ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6227/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6227/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față,constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 15 decembrie 2009,

sub nr. 49413/3/2009, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâții F.N. și

Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a Deciziei nr.

684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului

București,prin care a fost preluat de stat apartamentul nr. 3, situat în

București, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din părțile

de folosință comună ale imobilului și cota indiviză de 38 mp de teren; în

principal, în urma comparării titlurilor de proprietate, să fie obligat pârâtul

F.N. să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament,

în subsidiar, obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General,

la plata unei despăgubiri bănești în cuantum de 150.000 euro, egală cu valoarea

de piață a imobilului preluat de stat.

La solicitarea

instanței, reclamantul și-a precizat temeiul de drept al cererii în

despăgubiri, invocând dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1075 și 1078 C.

civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 1 din Primul Protocol

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe parcursul

procesului, pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de despăgubiri și

excepția lipsei de interes a reclamantului privind solicitarea nulității

Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al

municipiului București.

Prin Sentința civilă

nr. 282 din 25 februarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis excepția lipsei de interes a reclamantului cu privire la solicitarea

constatării nulității absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a

fostului Consiliu popular al municipiului București și a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar

General, privind capătul subsidiar al acțiunii, referitor la obligarea acestuia

la plata de despăgubiri, constând în valoarea de circulație a imobilului,

respingând cele două cereri ca atare.

A respins capătul de

acțiune, privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul F.N., ca

neîntemeiat.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes a reclamantului, prima instanță a reținut că, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25 martie 1974 de

fostul Notariat de Stat local al sectorului 3 București, reclamantul C.N.

împreună cu C.L., fosta soție, au cumpărat de la P.A., apartamentul nr. 3,

situat în București, Calea M., sector 2, împreună cu cota indiviză aferentă din

părțile de folosință comună ale imobilului și cota indiviză de 38 mp de teren.

Așa cum reiese din

Decizia nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului

București și adresele aflate la dosar, imobilul a fost trecut, începând cu data

de 02 septembrie 1982, în proprietatea statului, fără plată, ca urmare a plecării

în străinătate a celor doi, în baza art. 2 alin. (2), (3), (4) ale Decretului

nr. 223/1974 și a art. 13 alin. (3) al Legii nr. 59/1974.

Conform

certificatului de moștenitor legal și testamentar nr. 39 din 21 iunie 2005 emis

de BNP S.D., reclamantul este unicul moștenitor al defunctei C.L., decedată la

21 mai 2005.

Regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este

reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare a legii este

stabilit de art. 2, care enumeră situațiile ce reprezintă preluări cu caracter

abuziv, fără să facă distincție între modurile de preluare - cu sau fără titlu

valabil.

Reglementarea de la

pct. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al

preluării, contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În raport cu

prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face

obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea

termenul de înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza

printr-un act care să exprime voința proprietarului, de a înstrăina bunul, iar

terenul trecea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, art. 2 din Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. 136/1996 a

Curții Constituționale, valabilitatea titlului se examinează în raport de

împrejurarea dacă bunul a intrat în proprietatea statului cu respectarea

Constituției, prevederilor art. 480 - 481 C. civ., a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de

către stat.

Astfel, instanța a

reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, întrucât

preluarea acestuia nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică și cu plata

unei drepte și prealabile despăgubiri, încălcându-se, astfel, prevederile art.

481 C. civ. și prevederile Constituției din 1948, care, prin art. 12, stabilea

că proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și

garantate de lege.

Cu toate că imobilul

a fost preluat abuziv, reclamantul nu justifică un interes în constatarea

nulității deciziei de preluare a imobilului, deoarece caracterul abuziv este

recunoscut chiar de lege, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001. Astfel, reclamantul trebuie să urmeze procedura specială

prevăzută de această lege specială de reparație, ceea ce a și făcut, prin

Notificarea nr. 2470/2001. Constatarea nulității nu prezintă relevanță nici sub

aspectul acțiunii în revendicare, pe cale separată, pe care acesta a

formulat-o, deoarece, prin constatarea nulității, reclamantul nu este repus de

drept în situația anterioară și acest lucru nu echivalează nici cu un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci cu o speranță legitimă.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, instanța a constatat că reclamantul a invocat, ca titlu de

proprietate, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1796 din 25

martie 1974 de fostul Notariat de Stat local al sectorului 3 București, iar

pârâtul F.N. își întemeiază titlul pe contractul de vânzare-cumpărare nr. 1469

din 18 decembrie 1996, prin care Primăria municipiului București, prin SC F.

