ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7470/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 309 din 5 martie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 13731/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea reclamanților B.N. și B.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițându-se, în prealabil, excepția cu acest obiect. Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca nefondată a admis acțiunea acelorași reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a obligat la plata către reclamanți a sumei de 1.371.460 RON, reprezentând valoare de circulație imobil actualizată cu indicele de inflație din ziua plății.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect. În motivarea sentinței, instanța a constatat că reclamanții au dobândit proprietatea imobilului din București, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606/31 octombrie 1996, în schimbul unui preț de 28.512.545 lei ROL, achitat integral la momentul încheierii contractului. Acest contract a fost constatat ca fiind nul absolut, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 20993/3/2005 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, devenită irevocabilă, ca motiv de nulitate fiind reținut faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului "fără titlu", de la o persoană ce era exceptată de la naționalizare, astfel că imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Urmare desființării titlului de proprietate asupra imobilului, în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prima instanță a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului de piață pentru imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar contractele încheiate în temeiul acestei legi au fost desființate pe cale judecătorească, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar persoana ce va fi obligată la plata acestui preț, chemarea în judecată a Municipiului București nefiind justificată, iar excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice fiind respinsă ca atare.

Nu au fost reținute apărările pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, în sensul că în cauză ar interveni răspunderea pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 C. civ., câtă vreme prin lege specială a fost reglementată situația acestor obligații. În ce privește atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, dispozițiile legii speciale nu condiționează plata prețului de piață în raport de buna sau reaua-credință la cumpărare, or, dacă legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. Cum valabilitatea titlului statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 nu era contestată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar acest act normativ reprezenta "titlu" în accepțiunea art. 2 din H.G.

nr. 20/1996 care reprezenta metodologia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul încheierii acestui contract, tribunalul a reținut că contractul de vânzare-cumpărare nr. N00606 din 31 octombrie 1996 s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. În ce privește plata prețului de piață al imobilului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar din conținutul expertizei tehnice judiciare întocmite de expert F.F., rezultă că la evaluarea imobilului s-au avut în vedere prețurile de tranzacționare pe piața imobiliară, sens în care a fost admisă acțiunea, în aplicarea dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cum în sarcina pârâtului Municipiul București prin Primar General, nu s-a reținut o obligație, ci s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Prin Decizia civilă nr. 707/A din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, schimbând sentința apelată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale a apelantului-pârât, instanța de apel a reținut că, deși potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de răspundere pentru evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), care în speță este Municipiul București, situația specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu constituie pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face, în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Instanța de apel a mai reținut că prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, reprezentat de C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Sub acest aspect, în mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 - în vigoare la data introducerii acțiunii, respingând excepția lipsei calității procesuale a apelantului pârât Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, față de normele legale incidente în speță, apar ca vădit neîntemeiate și susținerile apelantului privind incidența în cauză a regulilor din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, în această materie, conform C. civ.

Instanța de apel a avut în vedere în acest sens nu numai prevederile art. 50, ci și pe cele cuprinse în art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, în raport de care noțiunea de desființare a contractului se impune a fi înțeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, ci și orice situație în care se constată pe calea unei acțiuni civile "ineficacitatea" actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului.

De altfel, în condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață") rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare, desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului comunist.

Tot astfel, împrejurarea că prin acțiunea introductivă reclamanții solicită restituirea prețului de circulație al bunului, deși contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1996 a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate avea relevanță în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, ci ține de fondul pretențiilor deduse judecății, mai exact de stabilirea întinderii dreptului la despăgubiri.

Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce nu vânzătorul din contractul desființat este cel care a încasat efectiv prețul, ci Ministerului Finanțelor, potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995, în urma vânzării apartamentelor nerestituite în natură, cum este și cazul în speță, constituindu-se un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor.

