ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7470/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7470/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 309 din 5 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 13731/3/2009, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea reclamanților B.N. și B.G.,

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițându-se, în prealabil,

excepția cu acest obiect.

Totodată, a respins excepția lipsei calității

procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca nefondată a admis

acțiunea acelorași reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a

obligat la plata către reclamanți a sumei de 1.371.460 RON, reprezentând

valoare de circulație imobil actualizată cu indicele de inflație din ziua

plății.

Cererea de chemare în

garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

În motivarea

sentinței, instanța a constatat că reclamanții au dobândit proprietatea

imobilului din București, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2, în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606/31 octombrie 1996, în schimbul

unui preț de 28.512.545 lei ROL, achitat integral la momentul încheierii

contractului.

Acest contract a fost

constatat ca fiind nul absolut, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007

pronunțată în Dosarul nr. 20993/3/2005 de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, devenită irevocabilă, ca

motiv de nulitate fiind reținut faptul că imobilul a trecut în patrimoniul

statului "fără titlu", de la o persoană ce era exceptată de la

naționalizare, astfel că imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Urmare desființării

titlului de proprietate asupra imobilului, în cauză devin incidente

dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată, potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prima

instanță a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din lege, restituirea

prețului de piață pentru imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar

contractele încheiate în temeiul acestei legi au fost desființate pe cale

judecătorească, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995 cu modificările ulterioare.

Astfel, legiuitorul a

stabilit în mod clar persoana ce va fi obligată la plata acestui preț, chemarea

în judecată a Municipiului București nefiind justificată, iar excepția lipsei

calității procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice fiind respinsă

ca atare.

Nu au fost reținute

apărările pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, în sensul că în

cauză ar interveni răspunderea pentru evicțiune reglementată de dispozițiile

art. 1337 C. civ., câtă vreme prin lege specială a fost reglementată situația

acestor obligații.

În ce privește atitudinea

subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului în temeiul

Legii nr. 112/1995, dispozițiile legii speciale nu condiționează plata prețului

de piață în raport de buna sau reaua-credință la cumpărare, or, dacă legea nu

distinge, nici interpretul nu o poate face.

Cum valabilitatea

titlului statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 nu era contestată la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar acest act normativ reprezenta

"titlu" în accepțiunea art. 2 din H.G. nr. 20/1996 care reprezenta

metodologia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul încheierii

acestui contract, tribunalul a reținut că contractul de vânzare-cumpărare nr.

N00606 din 31 octombrie 1996 s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

În ce privește plata

prețului de piață al imobilului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, iar din conținutul expertizei tehnice judiciare întocmite de

expert F.F., rezultă că la evaluarea imobilului s-au avut în vedere prețurile

de tranzacționare pe piața imobiliară, sens în care a fost admisă acțiunea, în

aplicarea dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cum în sarcina

pârâtului Municipiul București prin Primar General, nu s-a reținut o obligație,

ci s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea

de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 707/A din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

reclamanților, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și, schimbând sentința apelată, a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată în contradictoriu cu această parte.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale a apelantului-pârât, instanța de apel a reținut că,

deși potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare,

obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337

C. civ.), care în speță este Municipiul București, situația specială pe care o

au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu

constituie pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci

executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului

de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul

că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai

vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări

nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost

rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a

stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările și completările ulterioare, și care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv

restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face, în ambele cazuri, de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Instanța de apel a

mai reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost

reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor

Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei

speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general

acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul

comun, reprezentat de C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului

pentru evicțiune.

Prin urmare, din

interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru

evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat

să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de

cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului, este pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

Sub acest aspect, în

mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 - în

vigoare la data introducerii acțiunii, respingând excepția lipsei calității

procesuale a apelantului pârât Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, față de

normele legale incidente în speță, apar ca vădit neîntemeiate și susținerile

apelantului privind incidența în cauză a regulilor din materia evicțiunii și

răspunderea vânzătorului, în această materie, conform C. civ.

Instanța de apel a

avut în vedere în acest sens nu numai prevederile art. 50, ci și pe cele

cuprinse în art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, în raport de

care noțiunea de desființare a contractului se impune a fi înțeleasă în sensul

că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării

nulității acestuia, ci și orice situație în care se constată pe calea unei

acțiuni civile "ineficacitatea" actului juridic ca titlu de

proprietate asupra imobilului.

De altfel, în

condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul

contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului

("prețul de piață") rezultă că singura rațiune a modificărilor

legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a

facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat

imobilele ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare,

desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de

proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului

comunist.

