ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Reclamanții F.C. și F.M.

au solicitat prin acțiunea introdusă la 25 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București obligarea pârâtului M.E.F. la plata prețului de piață

pentru imobilul situat în București, Sector 1, cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995,

imobil pierdut în urma revendicării vechilor proprietari prin Decizia nr. 880

din 19 mai 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă

irevocabilă și pusă în executare.

Prin sentința civilă nr.

8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost obligată

pârâta Primăria Municipiului București la plata către reclamanți a sumei de

95.636,71 lei, contravaloarea prețului actualizat, plătit de reclamant pârâtei

și contravaloarea îmbunătățirilor făcute la apartament în discuție (sentința irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1073 C. civ. și Legea nr. 10/2001.

Judecătoria

Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 17389 din 10 septembrie 2010

și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București

prin sentința civilă nr. 1876 din 28 octombrie 2011 a respins ca nefondată

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. și a admis acțiunea

reclamantului F.V. (acesta fiind unicul moștenitor al soției sale F.M. decedată

la 4 noiembrie 2009).

A fost obligat

pârâtul M.E.F. la plata către reclamantă numai la 1.070.112 lei reprezentând

diferența reactualizată dintre prețul de piață al imobilului și prețul achitat

în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, contravaloarea îmbunătățirilor,

astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 8979 din 27 martie 2008.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

Reclamanții,

cumpărători ai imobilului în discuție, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși

prin Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006 a Tribunalului București prin care

au fost obligați să lase în proprietate apartamentul, foștilor proprietari care

au fost deposedați abuziv în perioada regimului comunist.

Prin sentința civilă nr.

8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia

nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a,

reclamanților li s-a restituit prețul achitat la cumpărarea acestui apartament.

Cât privește cererea

de restituire a prețului de piață al apartamentului, instanța a constatat că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 cum

a fost completată de Legea nr. 1/2009.

S-a reținut din

raportul de expertiză întocmit de expert I.N. că valoarea de piață a imobilului

este de 1.165.749 lei (echivalent a 28.000 euro la data efectuării expertizei).

A fost obligat

pârâtul la plata diferenței de 1.070.112 lei apreciindu-se că acesta are

calitate procesuală pasivă expres indicată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

care prevede că restituirea prețului de piață al imobilelor care intră sub

incidența acestei legi - pentru care contractele de vânzare - cumpărare încheiate

cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate, prin hotărâri

judecătorești irevocabile - se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Pentru acest

considerent a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale invocate de

pârât.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 354/A din 11 octombrie 2011 a

admis apelul pârâtului M.F.P. și a schimbat în parte sentința în sensul că a

obligat pârâtul la 678.349,29 lei reprezentând diferența dintre prețul de piață

al imobilului (773.986 lei) și prețul achitat în temeiul Legii nr. 112/1995

actualizat și valoarea îmbunătățirilor astfel cum s-a stabilit prin sentința

civilă nr. 8959 din 27 iunie 2003, de 95.636,71 lei.

Pentru a pronunța

această soluție curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Critica, referitoare

la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, a fost apreciată ca

neîntemeiată, constatându-se că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

instituie în sarcina M.F.P. obligația de plată atât a prețului actualizat cât

și a prețului de piață (după caz), al imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr.

112/1995 de foștii chiriași, și de care aceștia au fost evinși atât prin anularea

contractelor cât și ca urmare a câștigării acțiunii în revendicare a fostului

proprietar, chiar dacă nu s-a dispus anularea contractului de cumpărare a

imobilului.

În acest din urmă

caz, s-a apreciat că este incident tot art. 50 din Lege care instituie o normă

specială derogatorie de la evicțiunea de drept comun și care nu se aplică

situațiilor de această natură.

S-a apreciat că în

raport de art. 50 și art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001

noțiunea de desființare a contractului se impune a fi înțeleasă, în sensul că

vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării

nulității acestuia, ci și orice situație în care se constată, pe calea unei

acțiuni, ineficacitatea actului juridic, ca titlu de proprietate, asupra

imobilului.