Referitor la modul de soluționare a fondului cauzei, instanța de apel a reținut că în speță, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către apelanții reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, sens în care nu poate fi reținută susținerea acestora că, deși nul, contractul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele deciziei arătate mai sus, nulitatea contractului se raportează la încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, problema nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuție, în raport de puterea de lucru judecat a hotărârii anterior arătate, situație în care în mod nelegal și netemeinic prima instanță a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Câtă vreme, prin acțiunea introductivă, reclamanții au învestit instanța de fond cu o cerere care a avut drept obiect, clar exprimat, despăgubirea acestora cu valoarea de piață a bunului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar din cele ce preced rezultă că în raport de situația de fapt stabilită în cauză, pretențiile astfel formulate nu sunt fondate, reclamanții fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare, actualizat (pretenții care nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, câtă vreme reclamanții nu au înțeles să formuleze în cauză o cerere având acest obiect) critica apare ca fiind fondată.

Referitor la cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, instanța de apel a reținut că aceștia au înțeles să se prevaleze de normele care reglementează obligația de garanție, în caz de evicțiune, potrivit cărora vânzătorul este obligat să restituie integral prețul primit, cumpărătorul având dreptul și la daune interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.), potrivit dreptului comun (art. 1350 C. civ.), susținând, pentru ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtului Statul Român, că în aplicarea acestor norme, Municipiul București are calitate procesuală pasivă și este ținut la repararea prejudiciului suferit de intimați.

Instanța de apel a reținut că această problemă a fost deja analizată în cadrul primului motiv de apel formulat de către apelantul Statul Român, fiind valabile considerentele expuse în susținerea concluziei că pretențiile reclamanților nu mai pot fi soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale reprezentate de prevederile înscrise în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de art. 1340 și urm. C. civ. Aceasta întrucât, prin dispozițiile legii speciale, s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv și aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar și aceea a respectării Legii nr. 112/1995, așa încât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate pot beneficia și de o reparație echitabilă prin despăgubirea lor la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Dacă s-ar avea în vedere dispozițiile art. 1340 și urm. C. civ., ar însemna ca foștii chiriași care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care nu ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziții imperative și să se folosească de calea dreptului comun pentru a obține daunele interese reprezentate de valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene, din cauza Raicu împotriva României, instanța de apel a reținut că aceasta nu este incidenta cauzei, instanța europeană raportându-se la situația cumpărătorului de bună credință; or, în cauză, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat și a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuție în acest cadru procesual, s-a statuat că reclamanții au încălcat dispozițiile Legii nr. 112/1995, acționând cu rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.N. și B.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele: 1. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 50 1 și 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Ambele dispoziții legale vizează contractele desființate prin hotărâri judecătorești, așadar, cele a căror nulitate a fost constatată. Diferența între ipoteza la care se referă art. 50 1 și cea la care se referă art. 50 alin. (2) din lege nu constă în aceea că, în primul caz, nu ar fi vorba despre anularea contractului de vânzare cumpărare, în timp ce, în al doilea caz, nu ar fi vorba de o asemenea anulare, cum eronat susține instanța de apel, ci în atitudinea subiectivă a părților la încheierea acestui act juridic.

Astfel, în ipoteza menționată de art. 50 alin. (2), legiuitorul a folosit expresia "eludarea dispozițiilor legale", ceea ce presupune intenția de fraudă, respectiv faptul că ambele părți contractante au fost de rea-credință, iar vânzarea s-a făcut în frauda adevăratului proprietar. În condițiile în care instanța de apel exclude din sfera de aplicare a normei din art. 50 1 ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, considerând că în acest caz nu este îndeplinită condiția referitoare la încheierea contractului cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, se ajunge la situația absurdă în care textul de lege menționat nu mai poate fi niciodată aplicat. Raționamentul instanței de apel este sofistic: în concepția sa, pentru a se aplica prevederile art. 50 1 trebuie să intervină desființarea contractului, deci nulitatea acestuia, dar acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

Or, nulitatea este o sancțiune care intervine tocmai pentru că actul a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale. Dacă se consideră, așa cum face instanța de apel, că în cazul anulării acestui contract nu ne aflăm în ipoteza textului de lege analizat, ar însemna că această dispoziție legală de fapt nu este niciodată aplicabilă. Or, potrivit regulii de interpretare logică a normei legale, aceasta trebuie interpretată în sensul în care să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării. În consecință, atât din aplicarea regulilor de interpretare a normei legale - interpretarea gramaticală și sistematică -, cât și din topografia textelor de lege rezultă că, în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu fraudarea legii, chiriașii ale căror contracte au fost desființate au dreptul la restituirea prețului actualizat.