Tot astfel, împrejurarea

că prin acțiunea introductivă reclamanții solicită restituirea prețului de

circulație al bunului, deși contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către

aceștia în temeiul Legii nr. 112/1996 a fost constatat nul printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă nu poate avea relevanță în ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă, ci ține de fondul pretențiilor deduse judecății,

mai exact de stabilirea întinderii dreptului la despăgubiri.

Nu există nicio

rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care

trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către

cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea

în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce nu vânzătorul din contractul

desființat este cel care a încasat efectiv prețul, ci Ministerului Finanțelor,

potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995, în urma vânzării apartamentelor

nerestituite în natură, cum este și cazul în speță, constituindu-se un fond

extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor.

Referitor la modul de

soluționare a fondului cauzei, instanța de apel a reținut că în speță, s-a

statuat cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie

2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că este

nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către apelanții reclamanți în

temeiul Legii nr. 112/1995, sens în care nu poate fi reținută susținerea

acestora că, deși nul, contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele deciziei arătate mai sus,

nulitatea contractului se raportează la încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9

din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, problema

nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuție, în raport de puterea de lucru

judecat a hotărârii anterior arătate, situație în care în mod nelegal și

netemeinic prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Câtă vreme, prin

acțiunea introductivă, reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere

care a avut drept obiect, clar exprimat, despăgubirea acestora cu valoarea de

piață a bunului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pe care

l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar din cele ce preced rezultă că în

raport de situația de fapt stabilită în cauză, pretențiile astfel formulate nu

sunt fondate, reclamanții fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului achitat

conform contractului de vânzare-cumpărare, actualizat (pretenții care nu pot fi

analizate în prezentul cadru procesual, câtă vreme reclamanții nu au înțeles să

formuleze în cauză o cerere având acest obiect) critica apare ca fiind fondată.

Referitor la cererea

de aderare la apel formulată de reclamanți, instanța de apel a reținut că

aceștia au înțeles să se prevaleze de normele care reglementează obligația de

garanție, în caz de evicțiune, potrivit cărora vânzătorul este obligat să

restituie integral prețul primit, cumpărătorul având dreptul și la daune

interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.), potrivit dreptului comun (art. 1350 C.

civ.), susținând, pentru ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtului

Statul Român, că în aplicarea acestor norme, Municipiul București are calitate

procesuală pasivă și este ținut la repararea prejudiciului suferit de intimați.

Instanța de apel a

reținut că această problemă a fost deja analizată în cadrul primului motiv de

apel formulat de către apelantul Statul Român, fiind valabile considerentele

expuse în susținerea concluziei că pretențiile reclamanților nu mai pot fi

soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale

reprezentate de prevederile înscrise în art. 50 și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun,

reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ.

Aceasta întrucât,

prin dispozițiile legii speciale, s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv

și aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar și aceea a respectării Legii nr.

112/1995, așa încât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost desființate pot beneficia și de o reparație echitabilă prin despăgubirea

lor la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Dacă s-ar avea în

vedere dispozițiile art. 1340 și urm. C. civ., ar însemna ca foștii chiriași

care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și

care nu ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului conform

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor

dispoziții imperative și să se folosească de calea dreptului comun pentru a

obține daunele interese reprezentate de valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește

jurisprudența Curții Europene, din cauza Raicu împotriva României, instanța de

apel a reținut că aceasta nu este incidenta cauzei, instanța europeană

raportându-se la situația cumpărătorului de bună credință; or, în cauză, prin

Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, irevocabilă, intrată în puterea lucrului

judecat și a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuție în acest cadru

procesual, s-a statuat că reclamanții au încălcat dispozițiile Legii nr.

112/1995, acționând cu rea-credință la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.N. și B.G.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 50

1

și 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Ambele dispoziții

legale vizează contractele desființate prin hotărâri judecătorești, așadar,

cele a căror nulitate a fost constatată.

Diferența între

ipoteza la care se referă art. 50

1

și cea la care se referă art. 50

alin. (2) din lege nu constă în aceea că, în primul caz, nu ar fi vorba despre

anularea contractului de vânzare cumpărare, în timp ce, în al doilea caz, nu ar

fi vorba de o asemenea anulare, cum eronat susține instanța de apel, ci în

atitudinea subiectivă a părților la încheierea acestui act juridic.

Astfel, în ipoteza

menționată de art. 50 alin. (2), legiuitorul a folosit expresia "eludarea

dispozițiilor legale", ceea ce presupune intenția de fraudă, respectiv

faptul că ambele părți contractante au fost de rea-credință, iar vânzarea s-a

făcut în frauda adevăratului proprietar.

