ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2013

Reclamanții F.C. și F.M. au solicitat prin acțiunea introdusă la 25 februarie 2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București obligarea pârâtului M.E.F. la plata prețului de piață pentru imobilul situat în București, Sector 1, cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pierdut în urma revendicării vechilor proprietari prin Decizia nr. 880 din 19 mai 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă și pusă în executare. Prin sentința civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost obligată pârâta Primăria Municipiului București la plata către reclamanți a sumei de 95.636,71 lei, contravaloarea prețului actualizat, plătit de reclamant pârâtei și contravaloarea îmbunătățirilor făcute la apartament în discuție (sentința irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073 C. civ. și Legea nr. 10/2001. Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 17389 din 10 septembrie 2010 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1876 din 28 octombrie 2011 a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. și a admis acțiunea reclamantului F.V. (acesta fiind unicul moștenitor al soției sale F.M. decedată la 4 noiembrie 2009). A fost obligat pârâtul M.E.F.

la plata către reclamantă numai la 1.070.112 lei reprezentând diferența reactualizată dintre prețul de piață al imobilului și prețul achitat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv, contravaloarea îmbunătățirilor, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 8979 din 27 martie 2008. În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: Reclamanții, cumpărători ai imobilului în discuție, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006 a Tribunalului București prin care au fost obligați să lase în proprietate apartamentul, foștilor proprietari care au fost deposedați abuziv în perioada regimului comunist. Prin sentința civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia nr. 2137 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a, reclamanților li s-a restituit prețul achitat la cumpărarea acestui apartament.

Cât privește cererea de restituire a prețului de piață al apartamentului, instanța a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 cum a fost completată de Legea nr. 1/2009. S-a reținut din raportul de expertiză întocmit de expert I.N. că valoarea de piață a imobilului este de 1.165.749 lei (echivalent a 28.000 euro la data efectuării expertizei). A fost obligat pârâtul la plata diferenței de 1.070.112 lei apreciindu-se că acesta are calitate procesuală pasivă expres indicată de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede că restituirea prețului de piață al imobilelor care intră sub incidența acestei legi - pentru care contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate, prin hotărâri judecătorești irevocabile - se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Pentru acest considerent a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale invocate de pârât. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 354/A din 11 octombrie 2011 a admis apelul pârâtului M.F.P. și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul la 678.349,29 lei reprezentând diferența dintre prețul de piață al imobilului (773.986 lei) și prețul achitat în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizat și valoarea îmbunătățirilor astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 8959 din 27 iunie 2003, de 95.636,71 lei. Pentru a pronunța această soluție curtea de apel a reținut în esență următoarele: Critica, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, a fost apreciată ca neîntemeiată, constatându-se că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 instituie în sarcina M.F.P.

obligația de plată atât a prețului actualizat cât și a prețului de piață (după caz), al imobilelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 de foștii chiriași, și de care aceștia au fost evinși atât prin anularea contractelor cât și ca urmare a câștigării acțiunii în revendicare a fostului proprietar, chiar dacă nu s-a dispus anularea contractului de cumpărare a imobilului. În acest din urmă caz, s-a apreciat că este incident tot art. 50 din Lege care instituie o normă specială derogatorie de la evicțiunea de drept comun și care nu se aplică situațiilor de această natură. S-a apreciat că în raport de art. 50 și art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 noțiunea de desființare a contractului se impune a fi înțeleasă, în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, ci și orice situație în care se constată, pe calea unei acțiuni, ineficacitatea actului juridic, ca titlu de proprietate, asupra imobilului.

S-a constatat că nu există nici un argument care să justifice o diferență de tratament - sub aspectul persoanei care răspunde juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărător - pentru ipoteza în care contractul a fost anulat și, respectiv, cazul în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce cel care a încasat efectiv prețul contractului nu este vânzătorul (menționat în contract) ci M.F.P. potrivit art. 13 și 35 din Legea nr. 112/1995.