S-a constatat că nu

există nici un argument care să justifice o diferență de tratament - sub

aspectul persoanei care răspunde juridic pentru pierderea dreptului de

proprietate de către cumpărător - pentru ipoteza în care contractul a fost

anulat și, respectiv, cazul în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce

cel care a încasat efectiv prețul contractului nu este vânzătorul (menționat în

contract) ci M.F.P. potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995.

În ceea

ce privește susținerea în sensul că reclamantul nu este îndreptățit la

restituirea valorii de circulație a imobilului și că s-ar produce o îmbogățire

fără justă cauză a acestuia, Curtea a reținut, pe de o parte, că limitele

despăgubirilor cuvenite reclamantului sunt cele prevăzute de legea specială,

pentru motivele prezentate pe larg și în analiza primului motiv de apel, iar nu

de dreptul comun, iar pe de altă parte, că norma înscrisă în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 are un conținut clar, voința legiuitorului fiind aceea ca

proprietarii - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, - să

fie despăgubiți cu prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

S-a

apreciat că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice

instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al

imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 și înstrăinate de stat chiriașilor din acestea, în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este necesar a se face

distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, cuvenit

persoanelor interesate, distincție în funcție de modalitatea în care

cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta

titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate,

fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor,

ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de

proprietate.

Prin adoptarea

Legii nr. 1/2009 și introducerea unui nou art. 50

1

- în Legea nr. 10/2001,

este evidentă concluzia că în cazurile în care chiriașii cumpărători au fost

evinși (deposedați), menținându-se valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune despăgubirea

acestora cu valoarea de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995.

Curtea a

apreciat că atâta vreme cât prin lege s-a prevăzut, în mod neechivoc, modul de

stabilire a despăgubirilor cuvenite acestei categorii de beneficiari,

stabilindu-se că acestea trebuie să reflecte prețul de piață al imobilului,

orice alegație referitoare la cuantumul exagerat al despăgubirilor reflectate

în prețul de piață a imobilului, sprijinită pe împrejurarea că prețul plătit în

conformitate cu Legea nr. 112/1995, ar fi fost derizoriu, excede normei de

drept incidentă cauzei.

S-a mai

constatat că prin critica formulată, apelantul tinde la a interpreta în mod

personal textele de lege incidente cauzei, soluțiile legislative existente

nemulțumindu-l.

S-a făcut

trimitere la decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008, publicată în M. Of. al

României, nr. 881 din 24 decembrie 2008, prin care Curtea Constituțională a

respins excepția de neconstituționalitate, reținând, în legătură cu textele de

lege criticate, că „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor

are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foștilor

chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință, ceea ce este în consens cu

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora: „România este

stat de drept, în care (...) drepturile și libertățile cetățenilor (...),

dreptatea (...) reprezintă valori supreme (...) și sunt garantate”.

Tot astfel,

prin Decizia nr. 1389 din 20 octombrie 2011, Curtea Constituțională a statuat în

sensul că este echitabil, în această situație, ca statul să acorde despăgubiri

la prețul de piață al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuințe,

având în vedere că, la data dobândirii acelui imobil de la stat, cumpărătorul a

plătit prețul real al imobilului, stabilit în conformitate cu actele normative

în vigoare la acel moment”.

Pe de

altă parte, s-a reținut că jurisprudența C.E.D.O. a statuat că titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr.

112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze

noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit

bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza

Raicu versus România, cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă).

În cauză, așa cum rezultă

din cuprinsul Deciziei civile nr. 880 din 19 mai 2006, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, printr-o hotărâre judecătorească - sentința

civilă nr. 11497 din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București - acțiunea

în anularea contractului autoarei reclamantului a fost respinsă. Prin decizia

anterior menționată, autoarea reclamantului, F.M., a fost obligată, ca efect al

comparării titlului său cu cel al foștilor proprietari, mai bine caracterizat, să

lase foștilor proprietari, imobilul în pașnică folosință și posesie.

În

considerarea acestei jurisprudențe, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenție în favoarea reclamantului, presupune - conform criteriului

proporționalității - acordarea prețului de circulație a imobilului.