În condițiile în care

instanța de apel exclude din sfera de aplicare a normei din art. 50

1

ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, considerând că

în acest caz nu este îndeplinită condiția referitoare la încheierea

contractului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se ajunge la

situația absurdă în care textul de lege menționat nu mai poate fi niciodată

aplicat. Raționamentul instanței de apel este sofistic: în concepția sa, pentru

a se aplica prevederile art. 50

1

trebuie să intervină desființarea

contractului, deci nulitatea acestuia, dar acesta să fie încheiat cu

respectarea dispozițiilor legale. Or, nulitatea este o sancțiune care intervine

tocmai pentru că actul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale.

Dacă se consideră,

așa cum face instanța de apel, că în cazul anulării acestui contract nu ne

aflăm în ipoteza textului de lege analizat, ar însemna că această dispoziție

legală de fapt nu este niciodată aplicabilă. Or, potrivit regulii de

interpretare logică a normei legale, aceasta trebuie interpretată în sensul în

care să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze

imposibilitatea aplicării.

În consecință, atât

din aplicarea regulilor de interpretare a normei legale - interpretarea

gramaticală și sistematică -, cât și din topografia textelor de lege rezultă

că, în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu fraudarea legii,

chiriașii ale căror contracte au fost desființate au dreptul la restituirea

prețului actualizat. Atunci când nu este vorba de o asemenea eludare, respectiv

de o asemenea intenție de fraudă, ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 112/1995 în sensul că deși a fost desființat, deci anulat,

contractul este considerat încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

reținut în mod nelegal că există putere de lucru judecat referitor la

chestiunea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În primul rând,

puterea de lucru judecat este atașată numai dispozitivului unei hotărâri

judecătorești, iar nu și considerentelor. Astfel, în speță se bucură de putere

de lucru judecat numai dispozitivul Deciziei civile nr. 286/2007 prin care s-a

dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, deci există putere de lucru

judecat în privința desființării contractului, iar nu și în privința

considerentelor.

În al doilea rând, în

cadrul litigiului având ca obiect nulitatea contractului s-a reținut că

trebuiau făcute minime diligențe de către cumpărător în momentul încheierii

contractului pentru verificarea situației juridice a imobilului, diligențe prin

care ar fi putut afla de demersurile fostului proprietar, iar din probele

administrate în cauza respectivă nu rezultă dacă au fost făcute astfel de

diligențe. În consecință, instanța de judecată nu a reținut conivența

frauduloasă a părților în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

și nici faptul că respectivii cumpărători ar fi fost de rea-credință la

momentul cumpărării întrucât au cunoscut că fostul proprietar solicită

restituirea în natură a imobilului. Așadar, nu s-a reținut încheierea

contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Nu a existat vreo

intenție de fraudă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

condițiile în care persoana care se pretinde moștenitor al fostului proprietar

nu făcuse nici un demers pentru recuperarea imobilului.

Astfel, din adresa

nr. 26269 din 27 iulie 2007 emisă de Primăria sector 2 rezultă că nu a fost

depusă la această instituție nici o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995

privind mobilul în litigiu. De asemenea, din adresa nr. 28245 din 24 noiembrie

2004 a Primăriei Municipiului București rezultă că nici în evidențele acestei

instituții nu figurează cerere de restituire în natură sau pentru acordarea de

despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din aceste înscrisuri

rezultă că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare fostul

proprietar nu făcuse nici un demers în vederea restituirii imobilului și prin

urmare nu se pune problema ca reclamanții cumpărători să fi fost de

rea-credință la momentul încheierii contractului, respectiv să fi cunoscut sau

să fi putut cunoaște demersurile întreprinse de fostul proprietar. Din

perspectiva cumpărătorului, contractul a fost încheiat deci cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, înscrisurile menționate confirmând acest

lucru.

apreciat instanța de apel că, deși în speță ar fi incidentă ipoteza prevăzută

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate analiza aceste pretenții,

în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să formuleze o cerere cu acest

obiect (art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.).

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl formează angajarea răspunderii pentru evicțiune, deci

repararea prejudiciului cauzat urmare a evicțiunii, reclamanții indicând drept

temei al acestei răspunderi atât dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001,

cât și dispozițiile C. civ. care constituie norma generală din această materie.

Reclamanții au

considerat că întinderea prejudiciului se situează la nivelul prețului de piață

al imobilului, potrivit standardelor internaționale. În ipoteza în care

instanța de apel considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru o

astfel de evaluare, instanța de apel avea obligația să stabilească întinderea

acestui prejudiciu, respectiv despăgubirea cuvenită reclamanților. Altfel spus,

în cazul în care aprecia că nu se impune o despăgubire pentru evicțiune constând

în prețul de piață, ci doar o despăgubire constând în prețul actualizat al

imobilului, soluția nu era aceea a respingerii acțiunii, ci admiterea în parte,

instanța de apel fiind obligată să stabilească cuantumul despăgubirii cuvenite.

