, oricum, nu formează obiect al dosarului de față, nu interesează modalitatea de preluare a bunului de la proprietarul deposedat, cu sau fără titlu valabil, toate preluările fiind considerate că au avut loc în mod abuziv, potrivit art. 2 din Lege.

În plus, cu ocazia soluționării notificării, entitatea învestită de solicitant în acest sens are și atribuția verificării titlului statului conform art. 21.2. din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, o asemenea activitate presupunând obligația emitentului deciziei sau dispoziției de restituire, de redare a motivelor care fundamentează restituirea, printre care și încadrarea în dispozițiile art. 2 din Lege, text care diferențiază între imobile preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil sau în fapt, în absența oricărui titlu. De asemenea, instanța de apel a raportat în mod corect interesul reclamantului în promovarea cererii în discuție la aspectul referitor la existența "unui bun" în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să poată fi valorificat în cadrul acțiunii în revendicare formulată împotriva cumpărătorului chiriaș.

Cum finalitatea urmărită de reclamant în demersul său judiciar, privit în ansamblu, vizează obținerea în natură a imobilului de la pârâtul cumpărător, iar, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, o asemenea finalitate nu se poate realiza în cadrul acțiunii de față, tocmai determinat de împrejurarea că recurentul nu are "un bun" în sensul Convenției, acesta nu justifică folos practic în cererea de constatare a nevalabilității titlului statului. Cu alte cuvinte, și dacă ar fi obținut admiterea cererii sus-menționate, această soluție nu reprezintă un element suficient pentru admiterea acțiunii în revendicare, care este scopul principal în promovarea cauzei de față. Susține recurentul încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevede dreptul instanțelor de a verifica natura preluării.

Este incontestabilă posibilitatea instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil preluat în regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca și condiție de exercițiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în absența justificării interesului, instanțele nu pot proceda la verificarea aspectelor de fond privind titlul statului. Cât privește interesul reclamantului față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că acest text de lege a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, deci, nu mai poate constitui un temei în raport de care să se aprecieze condiția de exercițiu în discuție, dispoziția se referea, de asemenea, la exercitarea dreptului de proprietate după obținerea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001.

Or, după cum a reținut și Curtea de Apel, prezenta cauză nu vizează o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru a se v