Atunci când nu este vorba de o asemenea eludare, respectiv de o asemenea intenție de fraudă, ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 112/1995 în sensul că deși a fost desființat, deci anulat, contractul este considerat încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. 2. Instanța de apel a reținut în mod nelegal că există putere de lucru judecat referitor la chestiunea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În primul rând, puterea de lucru judecat este atașată numai dispozitivului unei hotărâri judecătorești, iar nu și considerentelor. Astfel, în speță se bucură de putere de lucru judecat numai dispozitivul Deciziei civile nr. 286/2007 prin care s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, deci există putere de lucru judecat în privința desființării contractului, iar nu și în privința considerentelor.

În al doilea rând, în cadrul litigiului având ca obiect nulitatea contractului s-a reținut că trebuiau făcute minime diligențe de către cumpărător în momentul încheierii contractului pentru verificarea situației juridice a imobilului, diligențe prin care ar fi putut afla de demersurile fostului proprietar, iar din probele administrate în cauza respectivă nu rezultă dacă au fost făcute astfel de diligențe. În consecință, instanța de judecată nu a reținut conivența frauduloasă a părților în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici faptul că respectivii cumpărători ar fi fost de rea-credință la momentul cumpărării întrucât au cunoscut că fostul proprietar solicită restituirea în natură a imobilului.

Așadar, nu s-a reținut încheierea contractului cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Nu a existat vreo intenție de fraudă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în condițiile în care persoana care se pretinde moștenitor al fostului proprietar nu făcuse nici un demers pentru recuperarea imobilului. Astfel, din adresa nr. 26269 din 27 iulie 2007 emisă de Primăria sector 2 rezultă că nu a fost depusă la această instituție nici o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 privind mobilul în litigiu. De asemenea, din adresa nr. 28245 din 24 noiembrie 2004 a Primăriei Municipiului București rezultă că nici în evidențele acestei instituții nu figurează cerere de restituire în natură sau pentru acordarea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din aceste înscrisuri rezultă că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare fostul proprietar nu făcuse nici un demers în vederea restituirii imobilului și prin urmare nu se pune problema ca reclamanții cumpărători să fi fost de rea-credință la momentul încheierii contractului, respectiv să fi cunoscut sau să fi putut cunoaște demersurile întreprinse de fostul proprietar. Din perspectiva cumpărătorului, contractul a fost încheiat deci cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, înscrisurile menționate confirmând acest lucru. 3. În mod nelegal a apreciat instanța de apel că, deși în speță ar fi incidentă ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate analiza aceste pretenții, în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să formuleze o cerere cu acest obiect (art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ.). Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează angajarea răspunderii pentru evicțiune, deci repararea prejudiciului cauzat urmare a evicțiunii, reclamanții indicând drept temei al acestei răspunderi atât dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, cât și dispozițiile C. civ. care constituie norma generală din această materie. Reclamanții au considerat că întinderea prejudiciului se situează la nivelul prețului de piață al imobilului, potrivit standardelor internaționale. În ipoteza în care instanța de apel considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru o astfel de evaluare, instanța de apel avea obligația să stabilească întinderea acestui prejudiciu, respectiv despăgubirea cuvenită reclamanților.