În ceea

ce privește critica din apel vizând greșita soluționare a cauzei, prin

raportare la prevederile art. 50

din Legea nr. 10/2001, modificat prin

Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri

reprezentând valoarea de piață a imobilului, s-a constatat că aceasta nu este

fondată.

Din

textul art. 50

1

rezultă că o condiție pentru nașterea dreptului la

despăgubiri, constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul

cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în

baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat, este aceea potrivit căreia contractul

a fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința

caselor naționalizate.

S-a

apreciat că față de situația premisă avută în vedere de legiuitor -

desființarea contractului - se impune analizarea condiției respectării

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, având în vedere înțelesul mai larg al

sintagmei „desființarea contractului”, în aceasta fiind inclusă acum în această

materie și „ineficacitatea” actului juridic ca titlu de proprietate asupra

imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată

împotriva titularului dreptului de proprietate.

Prin

urmare, instanța este chemată să distingă pe de o parte, între o desființare a

contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea lui și, pe de altă parte, o desființare a contractului (inclusiv, ca

urmare a intervenirii sancțiunii nulității acestuia, legea nedistingând sub

acest aspect), deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995.

Deși în

speță, apelantul a susținut că nu este îndeplinită cerința referitoare la

desființarea contractului printr-o hotarâre judecatorească definitivă și irevocabilă,

în raport de considerentele reținute și de circumstantele de fapt ale cauzei, s-a

apreciat că această susținere este vădit nefondată.

S-a constatat

că la dosarul de fond a fost atașată Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006, pronunțată

de Tribunalul București, sectia a V-a civilă, prin care autoarea reclamantului a

fost obligată să lase fostului proprietar deposedat abuziv de catre stat, în

deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București,

sector 1, fără să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare

încheiat de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce nu

echivalează cu constatarea neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Pe

de altă parte, analiza întrunirii cerințelor de valabilitate a contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face abstracție de aspectele

de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și

irevocabilă, prin care contractul a fost,,desființat”.

În

acest sens, Curtea a reținut că deși în speță, apelantul a invocat existența

unei hotărâri judecătoresti prin care s-ar fi constatat încălcarea Legii nr. 112/1995,

la încheirea contractului de vânzare cumpărare din 08 aprilie 1997, prin Decizia

civilă nr. 880/2007, definitivă a Tribunalului București, sectia a V-a civilă,

s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că prin sentința civilă nr. 11497

din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București

a fost tranșată

irevocabil problema valabilității titlului autoarei reclamantului, astfel că nu

poate fi repusă în discuție, în raport de puterea de lucru judecat de care se

bucură hotărârile menționate, situație în care în mod legal și temeinic

instanța de fond a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art.  50

1

din Legea 10/2001.

În

plus, s-a mai constatat potrivit art. 1898 C. civ., că buna credință se

prezumă, nefiind necesară existența unei hotărâri judecătorești care să o

constate, sarcina răsturnării prezumției legale aparținând apelantului.

A fost

admisă ca fondată critica formulată de apelant referitoare la greșita stabilire

de catre instanța de fond a valorii de circulație a imonbilului.

Astfel,

potrivit art. 208 C. proc. civ.,

dacă pentru efectuarea unei expertize este

nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea

părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele

și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată

lucrării expertului.

Această

reglementare constituie o garanție a dreptului de apărare al părților, cărora

li se creează, astfel, posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare și,

totodată, de a-i cere să facă toate constatările legate de obiectivele fixate

pentru expertiză.

S-a

constatat că administrarea probei cu expertiză tehnică efectuată la judecata în

fond s-a realizat, cu nesocotirea prevederilor art. 208 C. proc. civ., câtă

vreme, la raportul de expertiză valorificat de către instanță, ca efect al admiterii

cererii de efectuare a unei noi expertize, nu a fost anexată dovada de

convocare pentru apelant.

