ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4632/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4632/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1421 din 11 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria Municipiului București, a respins acțiunea față de aceasta ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a

admis acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a

fost obligat acest pârât la 519.684 lei despăgubiri către reclamante și la

2.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut că, prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996,

cumpărătorii G.I. și G.F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu - apartamentului nr. 8 situat în București, sector 1, compus din

trei camere, baie, bucătărie și cota indiviză de 4,42 mp teren aflat sub

construcție.

Prin decizia civilă

nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă,

autorul reclamantelor, G.I., a fost obligat, alături de ceilalți chiriași-cumpărători

în baza Legii nr. 112/1995, să lase în deplină proprietate și posesie, fostului

proprietar, imobilul în litigiu.

Urmare a decesului

lui G.I., au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare, G.F., și fiica, B.D.,

astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 12 din 26

martie 2009.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2), (2)

1

și (3) și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

S-a apreciat că reclamantele

se regăsesc în situația reglementată de dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, fiind persoane ale căror contracte de vânzare-cumpărare au

fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, conform considerentelor

deciziei menționate, desființate ulterior printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă - decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV a civilă, astfel încât au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilului.

În sfera noțiunii de

„contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, desființat printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă", în sensul art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 intră și contractele constatate nepreferabile în cadrul unei acțiuni

în revendicare, prin raportare la titlul foștilor proprietari ai imobilului în

litigiu, întrucât consecințele admiterii acestei acțiuni constau în ineficienta

contractului de vânzare-cumpărare - contract care nu-și mai poate produce

efectele specifice, respectiv de a conferi cumpărătorului dreptul de

proprietate asupra bunului cumpărat, sub toate prerogativele acestuia.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă, instanța a avut în vedere, în esență, că, prin

dispozițiile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, legiuitorul

a instituit o normă derogatorie de la dispozițiile dreptului comun în materia

evicțiunii reglementată de art. 1337 și următoarele C. civ., instituind

totodată un debitor legal al obligației de restituire a prețului de piață al

imobilului, altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Cum aceste dispoziții

speciale se aplică cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun,

potrivit principiului

specialia generalibus derogant

, independent de

faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul

încheiat conform Legii nr. 112/1995 și independent de lipsa culpei sale în

încheierea contractului și în desființarea acestuia, Tribunalul a înlăturat

argumentele pârâtului Ministrul Finanțelor Publice privind răspunderea pentru

evicțiune a vânzătorului.

Prin raportul de

evaluare întocmit de expert judiciar T.P., valoarea de piață a apartamentului a

fost stabilită la 519.684 lei.

Prin decizia civilă

nr. 438 A din 06 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul pârâtului, ca

nefondat, l-a obligat pe acesta să plătească intimatelor suma de 3.000 lei,

cheltuieli de judecată.

Referitor la calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a avut în vedere că,

potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare,

obligația de evicțiune revine vânzătorului - art. 1336 C. civ. - care, în speță,

este Municipiul București.

Cu toate acestea, contractele

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație

specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății

contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă

dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din

acest act normativ.

Faptul că unitățile

deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din

împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor

constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

introducerii acțiunii, s-a stabilit că restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest text de lege

este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu

a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai

puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea”

acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație

care le lipsește de efecte juridice.

La interpretarea

gramaticală se adaugă argumentul de analogie.

Nu există nicio

rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care

trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către

cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea

în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea

să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus

această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost

anulat, deși dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.

Prin dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementat, cu caracter de normă specială,

dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, la restituirea

prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de

situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la

aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi

înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală,

norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a

vânzătorului pentru evicțiune.

Dată fiind existența

acestei dispoziții legale exprese care stabilește debitorul obligației de

restituire a prețului de piață al imobilului, este lipsit de relevanță faptul

că Ministerul Finanțelor Publice nu ar avea nicio culpă.

În ceea ce privește

cel de-al treilea motiv de apel, Curtea s-a raportat la dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, constatând, pe acest temei că, în cauză, sunt

întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea

referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin

decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, în dosarul nr. 4165/1/2003 nu s-a statuat contrariul.

Din textul de lege sus-citat

rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare nu are relevanță sub aspectul recunoașterii

dreptului acestora la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Nu este întemeiat

nici motivul de apel, legat de obligarea apelantului la plata cheltuielilor de

judecată. Fiind reținută culpa sa procesuală, prima instanță a făcut o corectă

aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ., dispunând obligarea acestuia

la suportarea lor.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 21 octombrie 2010,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că hotărârea

pronunțată este nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, în cauza

pendinte, Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă. Ministerul

Finanțelor Publice nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 dintre reclamante și Primăria Municipiului

București, ceea ce înseamnă că este terț față de acesta, având doar calitatea

de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de

Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Nu poate fi antrenată

răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și pentru faptul că, în prezenta

acțiune, nu s-a dovedit sub nici un aspect culpa acestei instituții.