SA, a vândut acestuia locuința în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, precum

și o cotă indiviză de 15,45% din părțile de folosință comună ale imobilului și

22,36 mp teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Având în vedere și

motivarea Deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Tribunalul a

apreciat că reclamantul nu poate opta între dreptul comun și legea specială

pentru restituirea bunului, cu atât mai mult cu cât a urmat procedura Legii nr.

10/2001, incidente fiind, din această perspectivă, și principiul electa una via

și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României).

Pe de altă parte, s-a

subliniat, în cuprinsul deciziei în interesul legii, că Legea nr. 10/2001 nu

exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, fiind posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată

prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este necesar să se

analizeze, însă, dacă există neconcordanțe între legea internă și Convenție,

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate de asemenea, ocrotit sau principiului securității raporturilor

juridice.

În speța de față,

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în

revendicare, raportat la contractul de vânzare-cumpărare din 1974, întrucât

reclamantul nu a justificat existența unui bun actual, protejat de Convenție,

cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat

anterior de stat (în anul 1983, dată la care Statul Român nu era semnatar al

Convenției) nu intră sub protecția art. 1 din Protocol, iar Convenția nu

garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun - cu referire la

cauza Constandache împotriva României.

Tribunalul a

constatat că situația de fapt a reclamantului este net diferită de situația

reclamanților din cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva

României și Porțeanu împotriva României, deoarece imobilul a fost vândut

anterior formulării acțiunii în revendicare și demersurilor administrative

pentru restituirea imobilului.

Această distincție

dintre speranța legitimă și un bun în sensul Convenției a fost reliefată de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza recentă Maria Atanasiu contra

României.

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate

"bunuri", în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un

drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției - cauza Penția și Penția

împotriva României, cauza Lindner și Hammermayer împotriva României, cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, cauza Caracaș împotriva României.

Și în condițiile în

care instanța ar fi constatat nulitatea deciziei de preluare abuzivă a acestui

apartament, soluția nu ar fi fost schimbată cu privire la fondul revendicării,

chiar dacă s-ar fi reținut existența unui bun al reclamantului ocrotit de art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece și pârâtul F.N. deține

un bun în sensul Convenției. Contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie

1996, nu a fost desființat, nefiind solicitată anularea acestui act în

instanță.

Valabilitatea

titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta

bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul

litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar,

conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea

sancțiunii de drept civil a nulității se prescrie ca urmare a neexercitării lui

în termenul special de un an, astfel cum a fost, succesiv, prelungit prin

O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv, O.U.G. nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data

de 14 august 2002.

Prin urmare, în cauza

de față se poate aprecia că, la acest moment, este justificată speranța

legitimă a chiriașului - cumpărător de a se bucura de acest bun în condițiile

în care titlul său de proprietate nu a fost desființat.

De asemenea, instanța

a reținut că s-a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului de către Curte în situații diferite de cea a

reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat existența unui bun în

sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului

revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în

executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut

obligația respectării Convenției. Or, în cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada

recunoașterii calității de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act

emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii

drepturilor de proprietate de către pârât, în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, la

compararea titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, Tribunalul a

reținut că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil.

Pe de altă parte,

buna-credință înseamnă convingerea cumpărătorului că, la momentul încheierii

contractului, cel care transmite acest drept este proprietarul bunului.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1469 din 18 decembrie 1996, pârâtul a

fost de bună-credință, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în

patrimoniul statului, titlul statului nu fusese pus la îndoială, reclamantul

nesolicitând în justiție constatarea nevalabilității acestuia. De asemenea,

reclamantul nu a făcut dovada nici a existenței unor demersuri administrative,

respectiv a unor notificări în baza Legii nr. 112/1995, pentru a aduce la

cunoștință faptul că solicită restituirea imobilului, astfel că numai simplul

fapt că imobilul a aparținut, anterior intrării în posesia statului, unor

persoane particulare nu poate conduce la concluzia unei rele-credințe.

Astfel, instanța a

reținut că, în favoarea pârâtului, operează principiul validității aparenței în

drept (error communis facit jus), dreptul său de proprietate fiind preferabil

oricărui alt drept de aceeași natură anterior, ce poartă asupra aceluiași

obiect.

Din această

perspectivă (a faptului că pârâtul exhibă un titlu, respectiv un act juridic

translativ de proprietate valabil), conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta deține un "bun".