Altfel spus, în cazul în care aprecia că nu se impune o despăgubire pentru evicțiune constând în prețul de piață, ci doar o despăgubire constând în prețul actualizat al imobilului, soluția nu era aceea a respingerii acțiunii, ci admiterea în parte, instanța de apel fiind obligată să stabilească cuantumul despăgubirii cuvenite. Instanța de apel reține în mod nelegal că ar fi vorba de un alt obiect al cererii de chemare în judecată cu care nu a fost sesizată. În realitate, obiectul acțiunii îl formează angajarea răspunderii pentru evicțiune. Atât în cazul art. 50 alin. (2), cât și în cel al art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, este vorba de răspundere pentru evicțiune, ceea ce diferă fiind doar cuantumul despăgubirii.

Împrejurarea că reclamanții nu au indicat drept temei al cererii și dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât instanța de judecată nu este ținută de calificarea dată de parte și de temeiul juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului activ, instanța de judecată are obligația să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părți și să stabilească norma legală incidență în speță. Eventuala indicare greșită a temeiului de drept nu justifică respingerea acțiunii. Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanța are obligația de a pune în discuția părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea de chemare în judecată.

Totodată, judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte. În consecință, în subsidiar, în cazul în care instanța de apel considera ca fiind aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, trebuia să stabilească prin probele administrate valoarea prețului actualizat și să admită în parte acțiunea. Recurenții au mai susținut că soluția de respingere a cererii ca neîntemeiată este nelegală și în raport de faptul că, în măsura în care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma specială din Legea nr. 10/2001, trebuia să admită solicitarea subsidiară a reclamanților și să dispună angajarea răspunderii pentru evicțiune, conform normei generale reprezentate de art. 1337 C. civ., admițând, astfel, cererea de aderare la apel.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. 1. Criticile prin care se denunță încălcarea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (2) fiind invocat în context doar în scopul interpretării art. 50 1 ) au drept premisă o pretinsă apreciere de către instanța de apel în sensul excluderii ipotezei anulării contractului de vânzare-cumpărare din sfera de aplicare a normei din art. 50 1 , pe temeiul căruia reclamanții afirmă îndreptățirea la însăși restituirea prețului de piață al imobilului.

În conformitate cu dispozițiile acestei norme, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Recurenții - reclamanți susțin că instanța de apel ar fi exclus de plano incidența normei în ipoteza din speță, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost constatat nul pe cale judecătorească, astfel încât nu putea fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

O asemenea apreciere nu se regăsește în considerentele deciziei recurate; instanța de apel a analizat aplicabilitatea normei în discuție din perspectiva celeilalte cerințe a normei, anume respectarea ori nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamanți.

Norma în discuție prevede cumulativ atât cerința analizată de instanța de apel, cât și cerința desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca atare, neîndeplinirea uneia conduce la inaplicabilitatea art. 50 1 . Se impune ca evaluarea legalității deciziei să se raporteze prioritar la cerința analizată de către instanța de apel, deoarece numai în cazul unei aprecieri nelegale pe acest aspect ar prezenta interes cercetarea realității juridice a ipotezei unui contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii speciale, însă constatat nul pe cale judecătorească. Pentru considerentele ce vor fi înfățișate la pct. 2, în analiza criticilor recurenților, aprecierea instanței de apel este legală, astfel încât, cu privire la primul motiv de recurs este suficient a se constata că, în raport de situația de fapt și de drept stabilită, instanța de apel a constatat în mod corect inaplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

2. Prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606 din 31 octombrie 1996, încheiat de reclamanți în calitate de chiriași ai imobilului din București, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2. În motivarea deciziei, s-a constatat, pe de o parte, că imobilul, preluat fiind de către stat fără titlu, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul absolut pentru cauză ilicită.

Pe de altă parte, s-a apreciat că ambele părți contractante au fost de rea-credință: vânzătorul - deoarece nu a ținut cont de cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat de către stat, iar cumpărătorii - deoarece nu au făcut nicio diligență pentru a verifica dacă exista o asemenea cerere de restituire, pe care ar fi identificat-o prin diligențe minime. Dată fiind soluția astfel argumentată, în mod corect, instanța de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește motivele de nulitate ce afectează contractul de vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 1 și 9 din Legea nr. 112/1995.