În ceea ce privește susținerea în sensul că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea valorii de circulație a imobilului și că s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, Curtea a reținut, pe de o parte, că limitele despăgubirilor cuvenite reclamantului sunt cele prevăzute de legea specială, pentru motivele prezentate pe larg și în analiza primului motiv de apel, iar nu de dreptul comun, iar pe de altă parte, că norma înscrisă în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 are un conținut clar, voința legiuitorului fiind aceea ca proprietarii - ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, - să fie despăgubiți cu prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

S-a apreciat că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat chiriașilor din acestea, în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este necesar a se face distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, cuvenit persoanelor interesate, distincție în funcție de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Prin adoptarea Legii nr. 1/2009 și introducerea unui nou art. 50 1 - în Legea nr. 10/2001, este evidentă concluzia că în cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se impune despăgubirea acestora cu valoarea de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995. Curtea a apreciat că atâta vreme cât prin lege s-a prevăzut, în mod neechivoc, modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite acestei categorii de beneficiari, stabilindu-se că acestea trebuie să reflecte prețul de piață al imobilului, orice alegație referitoare la cuantumul exagerat al despăgubirilor reflectate în prețul de piață a imobilului, sprijinită pe împrejurarea că prețul plătit în conformitate cu Legea nr. 112/1995, ar fi fost derizoriu, excede normei de drept incidentă cauzei.

S-a mai constatat că prin critica formulată, apelantul tinde la a interpreta în mod personal textele de lege incidente cauzei, soluțiile legislative existente nemulțumindu-l. S-a făcut trimitere la decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 881 din 24 decembrie 2008, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, reținând, în legătură cu textele de lege criticate, că „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foștilor chiriași posibilitatea de a-și cumpăra o locuință, ceea ce este în consens cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora: „România este stat de drept, în care (...) drepturile și libertățile cetățenilor (...), dreptatea (...) reprezintă valori supreme (...) și sunt garantate”.

Tot astfel, prin Decizia nr. 1389 din 20 octombrie 2011, Curtea Constituțională a statuat în sensul că este echitabil, în această situație, ca statul să acorde despăgubiri la prețul de piață al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuințe, având în vedere că, la data dobândirii acelui imobil de la stat, cumpărătorul a plătit prețul real al imobilului, stabilit în conformitate cu actele normative în vigoare la acel moment”. Pe de altă parte, s-a reținut că jurisprudența C.E.D.O.

a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu versus România, cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă). În cauză, așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 880 din 19 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, printr-o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr. 11497 din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București - acțiunea în anularea contractului autoarei reclamantului a fost respinsă.

Prin decizia anterior menționată, autoarea reclamantului, F.M., a fost obligată, ca efect al comparării titlului său cu cel al foștilor proprietari, mai bine caracterizat, să lase foștilor proprietari, imobilul în pașnică folosință și posesie. În considerarea acestei jurisprudențe, aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea reclamantului, presupune - conform criteriului proporționalității - acordarea prețului de circulație a imobilului. În ceea ce privește critica din apel vizând greșita soluționare a cauzei, prin raportare la prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, în sensul că reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului, s-a constatat că aceasta nu este fondată.

Din textul art. 50 1 rezultă că o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri, constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat, este aceea potrivit căreia contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate. S-a apreciat că față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - se impune analizarea condiției respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, având în vedere înțelesul mai larg al sintagmei „desființarea contractului”, în aceasta fiind inclusă acum în această materie și „ineficacitatea” actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanța este chemată să distingă pe de o parte, între o desființare a contractului cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea lui și, pe de altă parte, o desființare a contractului (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității acestuia, legea nedistingând sub acest aspect), deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Deși în speță, apelantul a susținut că nu este îndeplinită cerința referitoare la desființarea contractului printr-o hotarâre judecatorească definitivă și irevocabilă, în raport de considerentele reținute și de circumstantele de fapt ale cauzei, s-a apreciat că această susținere este vădit nefondată.

S-a constatat că la dosarul de fond a fost atașată Decizia civilă nr. 880 din 19 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, sectia a V-a civilă, prin care autoarea reclamantului a fost obligată să lase fostului proprietar deposedat abuziv de catre stat, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în București, sector 1, fără să se constate nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de autoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce nu echivalează cu constatarea neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, analiza întrunirii cerințelor de valabilitate a contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate face abstracție de aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost,,desființat”.