Curtea a reținut

că nesocotirea acestor norme, atrage nulitatea actului îndeplinit cu

neobservarea formelor legale, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., vătămarea pricinuită pârâtului fiind evidentă, în condițiile în care

raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu respectarea termenului de 5 zile

prevăzut de art. 209 C. proc. civ. și nici nu a fost comunicat pârâtului, iar

la termenul din 03 septembrie 2010, Judecătoria Sector 1 București, invocând

necompetența sa materială în soluționarea cauzei, nu s-a mai ocupat de litigiu,

declinându-și competența.

Curtea a

constatat totodată faptul că la primul termen care a urmat acestor neregularități,

apelantul pârât a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar Tribunalul,

le-a respins ca fiind tardiv formulate.

S-a

apreciat așadar că se impune ca la stabilirea valorii de circulație a

imobilului să fie valorificat raportul de expertiză realizat în apel.

Instanța

de apel a constatat că expertul, în stabilirea valorii de circulație, deși nu a

avut acces în imobil, s-a prezentat la locul situării acestuia și a avut în

vedere, așa cum se menționează în chiar cuprinsul lucrării, pe lângă amplasarea

imobilului, vechimea acestuia și îmbunătățirile descrise pe larg în raportul de

expertiză realizat anterior și care a vizat același imobil - expertiză care,

sub aspectul acestor constatări, nu a fost contestată de intimat.

Curtea a

mai reținut din verificarea raportului de expertiză realizat în apel, că nu

aprecierea în sensul absenței unor îmbunătățiri a condus la aplicarea unor

coeficienți de corectie diferiți față de expertiza din primul ciclu procesual,

ci, expertul s-a raportat la starea imobilului descrisă în expertiza

anterioară.

Pe de

altă parte, Curtea a mai reținut din sentința civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008,

că s-a stabilit cu putere de lucru judecat, natura îmbunătătirilor realizate în

imobil, reclamantul fiind deja despăgubit cu contravaloarea acestora.

În

același timp, desi intimatul a invocat nulitatea acestei expertize,

obiectiunile acestuia nu au vizat modul de aplicare și valorificare, de către

expertul desemnat în apel, a criteriilor de evaluare a imobilului ci, exclusiv

aspectul că expertul nu a avut acces în imobil, la data realizării constatărilor

la fața locului.

Având în

vedere că nu s-a evidențiat vreo vătămare produsă intimatului și că este necesar

ca valoarea de circulație a imobilului stabilită prin expertiza să reflecte

valoarea actuală a imobilului, aceasta fiind valoarea bunului de care a privat reclamantul,

Curtea a omologat expertiza, și s-a raportat la valoarea de circulație

stabilită de expert, la momentul efectuării expertizei, aceasta fiind valoarea

cea mai apropiată de momentul rămânerii definitive a hotărârii și care reflectă

și evolutia valoriide pe piața imobiliară, de natură a-l pune pe reclamant

în situația

echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost evins.

Împotriva Deciziei

nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București au declarat recurs

în termen legal reclamantul și pârâtul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pentru critici diferite.

Recursul

reclamantului F.V.C. s-a referit la nesocotirea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 208 - 209 C. proc. civ. deoarece admiterea refacerii în apel

a unei noi expertize a fost nelegală, criticile invocate de apelant la

expertiza efectuată la fond fiind neîntemeiate iar expertiza efectuată în apel

a fost nulă întrucât expertul nu a identificat și vizionat apartamentul pe care

l-a evaluat, instanța nesocotind apărările reclamantului.

Recurentul a apreciat

ca nelegală măsura instanței de apel de a respinge cererea de anulare a

raportului de expertiză - efectuat în apel deși expertul desemnat nu a avut

acces la imobil, iar raportul de expertiză nu a fost comunicat pentru a se

putea formula observații, instanța trecând la judecarea cauzei, deși a reținut

nulitatea hotărârii de fond pentru aceeași situație, încălcarea dreptului de

apărare prin modalitatea de efectuare a expertizei.

S-a mai criticat ca

greșită - în raport de realitatea lucrărilor dosarului - aplicarea

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ca urmare a nerespectării

dispozițiilor art. 208 și 209 C. proc. civ. de expertiza efectuată la fond,

deoarece apelantul, în raport de depunerea raportului de expertiză la 1 iunie

2010 la Judecătoria Sectorului 1, a avut la dispoziție trei luni să poată lua

cunoștință de concluziile acestuia, deci nu se impunea sancțiunea anulării hotărârii

primei instanțe.