Cum pârâtul a

dobândit bunul cu bună-credință, comportându-se, de la momentul achiziționării,

1996, și până în prezent ca adevărat proprietar, instanța a apreciat că

privarea acestuia de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcină

exorbitantă, care nu s-ar încadra în excepția reglementată de art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia lipsirea

unei persoane de bunul său poate avea loc numai pentru cauză de utilitate

publică, ci cel mult ar reprezenta o reparație în folosul fostului proprietar.

Însă, Curtea a reamintit în cauza Raicu c. României că "atenuarea vechilor

atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate".

Prin urmare, cum, în

cauză, reclamantul contestă titlul pârâtului după o perioadă mai lungă de timp

de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995, cum nu există o hotărâre de retrocedare anterioară înstrăinării

apartamentului și nicio hotărâre care să fi invalidat contractul de

vânzare-cumpărare al pârâtului, în spiritul protejării drepturilor "reale

și efective" (exprimat în cauza Sporrong și Lonnroh contra Austriei), se

impune aplicarea paragrafului III din Decizia în interesul legii nr. 33 din 9

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a menține situația

juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara

exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către Stat a

imobilelor, respectiv respectarea principiului siguranței circuitului civil și

a bunei-credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste

considerente, Tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca

neîntemeiat.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin Primar General, privind capătul subsidiar al acțiunii referitor la

obligarea acestuia la plata de despăgubiri constând în valoarea de circulație a

imobilului, instanța a reținut că aceasta este întemeiată. Reclamantul nu a

solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri egale cu valoarea de

circulație a imobilului în cadrul unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001,

având în vedere că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de

art. 25 din această lege și raportat la Decizia în interesul legii nr. 20/2007,

ci a formulat o acțiune de sine stătătoare, întemeiată pe alte temeiuri de

drept.

Potrivit

dispozițiilor legale, nu se poate dispune obligarea directă la plata

despăgubirilor a unității deținătoare, aceasta putând doar să emită dispoziție

privind acordarea de despăgubiri, cu respectarea legii speciale - Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, care stabilește că instituția abilitată a analiza și

stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă potrivit acestei legi este

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din subordinea Cancelariei

Primului-ministru.

Prin urmare, în nicio

situație, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, entitatea

notificată, cum este, în speță, pârâtul Municipiul București, nu are atribuția

legală de calcul și stabilire a întinderii despăgubirilor cuvenite titularilor

notificării, atribuțiile acestei entități fiind, în prezent, limitate la

verificarea calității de persoană îndreptățită și a măsurii reparatorii ce se poate

lua în cauză, în raport de situația de fapt și de situația juridică a

imobilului ce face obiectul notificării.

Această procedură

face, deci, obiectul altei legi speciale, în care pârâtul nu are atribuții și,

în aceste condiții, nu poate fi primită o cerere cum este cea de față.

Pe de altă parte,

Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 33/2008, că, dacă lucrul a dispărut

dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț

care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării

urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea

devine personală, însă, recursul în interesul legii nu reprezintă, pe de o

parte, izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu stabilește calitatea

procesuală pasivă în sarcina Municipiului București, prin Primar.

Nefuncționalitatea

Fondului Proprietatea, constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale,

atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face

funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera

(punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale

jurisprudențială), pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției

jurisdicționale a instanței.

O acțiune directă

îndreptată împotriva unității deținătoare, în care să se pretindă obligarea

acesteia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate

avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Cât timp dreptul

invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie

obiectul unui "bun existent", iar reclamantul nu este titularul unei

creanțe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel încât nu

se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1".

Prin urmare, instanța

a admis excepția calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București

într-o acțiune personală în pretenții, întemeiată pe alte dispoziții decât cele

prevăzute de legea specială reparatorie, urmând ca reclamantul să solicite, pe

cale distinctă, instanței soluționarea în fond a notificării sale și în cadrul

acelui dosar să solicite măsuri reparatorii în echivalent conform dispozițiilor

legale enunțate.

Prin Decizia nr. 734

A din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței civile sus-menționate, ca nefondat.

Curtea a reținut că,

chiar dacă reclamatul a invocat, în motivarea cererii sale introductive, și

demersurile pe care le-a inițiat pentru restituirea imobilului în temeiul Legii

nr. 10/2001, acțiunea nu reprezintă o contestație prin care acesta a înțeles să

supună controlului judecătoresc vreo dispoziție luată în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia/dispoziția de soluționare a notificării - cadrul procesual fiind, deci,

reținut corect de tribunal.