În acest sens, Curtea a reținut că deși în speță, apelantul a invocat existența unei hotărâri judecătoresti prin care s-ar fi constatat încălcarea Legii nr. 112/1995, la încheirea contractului de vânzare cumpărare din 08 aprilie 1997, prin Decizia civilă nr. 880/2007, definitivă a Tribunalului București, sectia a V-a civilă, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că prin sentința civilă nr. 11497 din 07 noiembrie 2001 a Judecătoriei sector 1 București a fost tranșată irevocabil problema valabilității titlului autoarei reclamantului, astfel că nu poate fi repusă în discuție, în raport de puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile menționate, situație în care în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea 10/2001.

În plus, s-a mai constatat potrivit art. 1898 C. civ., că buna credință se prezumă, nefiind necesară existența unei hotărâri judecătorești care să o constate, sarcina răsturnării prezumției legale aparținând apelantului. A fost admisă ca fondată critica formulată de apelant referitoare la greșita stabilire de catre instanța de fond a valorii de circulație a imonbilului. Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ., dacă pentru efectuarea unei expertize este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin carte poștală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele și orele când începe și continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului.

Această reglementare constituie o garanție a dreptului de apărare al părților, cărora li se creează, astfel, posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare și, totodată, de a-i cere să facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertiză. S-a constatat că administrarea probei cu expertiză tehnică efectuată la judecata în fond s-a realizat, cu nesocotirea prevederilor art. 208 C. proc. civ., câtă vreme, la raportul de expertiză valorificat de către instanță, ca efect al admiterii cererii de efectuare a unei noi expertize, nu a fost anexată dovada de convocare pentru apelant. Curtea a reținut că nesocotirea acestor norme, atrage nulitatea actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., vătămarea pricinuită pârâtului fiind evidentă, în condițiile în care raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu respectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 209 C. proc. civ. și nici nu a fost comunicat pârâtului, iar la termenul din 03 septembrie 2010, Judecătoria Sector 1 București, invocând necompetența sa materială în soluționarea cauzei, nu s-a mai ocupat de litigiu, declinându-și competența. Curtea a constatat totodată faptul că la primul termen care a urmat acestor neregularități, apelantul pârât a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar Tribunalul, le-a respins ca fiind tardiv formulate. S-a apreciat așadar că se impune ca la stabilirea valorii de circulație a imobilului să fie valorificat raportul de expertiză realizat în apel.

Instanța de apel a constatat că expertul, în stabilirea valorii de circulație, deși nu a avut acces în imobil, s-a prezentat la locul situării acestuia și a avut în vedere, așa cum se menționează în chiar cuprinsul lucrării, pe lângă amplasarea imobilului, vechimea acestuia și îmbunătățirile descrise pe larg în raportul de expertiză realizat anterior și care a vizat același imobil - expertiză care, sub aspectul acestor constatări, nu a fost contestată de intimat. Curtea a mai reținut din verificarea raportului de expertiză realizat în apel, că nu aprecierea în sensul absenței unor îmbunătățiri a condus la aplicarea unor coeficienți de corectie diferiți față de expertiza din primul ciclu procesual, ci, expertul s-a raportat la starea imobilului descrisă în expertiza anterioară.

Pe de altă parte, Curtea a mai reținut din sentința civilă nr. 8979 din 27 iunie 2008, că s-a stabilit cu putere de lucru judecat, natura îmbunătătirilor realizate în imobil, reclamantul fiind deja despăgubit cu contravaloarea acestora. În același timp, desi intimatul a invocat nulitatea acestei expertize, obiectiunile acestuia nu au vizat modul de aplicare și valorificare, de către expertul desemnat în apel, a criteriilor de evaluare a imobilului ci, exclusiv aspectul că expertul nu a avut acces în imobil, la data realizării constatărilor la fața locului.