Contrar susținerilor recurenților, efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc nu numai în virtutea dispozitivului hotărârii, ci și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată. Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție.

În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat cu putere de lucru judecat că aceștia au fost de rea-credință la data contractării - ca, de altfel, și vânzătorul -, deoarece ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, despre existența cererii de restituire formulate la data de 15 august 1996 de către proprietar, în baza Legii nr. 112/1995. Se constată că instanța de apel a dat în mod corect eficiență puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecința neîndeplinirii cerinței de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, motivul de recurs pe acest aspect fiind nefondat.

3. Criticile recurenților - reclamanți sunt, însă, întemeiate în ceea ce privește neacordarea prețului actualizat plătit la momentul contractării, în aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a constatat că situația din speță întrunește cerințele de aplicare a normei.

Pretenția concretă formulată în cauză este reprezentată de solicitarea de dezdăunare a cumpărătorilor, urmare a desființării pe cale judecătorească a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, și nu de însăși cererea de restituire a prețului de piață în aplicarea art. 50 1 . Indicarea de către reclamanți a acestei modalități de dezdăunare are relevanță doar din punctul de vedere al temeiului juridic, ce constituie un element obligatoriu al cererii de chemare în judecată și care poate fi aplicat ca atare ori corectat de către instanță, prin recalificarea juridică a pretențiilor, în raport de situația de fapt conturată în cauză. Nu se poate considera că reclamantul dintr-o asemenea acțiune are un drept de opțiune pentru una sau alta dintre modalitățile de dezdăunare, pentru a se limita în acest fel cadrul procesual la cercetarea situației de fapt și a legii aplicabile.

Atât timp cât cazurile și condițiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, o asemenea opțiune este exclusă, reclamantul neputând primi mai mult decât este îndreptățit potrivit legii. Însă, în oricare dintre ipotezele reglementate prin art. 50 alin. (2) și 50 1 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vizând doar întinderea despăgubirii. Titularului dreptului de creanță îi este, în mod neechivoc, garantată obținerea cel puțin a restituirii prețului actualizat, pe care o acoperă cererea în pretenții dedusă judecății, chiar dacă reclamantul consideră că situația de fapt concretă îi permite recunoașterea unei alte modalități de dezdăunare.

Se constată, așadar, că instanța de apel a apreciat greșit obiectul cererii formulate în cauză, cu consecința că nu a dat eficiență dispozițiilor legale incidente în raport de situația de fapt stabilită în cauză, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Stabilirea sumei de bani cu titlu de despăgubiri nu impune administrarea de probe noi, respectiv efectuarea unei expertize de specialitate, fiind suficientă indicarea în titlul executoriu a acordării prețului actualizat, astfel cum prevede art. 50 alin. (2), criteriu pe baza căruia este posibilă îndeplinirea obligației de către debitor, fie de bunăvoie, fie pe cale silită, fiind aplicabile dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ.

În temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți, a sumei de 2851,25 RON, achitată de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 606 din 31 octombrie 1996, preț ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu data de 31 octombrie 1996. Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei, privind respingerea apelului reclamanților, admiterea apelului pârâtului, schimbarea în parte a sentinței și menținerea dispozițiilor din sentință referitoare la respingerea cererii reclamanților față de Municipiul București și respingerea cererii de chemare în garanție.

4. Sunt lipsite de obiect criticile relative la temeiul juridic subsidiar pe care instanța de apel l-ar fi putut analiza dacă ar fi înlăturat prevederile legii speciale, finalitatea căii de atac fiind atinsă prin admiterea recursului, pentru considerentele anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții B.N. și B.G. împotriva Deciziei nr. 707A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata, către reclamanți, a sumei de 2851,25 RON, achitată de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 606 din 31 octombrie 1996, preț ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, începând cu data de 31 octombrie 1996. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2011.