Nu pot fi primite

nici afirmațiile apelantului-reclamant, în sensul că prima instanță nu ar fi

avut în vedere că, prin acțiunea sa, a solicitat și obligarea Municipiului

București la plata unor despăgubiri la valoarea de piață a imobilului pentru

faptele ilicite ale acestuia, "constând în înstrăinarea bunului dintr-o

cauză imputabilă uzurpatorului, evident Municipiul București, și în refuzul de

soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 în termenul de 60

de zile prevăzut de art. 25 din lege", capăt de cerere care ar fi fost

întemeiat în drept și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ședința publică

din data de 29 ianuarie 2010, reclamantul, prin apărător, a precizat, la

interpelarea instanței (firească, de altfel, față de modul confuz de

justificare în fapt și în drept a pretențiilor formulate prin cererea

introductivă), că cererea "subsecventă" privind despăgubirile este

întemeiată pe "dispozițiile deciziei de admitere a recursului în interesul

legii nr. 33", arătând, totodată expres, că nu înțelege să se folosească

de "procedura instituită prin Legea nr. 10/2001".

Ulterior, prin

cererea scrisă, depusă la data de 22 aprilie 2010, reclamantul a învederat că

"procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 modificată și de Legea nr.

247/2005 nu funcționează de o manieră susceptibilă a duce la obținerea unei

despăgubiri efective într-un termen rezonabil, iar singura modalitate de a

obține repararea ingerinței în dreptul de proprietate al acestuia este aceea a

obligării pârâtului care a uzurpat și înstrăinat bunul la plata unor

despăgubiri egale cu valoarea de piață a bunului de care a fost privat",

arătând că își întemeiază cererea să pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

art. 1075 și 1078 C. civ., considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 1

din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta fiind,

de altfel, temeiul juridic al demersului inițiat de reclamant, reținut corect

de prima instanță în condițiile de mai sus.

În raport de acest

cadru procesual, Curtea a constatat că, tocmai prin Decizia nr. XXXIII din 9

iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite

și invocată ca "temei juridic" al acțiunii de către reclamant, s-a

statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Este adevărat că,

prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat

faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor

prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind

ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se

atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu

efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă,

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În conformitate cu

Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, Curtea a avut în vedere "în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

A considerat că, criteriul de analiză a acțiunii în revendicare promovate nu

mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice

prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidența legii speciale de

reparație.

Prin urmare, Înalta

Curte de Casație și Justiție a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare

similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și

preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din

aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001,

criticile apelantului vizând greșita soluționare a cererii sale de revendicare

îndreptate împotriva pârâtului-persoană fizică, sub acest aspect, neputând fi

primite.

Curtea a constatat,

totodată, că, în mod corect, Tribunalul a procedat în consecință, analizând în

ce măsură reclamantul poate invoca împrejurarea că deține un bun actual în

sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea a mai reținut

că, în mod corect, Tribunalul a stabilit că dreptul de proprietate care s-a

aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de

prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din

jurisprudența Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată un "bun", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la

susținerile apelantului-reclamant privind interesul său în constatarea

nevalabilității titlului de preluare a imobilului în patrimoniul statului,

instanța de apel a constatat că, după ce România a devenit parte, prin semnarea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a reține existența unui bun în

sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras

atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod

expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a

însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că

"nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și

retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție

între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în

patrimoniul statului".

Împrejurarea că, prin

Legea nr. 1/2009, au fost abrogate dispozițiile legale mai sus menționate nu

are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept asupra

imobilului în litigiu realizându-se ca atare, după ratificarea României a

Primului Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

situație în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției,

dar numai dacă ar dovedi, în cauza de față, că întrunește toate condițiile

legii - un act normativ de aplicare generală - pentru a beneficia de

restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situație

juridică nu se poate însă proba decât în cadrul și cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, actul normativ aplicabil în materia imobilelor

preluate abuziv, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea

deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, care atestă calitatea

notificatorilor, de persoane îndreptățite la restituire, ori, după caz,

printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Acest aspect era

reglementat expres și de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior

abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009.

În acest context, nu

se poate reține niciun folos practic al demersului reclamantului, de constatare

a nulității absolute a Deciziei nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu

popular al municipiului București, față de actualele dispoziții ale Legii nr.