Având în vedere că nu s-a evidențiat vreo vătămare produsă intimatului și că este necesar ca valoarea de circulație a imobilului stabilită prin expertiza să reflecte valoarea actuală a imobilului, aceasta fiind valoarea bunului de care a privat reclamantul, Curtea a omologat expertiza, și s-a raportat la valoarea de circulație stabilită de expert, la momentul efectuării expertizei, aceasta fiind valoarea cea mai apropiată de momentul rămânerii definitive a hotărârii și care reflectă și evolutia valoriide pe piața imobiliară, de natură a-l pune pe reclamant în situația echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost evins. 3. Recursurile Împotriva Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București au declarat recurs în termen legal reclamantul și pârâtul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru critici diferite. Recursul reclamantului F.V.C. s-a referit la nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 208 - 209 C. proc. civ. deoarece admiterea refacerii în apel a unei noi expertize a fost nelegală, criticile invocate de apelant la expertiza efectuată la fond fiind neîntemeiate iar expertiza efectuată în apel a fost nulă întrucât expertul nu a identificat și vizionat apartamentul pe care l-a evaluat, instanța nesocotind apărările reclamantului. Recurentul a apreciat ca nelegală măsura instanței de apel de a respinge cererea de anulare a raportului de expertiză - efectuat în apel deși expertul desemnat nu a avut acces la imobil, iar raportul de expertiză nu a fost comunicat pentru a se putea formula observații, instanța trecând la judecarea cauzei, deși a reținut nulitatea hotărârii de fond pentru aceeași situație, încălcarea dreptului de apărare prin modalitatea de efectuare a expertizei.

S-a mai criticat ca greșită - în raport de realitatea lucrărilor dosarului - aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 208 și 209 C. proc. civ. de expertiza efectuată la fond, deoarece apelantul, în raport de depunerea raportului de expertiză la 1 iunie 2010 la Judecătoria Sectorului 1, a avut la dispoziție trei luni să poată lua cunoștință de concluziile acestuia, deci nu se impunea sancțiunea anulării hotărârii primei instanțe.

S-a mai invocat faptul că respingerea obiecțiunilor pârâtului la primul termen de judecată, după declinarea competenței de la judecătorie la tribunal, a vizat doar aspecte legate de aplicarea unor coeficienți de diminuare a valorii, vechimii și gradului de uzură ale imobilului și nu faptul că nu a fost îndeplinită procedura de convocare a părților la efectuarea expertizei, critica fiind formulată pentru prima dată în apel în completarea motivelor, deoarece conținutul convocării exista în anexa 1 la raport. Aceste nereguli puteau fi invocate prin atacarea cu recurs a hotărârii de declinare a competenței, ceea ce nu s-a întâmplat. S-a criticat omologarea raportului de expertiză efectuată în apel deși expertul nu a avut acces la imobilul compus din mai multe apartamente, el neputând constata cu propriile simțuri starea apartamentului, folosind descrierile dintr-o expertiză anulată.

S-a arătat că expertul nu a folosit descrierea apartamentului realizată în expertiza administrată în dosarul de fond - care nu se află la dosar - în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 8974 din 27 iunie 2008, cum reține instanța de apel. Recursul pârâtului M.F.P. a privit următoarele critici. În principal a fost criticată măsura respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive, fiind invocate aceleași critici ca cele formulate în apel, relativitatea efectelor contractului față de M.F.P. care este un terț în raport de părțile contractante. S-a arătat că pierderea titlului de proprietate de către reclamant este efectul unei tulburări de drept de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București.

S-a mai invocat că trebuiau avute în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. cu atât mai mult cu cât contractul nu a fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fiind aplicabilă deci răspunderea pentru evicțiune reglementată de această normă. S-a mai invocat faptul că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde norme cu caracter procesual prin care să se acorde calitate procesuală M.F.P.

În cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens când a considerat necesară instituirea prevederii de această natură, caracterul procesual al normei rezultând clar din formularea textului, atunci când textul se referă numai la efectele faptului juridic (îmbogățirea fără justă cauză) și nu la efectele actului juridic (contractul fiind potrivit art. 969 C. civ., legea părților și deci neputându-se interveni peste voința acestora, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului). S-a invocat redactarea precisă și limitativă - arătată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât privește angajarea răspunderii M.F.P., punându-se accent pe faptul că în cauză nu există o hotărâre de anulare a contractului de vânzare - cumpărare pentru apartamentul în discuție.