Conform dispozițiilor

art. 1336 și următoarele C. civ., calitate procesuală pasivă poate avea doar

vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București, prin primarul

general. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o

dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu.

De asemenea, s-a

susținut că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme

cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă

Ministerului Finanțelor Publice. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a

intervenit în acest sens ori de câte ori a considerat necesar, instituind prevederi

cu caracter procesual ce rezultă clar din formularea textului și, în plus,

referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză),

nu ale unui act juridic.

Dispozițiile Legii nr.

10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor

Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste

contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în cauză, nu

există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 218/19257 din 27 septembrie 1996.

Nici în urma

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, pârâtul nu a dobândit

calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001,

pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea

prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții: contractul

de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă și ca acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În subsidiar, pe

fondul cauzei, s-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3), unde se prevăd expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului de piață plătit de către chiriași. Pentru a fi aplicabile aceste

dispoziții legale este necesar a fi întrunite, cumulativ, două condiții: încheierea

contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este că acest

contract de vânzare-cumpărare să se fi încheiat cu respectarea prevederilor

legale.

În ceea ce privește

prima condiție, reclamantele din prezenta speță nu au făcut dovada bunei-credințe

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față,

deposedarea reclamantelor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu

s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, cu precizarea că acest

contract de vânzare-cumpărare nr. 218/1925 din 27 septembrie 1996 nu a fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Hotărârea din apel a

fost criticată și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor

de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere faptul

că acesta nu a dat dovadă de rea-credința, neglijență și nu se face vinovat de

declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este

nefondat.

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2), (2)

1

și (3) din Legea nr. 10/2001 alin.

(2)„cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (2

1

)

Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de

piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

(2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Potrivit art. 50

1

din aceeași lege „(1) proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.(2) Valoarea despăgubirilor

prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

În raport de acest

context legislativ, s-a apreciat corect că reclamantele se regăsesc în situația

reglementată de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat de autorul lor, cu

respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desființat ulterior printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă - decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV a civilă, - ipoteză ce le conferă acestora

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Normele generale

cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicțiunii consumate - art. 1337

și următoarele C. civ. - se completează cu cele speciale reprezentate de

prevederile art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Sub un prim aspect

contestat, în mod corect s-a reținut că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile” nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au

fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ci are în

vedere situația în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate

asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În cauză, sunt

întrunite ambele condiții impuse de lege, atât cea privind desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, conform celor expuse anterior, cât și cea

referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin

decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, nu s-a statuat contrariul.

Din textul de lege

sus-citat rezultă și faptul că buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nici o relevanță juridică

sub aspectul recunoașterii dreptului acestora la restituirea prețului de piață

al imobilelor.

Cu privire la

calitatea procesuală pasivă, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 instituie dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun

referitoare și la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a

prețului plătit, respectiv „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare”.

Dispozițiile legale

menționate anterior constituie temeiul validării argumentului instanței

fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana

căreia îi incumbă obligația de restituire a prețului de piață al imobilului,

altul decât vânzătorul, și anume Ministerul Finanțelor Publice.

Aceste dispoziții

legale au caracterul unor dispoziții speciale ce se aplică cu prioritate în

raport de dispozițiile dreptului comun, potrivit principiului

specialia

generalibus derogant

, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanțelor

Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 și

independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului și la desființarea

acestuia.

Acest text de lege

este incident nu numai în situația în care contractul încheiat de foștii

chiriași a fost anulat, ci și în situația în care, în urma comparării de

titluri, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reținut corect că norma

juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea”

lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.

La interpretarea

gramaticală s-a adăugat, în raționamentul instanțelor fondului, argumentul de

analogie.

Astfel, nu există

nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei

care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de

către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de

cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul

unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Din perspectivă

convențională, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu

contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerințele de

interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor

fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru

este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei

private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a

bunului.

În cadrul aceleiași

decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de

bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este

suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în

restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul

persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând

diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului.

Nu este întemeiat

nici motivul de recurs referitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată, întrucât fiind reținută condiția culpei procesuale, instanțele

anterioare au făcut o corectă aplicarea a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Sub acest aspect, este

important de reținut că fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este

reprezentat de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

În raport de acest

temei de drept, pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar și

suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a

căzut astfel în pretenții.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 438A din 06

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2011.