10/2001 și față de criteriile de apreciere a dreptului invocat de reclamant

într-o acțiune în revendicare imobiliară, ce pot fi utilizate conform celor mai

sus arătate, singurele aspecte relevante fiind în ce măsură bunul revendicat a

fost preluat abuziv și intră, ca atare, în domeniul reglementat de legea

specială de reparație, respectiv, în ce măsură reclamantul se poate prevala de

un bun actual într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul a reținut,

în consecință, în mod corect atât lipsa de interes a reclamantului în

promovarea unei asemenea cereri, precum și, în privința ultimului aspect

menționat, lipsa unui bun actual al reclamantului, în condițiile în care nu

există nicio hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se fi stabilit că

autorul reclamantului și, ulterior, acesta nu au pierdut niciodată dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus

restituirea acestui apartament în patrimoniul lor, neexistând, de asemenea,

nicio dispoziție administrativă de restituire emisă în baza legilor speciale de

reparație.

Cu referire la acest

aspect, s-a apreciat ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.

Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010.

Rezultă deci că, în

speță, ținând seama de incidența legii speciale, singura speranță legitimă

creată reclamantului a fost aceea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001,

speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist,

iar, în condițiile în care reclamantul nu a formulat și o acțiune în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 18

decembrie 1996, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii

apartamentului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii

în natură.

Raportat la

dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată

prin Legea nr. 1/2009), aceste prevederi au avut ca efect, în speță,

consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credință, respectiv salvgardarea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu statul/unitatea

administrativ-teritorială, în condițiile în care reclamantul nu a formulat o

acțiune în anulare a acestui act.

Într-o asemenea

situație, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâtului, cumpărător de

bună-credință al imobilului revendicat, și, prin urmare, acesta din urmă nu

poate fi lipsit de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege.

În ceea ce privește

criticile apelantului îndreptate asupra modului de soluționare a capătului de

cerere "subsidiar", Curtea a constatat, în prealabil, față de cele

reținute anterior, că, întrucât simpla speranță de a redobândi bunul sau valoarea

de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deținerea unui titlu, nici acțiunea

în revendicare promovată nu s-ar putea transforma în dezdăunări, reclamantul

nedovedind că, în patrimoniul său, se găsește un drept de creanță în

despăgubiri față de stat, pe care să îl poată valorifica pe calea dreptului

comun, fără a mai fi necesară urmarea procedurii speciale.

Referitor la această

procedură, instanța de apel a constatat că, după modificările aduse Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a

scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție

cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală

stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul

de despăgubiri.

Chiar dacă Fondul

Proprietatea sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt

organisme aflate în subordinea structurilor statului, ele au fost create tocmai

în vederea îndeplinirii de către acesta a obligației pozitive asumate, de a

asigura mecanismul necesar acordării și executării măsurilor reparatorii

cuvenite persoanelor ale căror proprietăți au fost preluate abuziv, anterior

ratificării de către România a Convenției.

Prin urmare, deși,

așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut

dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri,

relevant este că legea specială prevede, în acest scop, proceduri stricte și

creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Astfel cum corect a

reținut și prima instanță, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, constatată

de Curtea Europeană în hotărârile sale, atrage doar obligația pentru stat de a

adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, nepermițând instanțelor să

creeze proceduri judiciare noi și să ignore voința legiuitorului, care a

instituit mecanismul de acordare a măsurilor reparatorii, proceduri

administrative speciale supuse, de altfel, controlului judecătoresc în fața

instanțelor competente.

Întrucât nu există

niciun raport juridic în care Municipiului București să îi revină obligația de

a-l dezdăuna pe reclamant, în limita valorii bunului imobil preluat de stat de

la autorii acestuia, în perioada regimului politic comunist, obligație care să

fi luat naștere conform dreptului comun ori a situațiilor reglementate de Legea

nr. 10/2001, Curtea a constatat că se impune menținerea soluției date de

tribunal acestei cereri, reținând lipsa legitimării procesuale pasive a celui

chemat în judecată în acest scop.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul C.N., criticând-o pentru următoarele

motive:

recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, care prevăd dreptul instanțelor judecătorești de a verifica

titlul statului și de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea acestuia.

Față de aceste dispoziții, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și

față de dispozițiile dreptului comun și principiile de drept din materia

nulității, o asemenea cerere nu poate fi respinsă ca lipsită de interes decât

cu încălcarea art. 21 din Constituția României și a art. 6 Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, prin îngrădirea accesului liber la justiție.

În ceea ce privește

interesul recurentului în constatarea preluării fără titlu a imobilului, acesta

rezulta atât din art. 2 din Legea nr. 10/2001, în care legiuitorul face

distincție, în ceea ce privește transferul proprietății, între imobilele

preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, cât și din

regulile de drept care guvernează efectele nulității, una dintre acestea

prevăzând că nulitatea unui act juridic produce efecte retroactive, din chiar

momentul încheierii actului nul.