S-a mai invocat

faptul că respingerea obiecțiunilor pârâtului la primul termen de judecată,

după declinarea competenței de la judecătorie la tribunal, a vizat doar aspecte

legate de aplicarea unor coeficienți de diminuare a valorii, vechimii și

gradului de uzură ale imobilului și nu faptul că nu a fost îndeplinită

procedura de convocare a părților la efectuarea expertizei, critica fiind

formulată pentru prima dată în apel în completarea motivelor, deoarece

conținutul convocării exista în anexa 1 la raport.

Aceste nereguli

puteau fi invocate prin atacarea cu recurs a hotărârii de declinare a

competenței, ceea ce nu s-a întâmplat.

S-a criticat

omologarea raportului de expertiză efectuată în apel deși expertul nu a avut

acces la imobilul compus din mai multe apartamente, el neputând constata cu

propriile simțuri starea apartamentului, folosind descrierile dintr-o expertiză

anulată.

S-a arătat că

expertul nu a folosit descrierea apartamentului realizată în expertiza

administrată în dosarul de fond - care nu se află la dosar - în care a fost

pronunțată sentința civilă nr. 8974 din 27 iunie 2008, cum reține instanța de

apel.

Recursul pârâtului M.F.P.

a privit următoarele critici.

În principal a fost

criticată măsura respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive,

fiind invocate aceleași critici ca cele formulate în apel, relativitatea

efectelor contractului față de M.F.P. care este un terț în raport de părțile

contractante.

S-a arătat că

pierderea titlului de proprietate de către reclamant este efectul unei

tulburări de drept de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru

evicțiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București.

S-a mai invocat că

trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. cu atât mai

mult cu cât contractul nu a fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, fiind aplicabilă deci răspunderea pentru evicțiune

reglementată de această normă.

S-a mai invocat

faptul că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme cu caracter

procesual prin care să se acorde calitate procesuală M.F.P. În cadrul Legii nr.

10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens când a considerat necesară

instituirea prevederii de această natură, caracterul procesual al normei rezultând

clar din formularea textului, atunci când textul se referă numai la efectele

faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză) și nu la efectele actului

juridic (contractul fiind potrivit art. 969 C. civ., legea părților și deci

neputându-se interveni peste voința acestora, indiferent că este vorba de

repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității

contractului).

S-a invocat

redactarea precisă și limitativă - arătată de dispozițiile Legii nr. 10/2001

cât privește angajarea răspunderii M.F.P., punându-se accent pe faptul că în

cauză nu există o hotărâre de anulare a contractului de vânzare - cumpărare

pentru apartamentul în discuție.

În subsidiar, pentru

situația în care se va trece peste această critică recurentul a criticat soluția

pe fondul cauzei pentru greșita omologare a raportului de expertiză efectuată

în apel care a constatat o sumă mai mare, deși piața imobiliară este în declin.

S-a mai criticat

decizia pentru încălcarea dreptului la apărare a pârâtului pentru faptul că nu

s-a acordat un termen pentru a se formula obiecțiuni la raportul de expertiză, obligație

pe care instanța o avea în virtutea rolului său activ.

Pe fondul cauzei

criticile s-au referit la greșita angajare în temeiul art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 a răspunderii M.F.P. în măsura în care condițiile prevăzute

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 - contractele să fi fost încheiate

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv, contractele să

fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitive și irevocabilă -

pentru angajarea acestei răspunderi, nu au fost dovedite în cauză.

Recurentul a susținut

că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a fost golit de conținut, prin

interpretarea dată de curtea de apel care a constatat că acest articol este

aplicabil și în lipsa unei hotărâri, sens în care nu se poate reține reaua -

credință în sarcina reclamantului. Or, susține recurentul, reaua - credință a

reclamantului rezidă în faptul că acesta avea obligația să cunoască care este

titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în situația de cumpărător

al unui bun important, să nu efectueze minime diligențe pentru a cunoaște

situația juridică a imobilului.