Instanța de apel reține

în mod nelegal că ar fi vorba de un alt obiect al cererii de chemare în

judecată cu care nu a fost sesizată. În realitate, obiectul acțiunii îl

formează angajarea răspunderii pentru evicțiune. Atât în cazul art. 50 alin.

(2), cât și în cel al art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, este vorba de

răspundere pentru evicțiune, ceea ce diferă fiind doar cuantumul despăgubirii.

Împrejurarea că

reclamanții nu au indicat drept temei al cererii și dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât

instanța de judecată nu este ținută de calificarea dată de parte și de temeiul

juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului

activ, instanța de judecată are obligația să dea calificarea juridică corectă

raporturilor dintre părți și să stabilească norma legală incidență în speță.

Eventuala indicare greșită a temeiului de drept nu justifică respingerea

acțiunii.

Potrivit art. 129

alin. (4) C. proc. civ., instanța are obligația de a pune în discuția părților

orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea

de chemare în judecată. Totodată, judecătorul nu este ținut de textul de lege

indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde

situației de fapt calificată juridic de către parte.

În consecință, în

subsidiar, în cazul în care instanța de apel considera ca fiind aplicabile

dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, trebuia să stabilească

prin probele administrate valoarea prețului actualizat și să admită în parte

acțiunea.

Recurenții au mai

susținut că soluția de respingere a cererii ca neîntemeiată este nelegală și în

raport de faptul că, în măsura în care s-a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de norma specială din Legea nr. 10/2001, trebuia să admită

solicitarea subsidiară a reclamanților și să dispună angajarea răspunderii

pentru evicțiune, conform normei generale reprezentate de art. 1337 C. civ.,

admițând, astfel, cererea de aderare la apel.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

care se denunță încălcarea prevederilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001 (art. 50 alin. (2) fiind invocat în context doar în scopul

interpretării art. 50

1

) au drept premisă o pretinsă apreciere de

către instanța de apel în sensul excluderii ipotezei anulării contractului de

vânzare-cumpărare din sfera de aplicare a normei din art. 50

1

, pe

temeiul căruia reclamanții afirmă îndreptățirea la însăși restituirea prețului

de piață al imobilului.

În conformitate cu

dispozițiile acestei norme, "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Recurenții -

reclamanți susțin că instanța de apel ar fi exclus de plano incidența normei în

ipoteza din speță, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de

reclamanți a fost constatat nul pe cale judecătorească, astfel încât nu putea

fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

O asemenea apreciere

nu se regăsește în considerentele deciziei recurate; instanța de apel a

analizat aplicabilitatea normei în discuție din perspectiva celeilalte cerințe

a normei, anume respectarea ori nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind

motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamanți.

Norma în discuție

prevede cumulativ atât cerința analizată de instanța de apel, cât și cerința

desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, ca atare, neîndeplinirea uneia conduce la inaplicabilitatea art.

50

1

.

Se impune ca

evaluarea legalității deciziei să se raporteze prioritar la cerința analizată

de către instanța de apel, deoarece numai în cazul unei aprecieri nelegale pe

acest aspect ar prezenta interes cercetarea realității juridice a ipotezei unui

contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii speciale, însă constatat

nul pe cale judecătorească.

Pentru considerentele

ce vor fi înfățișate la pct. 2, în analiza criticilor recurenților, aprecierea

instanței de apel este legală, astfel încât, cu privire la primul motiv de

recurs este suficient a se constata că, în raport de situația de fapt și de

drept stabilită, instanța de apel a constatat în mod corect inaplicabilitatea

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

286 din 14 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III

-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă, a fost

constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606

din 31 octombrie 1996, încheiat de reclamanți în calitate de chiriași ai

imobilului din București, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2.

În motivarea

deciziei, s-a constatat, pe de o parte, că imobilul, preluat fiind de către

stat fără titlu, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, contractul de

vânzare-cumpărare fiind nul absolut pentru cauză ilicită.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că ambele părți contractante au fost de rea-credință: vânzătorul -

deoarece nu a ținut cont de cererea de restituire formulată în baza Legii nr.

112/1995 de către proprietarul deposedat de către stat, iar cumpărătorii -

deoarece nu au făcut nicio diligență pentru a verifica dacă exista o asemenea

cerere de restituire, pe care ar fi identificat-o prin diligențe minime.