Dreptul de

proprietate nu se stinge prin neuz, pe de o parte, iar pe de altă parte, din

faptul că nulitatea produce efecte retroactive, rezultă că, în cazul unui bun

care a fost preluat fără titlu valabil, transferul dreptului de proprietate de

la proprietarul deposedat la entitatea care a preluat imobilul nu a operat.

În condițiile în

care, printr-o dispoziție legală, adoptată după aderarea României la Convenția

europeană privitoare la drepturile omului, statul a recunoscut că, în cazul

bunurilor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate nu a ieșit

niciodată din patrimoniul proprietarilor deposedați, care au fost lipsiți doar

de exercițiul acestui drept pe care urmează să-l reia după restituirea bunului,

în patrimoniul acestora există un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, ce se bucură de protecție și care nu mai putea fi pierdut prin

simpla abrogare a acestei dispoziții legale.

Interesul

recurentului în constatarea nulității absolute a deciziei prin care a fost

preluat bunul de către stat rezidă și din faptul că, în cadrul acțiunii în

revendicare ce face obiectul capătului doi de cerere, instanța urma să compare

titlul acestuia și titlul pârâtului și al autorului său, urmând a da prioritate

celui mai bine caracterizat. Este evident că valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor.

Mai mult, recurentul

are interes în stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului statului

și din perspectiva soluționării capătului subsidiar de cerere, față de faptul

că, prin Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte în recurs în

interesul legii, s-a statuat că, în situația în care uzurpatorul a transmis

bunul unui terț care a dobândit proprietatea lui în mod iremediabil,

proprietarul deposedat are dreptul să fie despăgubit de uzurpator.

dobândit apartamentul menționat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare

la data dobândirii, dreptul de proprietate al acestuia și al autorului său

nefiind bazat pe un titlu valabil, astfel încât imobilul nu putea face obiectul

transmiterii în temeiul Legii nr. 112/1995.

În asemenea situație,

urmează a se compara titlurile de proprietate exhibate de părțile în proces și

a se da câștig de cauză părții care are titlul mai bine caracterizat, care

"a dobândit bunul de la autorul al cărui drept este preferabil".

Prin respingerea

apelului în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect revendicarea

imobilului, instanța a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în

care nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților

potrivit criteriilor consacrate, ci a preferat să dea prioritate titlului

pârâtului pe considerente de bună-credință și pentru ca persoanele care au

dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului.

Situația reținută de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu c. România nu este

aplicabilă, în prezent, aceste situații fiind rezolvate prin adoptarea Legii

nr. 1/2009, care permite chiriașilor care au pierdut dreptul de proprietate să

obțină direct de la stat prețul de piață al imobilului.

În aceste condiții,

prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâtul nu ar fi fost obligat să

suporte o sarcină disproporționată, în schimb, prin respingerea ei,

reclamantul, deși i-a fost recunoscută calitatea de proprietar avută la data

preluării, este obligat să suporte, în continuare, privarea să de proprietate

fără nicio despăgubire.

În cadrul acțiunii în

revendicare, buna-credință este irelevantă, dispozițiile art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nefiind aplicabile în raport și de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate.

Constatându-se că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, trebuie să fie recunoscut,

în mod retroactiv, dreptul de proprietate al recurentului asupra acestuia și,

prin urmare, faptul că este titularul unui bun, în sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al jurisprudenței

constante a Curții.

Prin vânzarea

bunului, recurentul a fost privat de posibilitatea de a intra în posesia lui,

fapt ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate, iar

compatibilitatea acestei vânzări cu Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în

dreptul său de proprietate.

În condițiile în care

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu făcea obiectul Legii

nr. 112/1995, ingerința este lipsită de o bază legală.

Pentru a fi

proporțională, ingerința trebuie să asigure un just echilibru între interesele

generale și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului.

În acest sens,

trebuie să se păstreze un echilibru just între mijloacele folosite și scopul vizat.

Pentru a se respecta justul echilibru, individul nu trebuie să suporte o

sarcină disproporționată, fapt ce se analizează în funcție de modalitățile de

compensare prevăzute de legislația națională.

La momentul

realizării ingerinței, în legislația națională nu existau dispoziții care să

reglementeze dreptul la o despăgubire justă și efectivă. Nici dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu oferă o soluție concretă și actuală în condițiile în care,

la cererea de restituire formulată în 2001, până în prezent nu a fost emisă

nicio dispoziție de restituire în natură sau de despăgubiri, deși au trecut

aproape zece ani de la depunerea notificării și nici nu se întrevede

posibilitatea obținerii unei compensații în viitorul apropiat.