S-a mai susținut că

prin reaua - credință a unui asemenea comportament al cumpărătorului, este

afectată și valabilitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea

cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție

intrinsecă de natură a afecta valabilitatea actelor juridice.

S-a susținut că

acțiunea reclamantului - care își invocă propria turpitudine și anume

încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de cumpărare - nu

poate fi admisibilă.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri în susținerea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că aceasta este

legală, recursurile fiind respinse pentru considerentele ce urmează:

Recursul

reclamantului

Instanța de apel a

consemnat corect situația de fapt dedusă judecății și a constatat - din

examinarea lucrărilor efectuate atât la Judecătoria Sectorului 1 cât și la Tribunalul

București - că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul pârât legate de

împrejurarea că raportul de expertiză întocmit la solicitarea Judecătoriei

Sectorului 1 București de expertul I.N. și omologat de Tribunalul București a

fost realizat fără dovedirea convocării pârâtului, în anexa 1 la acest raport

(fila 105 în dosarul Judecătoriei) existând numai dovada convocării reclamantei.

Corect s-a reținut că

prin încălcarea acestei obligații, prevăzute de art. 208 C. proc. civ. în mod

imperativ, s-a încălcat dreptul părții de a-și formula apărările atât în

legătură cu această probă cât și cu pretențiile formulate prin acțiune.

La această situația

s-a mai adăugat împrejurarea că raportul de expertiză depus la dosar la 1 iunie

2010 nu a fost comunicat pârâtului care, la primul termen fixat după declinare,

la Tribunalul București a și făcut această cerere, instanța, conform celor

consemnate în încheierea ședinței publice de la 21 octombrie 2011 dispunând

lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitate reprezentantului

pârâtului să ia cunoștință de raportul de expertiză.

Observațiile

formulate în aceeași ședință de către reprezentantul pârâtului - după lectura

evident expeditivă în intervalul acordat - au fost respinse ca tardiv

formulate, fără ca instanța să intre în fondul acestora.

Ca urmare, este fără relevanță

împrejurarea că în ședința din 21 octombrie 2011 în fața tribunalului pârâtul a

invocat unele observații (cu privire la modalitățile de calcul) iar în apel a

formulat alte observații - recte lipsa de comunicare a raportului de expertiză -

câtă vreme pârâtului i s-a infirmat dreptul de a formula observații considerându-se

că a pierdut termenul pentru această intervenție procedurală.

Pe cale de consecință

criticile sub acest aspect - formulate la modalitatea de administrare a acestei

probe - nu pot fi apreciate ca apărări noi în apel.

Pârâtul putea formula

aceste apărări pe calea observațiilor la raportul de expertiză sau pe calea

apelului declarat împotriva hotărârii tribunalului care a judecat cauza în fond

și nicidecum pe calea unui recurs la declinare, hotărârea judecătoriei având un

obiect limitat - propria competență de soluționare a cauzei.

Sub acest aspect,

decizia Curții de Apel București, de anulare a expertizei administrate la fond,

este corectă și legală.

Nu sunt fondate nici

criticile referitoare la greșita omologare a raportului de expertiză efectuat

în apel pentru motivele indicate de recurent, constatările expertului nu au

fost înregistrate direct de acesta prin propriile simțuri, iar descrierile

imobilului la care expertul face trimitere, luate din raportul de expertiză

efectuat în dosarul de fond fiind nedovedite, în lipsa acestui raport din

dosar.

Instanța de apel a

arătat în detaliu motivele pentru care, deși expertul nu a avut acces în

interiorul imobilului, a omologat acest raport de expertiză efectuat pe baza constatărilor

din exteriorul clădirii precum și după descrierile din expertiza realizată anterior.

Într-adevăr se

constată - contrar celor afirmate de recurent - că la dosarul de fond, al Judecătoriei

Sectorului 1, este anexat dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București, soluționat

definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 8979 din 27 noiembrie 2008.