Dată fiind soluția

astfel argumentată, în mod corect, instanța de apel din prezenta cauză a

constatat că Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 beneficiază de putere de

lucru judecat în ceea ce privește motivele de nulitate ce afectează contractul

de vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din

Legea nr. 112/1995.

Contrar susținerilor

recurenților, efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se

produc nu numai în virtutea dispozitivului hotărârii, ci și ale considerentelor

pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt

și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar

însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu

riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este de esența

puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești

pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut

însăși instituția juridică în discuție.

În aceste condiții,

nu pot fi primite susținerile recurenților prin care se tinde la reanalizarea

atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză, din moment ce s-a

statuat cu putere de lucru judecat că aceștia au fost de rea-credință la data

contractării - ca, de altfel, și vânzătorul -, deoarece ar fi putut cunoaște,

cu minime diligențe, despre existența cererii de restituire formulate la data

de 15 august 1996 de către proprietar, în baza Legii nr. 112/1995.

Se constată că

instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru judecat a

hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând în sensul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, motivul de recurs pe acest aspect

fiind nefondat.

recurenților - reclamanți sunt, însă, întemeiate în ceea ce privește

neacordarea prețului actualizat plătit la momentul contractării, în aplicarea

prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât

instanța de apel a constatat că situația din speță întrunește cerințele de

aplicare a normei.

Pretenția concretă

formulată în cauză este reprezentată de solicitarea de dezdăunare a

cumpărătorilor, urmare a desființării pe cale judecătorească a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, și nu de însăși

cererea de restituire a prețului de piață în aplicarea art. 50

1

.

Indicarea de către

reclamanți a acestei modalități de dezdăunare are relevanță doar din punctul de

vedere al temeiului juridic, ce constituie un element obligatoriu al cererii de

chemare în judecată și care poate fi aplicat ca atare ori corectat de către

instanță, prin recalificarea juridică a pretențiilor, în raport de situația de

fapt conturată în cauză.

Nu se poate considera

că reclamantul dintr-o asemenea acțiune are un drept de opțiune pentru una sau

alta dintre modalitățile de dezdăunare, pentru a se limita în acest fel cadrul

procesual la cercetarea situației de fapt și a legii aplicabile. Atât timp cât

cazurile și condițiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, o asemenea

opțiune este exclusă, reclamantul neputând primi mai mult decât este

îndreptățit potrivit legii.

Însă, în oricare

dintre ipotezele reglementate prin art. 50 alin. (2) și 50

1

din

Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desființat printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită

preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vizând doar întinderea

despăgubirii. Titularului dreptului de creanță îi este, în mod neechivoc,

garantată obținerea cel puțin a restituirii prețului actualizat, pe care o

acoperă cererea în pretenții dedusă judecății, chiar dacă reclamantul consideră

că situația de fapt concretă îi permite recunoașterea unei alte modalități de

dezdăunare.

Se constată, așadar,

că instanța de apel a apreciat greșit obiectul cererii formulate în cauză, cu

consecința că nu a dat eficiență dispozițiilor legale incidente în raport de

situația de fapt stabilită în cauză, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Stabilirea sumei de

bani cu titlu de despăgubiri nu impune administrarea de probe noi, respectiv

efectuarea unei expertize de specialitate, fiind suficientă indicarea în titlul

executoriu a acordării prețului actualizat, astfel cum prevede art. 50 alin.

(2), criteriu pe baza căruia este posibilă îndeplinirea obligației de către

debitor, fie de bunăvoie, fie pe cale silită, fiind aplicabile dispozițiile

art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ.

În temeiul art. 312

cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de reclamanți, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va

obliga pe Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți, a sumei de

2851,25 RON, achitată de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.

606 din 31 octombrie 1996, preț ce se va actualiza cu indicele de inflație la

data plății efective, începând cu data de 31 octombrie 1996.

Urmează a fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei, privind respingerea apelului

reclamanților, admiterea apelului pârâtului, schimbarea în parte a sentinței și

menținerea dispozițiilor din sentință referitoare la respingerea cererii

reclamanților față de Municipiul București și respingerea cererii de chemare în

garanție.

obiect criticile relative la temeiul juridic subsidiar pe care instanța de apel

l-ar fi putut analiza dacă ar fi înlăturat prevederile legii speciale,

finalitatea căii de atac fiind atinsă prin admiterea recursului, pentru

considerentele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții B.N. și B.G. împotriva Deciziei nr. 707A din 2

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata,

către reclamanți, a sumei de 2851,25 RON, achitată de aceștia în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 606 din 31 octombrie 1996, preț ce se va

actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu data de

31 octombrie 1996.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2011.