În aceste condiții,

nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de

proprietate al recurentului.

Atât instanța de

apel, cât și instanța de fond, au reținut în mod greșit incidența, în cauză, a

principiului error communis facit jus în situația în care nu există nicio dovadă

că pârâtul s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la

calitatea de proprietar a statului.

În concluzie, față de

toate aceste aspecte, soluția instanței de apel cu privire la acțiunea în

revendicare este nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantului este

mai bine caracterizat și trebuia să i se dea prioritate în temeiul art. 480 -

481 C. civ.

este nelegală și în ceea ce privește respingerea apelului cu privire la soluția

pronunțată de instanța de fond pe capătul subsidiar de cerere în condițiile în

care prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București și a respins cererea de acordare a despăgubirilor, fără

să analizeze existența sau nu a faptei ilicite a acestui pârât atât referitor

la înstrăinarea bunului, cât și la nesoluționarea în termen a notificării.

Reclamantul a

solicitat obligarea Municipiului București la despăgubiri în cadrul unei

acțiuni întemeiate pe Legea nr. 10/2001, determinat de încălcarea dispozițiilor

legii menționate, deoarece pârâtul a refuzat în mod abuziv să soluționeze

notificarea formulată.

În plus, această lege

nu prevede nicio modalitate de acoperire a prejudiciului provocat prin refuzul

de soluționare a notificării, deoarece acțiunile acordate de Statul Român la

Fondul Proprietatea s-au epuizat.

De asemenea, soluția

instanței de fond, cât și soluția instanței de apel, sunt nelegale raportat la

împrejurarea că Decizia nr. 33/2008 nu ar reprezenta izvor de drept, deoarece

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii

este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală

(respectiv art. 330

7

alin. (4) după modificarea prin Legea nr.

202/2010) C. proc. civ. Pe de altă parte, decizia menționată stabilește

calitatea procesuală pasivă în asemenea cauze pentru uzurpatorul care a

înstrăinat bunul unui terț dintr-o cauză imputabilă lui, în speță, Municipiul

București.

Procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 modificată și de Legea nr. 247/2005 nu funcționează de o

manieră susceptibilă a duce la obținerea unei despăgubiri efective într-un

termen rezonabil, iar singura modalitate de a obține repararea ingerinței în

dreptul de proprietate al recurentului este aceea a obligării pârâtului care a

uzurpat și înstrăinat bunul și care nu a soluționat notificarea în termen la

plata unor despăgubiri egale cu valoarea de piață a bunului.

În condițiile în care

toate demersurile recurentului au rămas fără răspuns, iar, până în prezent,

deși au trecut peste 10 ani de la formularea notificării, încălcarea dreptului

de proprietate nu a fost înlăturată sau reparată, acesta este în situația de a

suporta o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectul bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Procedura de

stabilire și acordare a despăgubirilor prevăzută de titlul VII al Legii nr.

247/2005 ar fi fost aplicabilă numai în măsura în care notificarea recurentului

ar fi fost soluționată în termen, iar această procedură ar fi dus la

înlăturarea ingerinței în dreptul său de proprietate, prin acordarea unor

despăgubiri efective și într-un termen rezonabil și previzibil.

Instanța de apel a

interpretat greșit legea, când s-a limitat să confirme cele reținute de

instanța de fond, în sensul că este obligația statului de a adopta măsuri

adecvate pentru a face funcțională procedura administrativă, omițând că, în

toate hotărârile Curții Europene în care s-a constatat ineficiența și

nefuncționalitatea procedurii de înlăturare a încălcărilor dreptului de

proprietate, Curtea a obligat Statul Român direct la plata unor despăgubiri la

valoarea de piață a bunurilor preluate.

Mai mult, a obligat

reclamantul să pornească o nouă acțiune, prin care Municipiul București să fie

obligat să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri, iar după parcurgerea

tuturor căilor de atac să pornească un alt proces pentru punerea în executare a

hotărârii, echivalează cu o sarcină disproporționată impusă acestuia.

Instanța de apel a

încălcat și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În condițiile în care

Municipiul București avea obligația, conform Legii nr. 10/2001, de a soluționa

notificarea și de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent în termen de 60

de zile de la depunerea acesteia, nesoluționarea ei timp de peste 10 ani, cu

consecința lipsei oricărei despăgubiri, este determinată, cel puțin, de

neglijența acestuia și a cauzat un prejudiciu reclamantului ce trebuie reparat

prin obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în bani.