În acel Dosar (nr. 21862/299/2007)

au fost efectuate două expertize, una contabilă (expert S.A.M.) care a actualizat

prețul plătit de chiriașii cumpărători - la 31.055,71 lei (fila 39) și,

respectiv, o expertiză tehnică de evaluare a îmbunătățirilor efectuate de

reclamanți (filele 70 - 75) - 64.581 lei, îmbunătățiri detaliate în cuprinsul

expertizei la pct. 1 - 28. Această expertiză nu a fost contestată de reclamanți

iar acel expert a consemnat expres că a avut în vedere, la identificarea

îmbunătățirilor, lucrările și datele nemijlocite arătate de reclamanți în

cuprinsul acțiunii.

Ca urmare, în raport

de această constatare și având în vedere obiectivul expertizei dispusă în

prezenta cauză, soluția omologării raportului de expertiză și respingerii

solicitării refacerii acestui raport este corectă și legală.

Recursul pârâtului

Prima critică,

referitoare la greșita soluționare, prin respingere, a excepției lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârât, nu aduce elemente noi în raport

de conținutul acestei critici formulate și în apel și la care instanța de apel

a răspuns în mod detaliat, făcând o analiză a naturii legale a răspunderii M.F.P.

Publice și a raportului dintre dispozițiile acestei legi speciale și cele de

drept comun care reglementează răspunderea pentru evicțiune, aplicabile fiind

dispozițiile legii speciale.

Instanța de apel a

sesizat corect că la acest punct critica pârâtului privește o nemulțumire

legată de elaborarea unei dispoziții de această natură în cuprinsul Legii nr. 10/2001.

Pârâtul dă glas

aceleiași nemulțumiri și în cererea de recurs când susține că „nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a M.F.P. Publice și să acorde calitate

procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului”.

Criticilor

referitoare la calitatea acestui pârât, de terț - în raport de contractul încheiat

între alte părți - instanța de apel le-a răspuns în mod detaliat - analizând

corect norma aplicabilă în caz de concurs între norma specială și norma

generală.

În legătură cu

această judecată, recurentul nu a formulat observații materializate în motive

de recurs.

Este nefondată și a

doua critică, referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 alin.

(3) cu referire la 50

1

din Legea nr. 10/2001.

În criticile

formulate sub acest aspect recurentul reia analiza titlului reclamantului

despre care afirmă că este invalidat de reaua - credință a cumpărătorului

manifestată la momentul încheierii contractului prin lipsa de diligență minimă

de verificare.

Cu privire la acest

aspect instanța de apel - în mod egal a răspuns corect prin respingerea acestei

critici formulată și în apel.

O atare examinare nu

mai poate fi făcută în acest dosar - nici în fond nici în căile de atac - după

ce contractul în discuție a făcut obiect de judecată într-un alt dosar în care

s-a solicitat anularea acestuia, dosar soluționat prin sentința civilă nr. 11497

din 7 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care a fost

definitiv și irevocabil tranșată problema valabilității titlului cumpărătorului

chiriaș.

În acest context,

instanțele în mod corect au constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, dând o corectă interpretare înțelesului

sintagmei folosite de legiuitor „au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”.

Argumentația

interpretării juridice a acestor texte a fost consolidată și de motivația

Curții Constituționale care a respins excepțiile de neconstituționalitate a

textelor în discuție, dar și de jurisprudența C.E.D.O. în materie, invocată de

Curtea de Apel.

Această argumentație

nu a fost contestată în recurs.

Efectul explicit al

admiterii unei acțiuni în revendicarea unui bun - prin comparare de titluri

(obligatoriu valabile) - este desființarea titlului, care nefiind preferat, a

impus obligația titularului de a restitui bunul, obligație care, în mod

evident, echivalează cu anularea efectelor pe care titlul de proprietate le conferă

titularului, cu privire la bunul revendicat.

Argumentația

instanței de apel nu a fost nici comentată nici combătută prin criticile

formulate de recurent.

Pentru considerentele

reținute, se constată că nu sunt dovedite în cauză motive pentru modificarea

deciziei Curții de Apel București, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamant și,

respectiv, de pârât, cu consecința păstrării Deciziei nr. 354/A din 11

octombrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul F.V.C. și pârâtul M.F.P. împotriva

Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 26 martie 2013.