ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4632/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1421 din 11 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București, a respins acțiunea față de aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat acest pârât la 519.684 lei despăgubiri către reclamante și la 2.000 lei cheltuieli de judecată. S-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996, cumpărătorii G.I.

și G.F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu - apartamentului nr. 8 situat în București, sector 1, compus din trei camere, baie, bucătărie și cota indiviză de 4,42 mp teren aflat sub construcție. Prin decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, autorul reclamantelor, G.I., a fost obligat, alături de ceilalți chiriași-cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, să lase în deplină proprietate și posesie, fostului proprietar, imobilul în litigiu. Urmare a decesului lui G.I., au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, G.F., și fiica, B.D., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 12 din 26 martie 2009. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2), (2) 1 și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că reclamantele se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, fiind persoane ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, conform considerentelor deciziei menționate, desființate ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, astfel încât au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

În sfera noțiunii de „contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă", în sensul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 intră și contractele constatate nepreferabile în cadrul unei acțiuni în revendicare, prin raportare la titlul foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, întrucât consecințele admiterii acestei acțiuni constau în ineficienta contractului de vânzare-cumpărare - contract care nu-și mai poate produce efectele specifice, respectiv de a conferi cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat, sub toate prerogativele acestuia.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, instanța a avut în vedere, în esență, că, prin dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii reglementată de art. 1337 și următoarele C. civ., instituind totodată un debitor legal al obligației de restituire a prețului de piață al imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice. Cum aceste dispoziții speciale se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant , independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale în încheierea contractului și în desființarea acestuia, Tribunalul a înlăturat argumentele pârâtului Ministrul Finanțelor Publice privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului.

Prin raportul de evaluare întocmit de expert judiciar T.P., valoarea de piață a apartamentului a fost stabilită la 519.684 lei. Prin decizia civilă nr. 438 A din 06 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, ca nefondat, l-a obligat pe acesta să plătească intimatelor suma de 3.000 lei, cheltuieli de judecată. Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a avut în vedere că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului - art. 1336 C. civ. - care, în speță, este Municipiul București.

Cu toate acestea, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, s-a stabilit că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Acest text de lege este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil.

Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deși dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.

Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală, norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune. Dată fiind existența acestei dispoziții legale exprese care stabilește debitorul obligației de restituire a prețului de piață al imobilului, este lipsit de relevanță faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu ar avea nicio culpă.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, Curtea s-a raportat la dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, constatând, pe acest temei că, în cauză, sunt întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 4165/1/2003 nu s-a statuat contrariul. Din textul de lege sus-citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are relevanță sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Nu este întemeiat nici motivul de apel, legat de obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată. Fiind reținută culpa sa procesuală, prima instanță a făcut o corectă aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ., dispunând obligarea acestuia la suportarea lor. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 21 octombrie 2010, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că hotărârea pronunțată este nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, în cauza pendinte, Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă.

Ministerul Finanțelor Publice nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 dintre reclamante și Primăria Municipiului București, ceea ce înseamnă că este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și pentru faptul că, în prezenta acțiune, nu s-a dovedit sub nici un aspect culpa acestei instituții.

Conform dispozițiilor art. 1336 și următoarele C. civ., calitate procesuală pasivă poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, prin primarul general. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. De asemenea, s-a susținut că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens ori de câte ori a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în cauză, nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996. Nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, pârâtul nu a dobândit calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În subsidiar, pe fondul cauzei, s-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3), unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași. Pentru a fi aplicabile aceste dispoziții legale este necesar a fi întrunite, cumulativ, două condiții: încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este că acest contract de vânzare-cumpărare să se fi încheiat cu respectarea prevederilor legale. În ceea ce privește prima condiție, reclamantele din prezenta speță nu au făcut dovada bunei-credințe printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față, deposedarea reclamantelor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, cu precizarea că acest contract de vânzare-cumpărare nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Hotărârea din apel a fost criticată și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere faptul că acesta nu a dat dovadă de rea-credința, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat. În drept, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2), (2) 1 și (3) din Legea nr. 10/2001 alin. (2)„cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2 1 ) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 50 1 din aceeași lege „(1) proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

În raport de acest context legislativ, s-a apreciat corect că reclamantele se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat de autorul lor, cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, - ipoteză ce le conferă acestora dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate - art. 1337 și următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reținut că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci are în vedere situația în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În cauză, sunt întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu s-a statuat contrariul.

Din textul de lege sus-citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o relevanță juridică sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor. Cu privire la calitatea procesuală pasivă, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Dispozițiile legale menționate anterior constituie temeiul validării argumentului instanței fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului de piață al imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice. Aceste dispoziții legale au caracterul unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant , independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului și la desființarea acestuia.

Acest text de lege este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de analogie. Astfel, nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Din perspectivă convențională, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât fiind reținută condiția culpei procesuale, instanțele anterioare au făcut o corectă aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Sub acest aspect, este important de reținut că fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este reprezentat de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. În raport de acest temei de drept, pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 438A din 06 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.