Dispozițiile art.

1073 C. civ. prevăd dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a

obligației (soluționarea notificării în termen), iar în caz contrar, dreptul la

dezdăunare. Potrivit dispozițiilor art. 1078 C. civ., debitorul care a încălcat

obligația de a nu face (în speță, pârâtul avea obligația de a nu înstrăina

imobilul) este obligat la despăgubire pentru simplul fapt al încălcării acestei

obligații, fapt statuat și de instanța supremă prin Decizia nr. 33 din 09 iunie

2008.

Recurentul a

solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe în ceea ce privește lipsa de

interes a reclamantului în formularea cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Deciziei

nr. 684 din 26 aprilie 1983 a fostului Consiliu popular al municipiului

București.

În esență, instanța a

reținut absența interesului în promovarea petitului sus-menționat, determinat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care se referă la caracterul abuziv al

preluării imobilelor, acest aspect fiind relevant pentru verificarea incidenței

legii speciale; pe de altă parte, a constatat lipsa de interes față de

criteriile de apreciere a dreptului reclamantului, în cadrul unei acțiuni în

revendicare, și care se raportează la noțiunea de "bun" din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții

Europene. Sub acest ultim aspect, instanța a reținut că, neexistând în favoarea

reclamantului o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului și nicio o

dispoziție administrativă în acest sens, el nu beneficiază de "un

bun" în sensul Convenției și, în consecință, nici nu prezintă interes în

constatarea nevalabilității titlului statului.

Soluția Curții de

Apel este corectă.

Din perspectiva

formelor de reparație cuvenite reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru imobilul în litigiu, chestiune care, oricum, nu formează obiect al

dosarului de față, nu interesează modalitatea de preluare a bunului de la

proprietarul deposedat, cu sau fără titlu valabil, toate preluările fiind

considerate că au avut loc în mod abuziv, potrivit art. 2 din Lege.

În plus, cu ocazia

soluționării notificării, entitatea învestită de solicitant în acest sens are

și atribuția verificării titlului statului conform art. 21.2. din H.G. nr.

250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, o asemenea activitate presupunând obligația emitentului deciziei sau

dispoziției de restituire, de redare a motivelor care fundamentează

restituirea, printre care și încadrarea în dispozițiile art. 2 din Lege, text

care diferențiază între imobile preluate cu titlu valabil și cele preluate fără

titlu valabil sau în fapt, în absența oricărui titlu.

De asemenea, instanța

de apel a raportat în mod corect interesul reclamantului în promovarea cererii

în discuție la aspectul referitor la existența "unui bun" în

înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care să poată fi

valorificat în cadrul acțiunii în revendicare formulată împotriva

cumpărătorului chiriaș. Cum finalitatea urmărită de reclamant în demersul său judiciar,

privit în ansamblu, vizează obținerea în natură a imobilului de la pârâtul

cumpărător, iar, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, o

asemenea finalitate nu se poate realiza în cadrul acțiunii de față, tocmai

determinat de împrejurarea că recurentul nu are "un bun" în sensul

Convenției, acesta nu justifică folos practic în cererea de constatare a

nevalabilității titlului statului.

Cu alte cuvinte, și

dacă ar fi obținut admiterea cererii sus-menționate, această soluție nu

reprezintă un element suficient pentru admiterea acțiunii în revendicare, care

este scopul principal în promovarea cauzei de față.

Susține recurentul

încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevede dreptul

instanțelor de a verifica natura preluării. Este incontestabilă posibilitatea

instanțelor de a decide asupra modalității de preluare a unui imobil preluat în

regimul politic trecut, dar această chestiune este subsecventă interesului, ca

și condiție de exercițiu în formularea unei asemenea cereri, astfel încât, în

absența justificării interesului, instanțele nu pot proceda la verificarea

aspectelor de fond privind titlul statului.

Cât privește

interesul reclamantului față de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, pe lângă faptul că acest text de lege a fost abrogat prin Legea nr.

1/2009, deci, nu mai poate constitui un temei în raport de care să se aprecieze

condiția de exercițiu în discuție, dispoziția se referea, de asemenea, la

exercitarea dreptului de proprietate după obținerea deciziei administrative sau

a hotărârii judecătorești de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001. Or,

după cum a reținut și Curtea de Apel, prezenta cauză nu vizează o contestație

întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, pentru a se v