În subsidiar, pentru situația în care se va trece peste această critică recurentul a criticat soluția pe fondul cauzei pentru greșita omologare a raportului de expertiză efectuată în apel care a constatat o sumă mai mare, deși piața imobiliară este în declin. S-a mai criticat decizia pentru încălcarea dreptului la apărare a pârâtului pentru faptul că nu s-a acordat un termen pentru a se formula obiecțiuni la raportul de expertiză, obligație pe care instanța o avea în virtutea rolului său activ. Pe fondul cauzei criticile s-au referit la greșita angajare în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a răspunderii M.F.P. în măsura în care condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 - contractele să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și, respectiv, contractele să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitive și irevocabilă - pentru angajarea acestei răspunderi, nu au fost dovedite în cauză.

Recurentul a susținut că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a fost golit de conținut, prin interpretarea dată de curtea de apel care a constatat că acest articol este aplicabil și în lipsa unei hotărâri, sens în care nu se poate reține reaua - credință în sarcina reclamantului. Or, susține recurentul, reaua - credință a reclamantului rezidă în faptul că acesta avea obligația să cunoască care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în situația de cumpărător al unui bun important, să nu efectueze minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilului. S-a mai susținut că prin reaua - credință a unui asemenea comportament al cumpărătorului, este afectată și valabilitatea cauzei contractului, având în vedere că exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta valabilitatea actelor juridice.

S-a susținut că acțiunea reclamantului - care își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de cumpărare - nu poate fi admisibilă. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că aceasta este legală, recursurile fiind respinse pentru considerentele ce urmează: Recursul reclamantului Instanța de apel a consemnat corect situația de fapt dedusă judecății și a constatat - din examinarea lucrărilor efectuate atât la Judecătoria Sectorului 1 cât și la Tribunalul București - că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul pârât legate de împrejurarea că raportul de expertiză întocmit la solicitarea Judecătoriei Sectorului 1 București de expertul I.N.

și omologat de Tribunalul București a fost realizat fără dovedirea convocării pârâtului, în anexa 1 la acest raport (fila 105 în dosarul Judecătoriei) existând numai dovada convocării reclamantei. Corect s-a reținut că prin încălcarea acestei obligații, prevăzute de art. 208 C. proc. civ. în mod imperativ, s-a încălcat dreptul părții de a-și formula apărările atât în legătură cu această probă cât și cu pretențiile formulate prin acțiune. La această situația s-a mai adăugat împrejurarea că raportul de expertiză depus la dosar la 1 iunie 2010 nu a fost comunicat pârâtului care, la primul termen fixat după declinare, la Tribunalul București a și făcut această cerere, instanța, conform celor consemnate în încheierea ședinței publice de la 21 octombrie 2011 dispunând lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitate reprezentantului pârâtului să ia cunoștință de raportul de expertiză.

Observațiile formulate în aceeași ședință de către reprezentantul pârâtului - după lectura evident expeditivă în intervalul acordat - au fost respinse ca tardiv formulate, fără ca instanța să intre în fondul acestora. Ca urmare, este fără relevanță împrejurarea că în ședința din 21 octombrie 2011 în fața tribunalului pârâtul a invocat unele observații (cu privire la modalitățile de calcul) iar în apel a formulat alte observații - recte lipsa de comunicare a raportului de expertiză - câtă vreme pârâtului i s-a infirmat dreptul de a formula observații considerându-se că a pierdut termenul pentru această intervenție procedurală. Pe cale de consecință criticile sub acest aspect - formulate la modalitatea de administrare a acestei probe - nu pot fi apreciate ca apărări noi în apel.

Pârâtul putea formula aceste apărări pe calea observațiilor la raportul de expertiză sau pe calea apelului declarat împotriva hotărârii tribunalului care a judecat cauza în fond și nicidecum pe calea unui recurs la declinare, hotărârea judecătoriei având un obiect limitat - propria competență de soluționare a cauzei. Sub acest aspect, decizia Curții de Apel București, de anulare a expertizei administrate la fond, este corectă și legală. Nu sunt fondate nici criticile referitoare la greșita omologare a raportului de expertiză efectuat în apel pentru motivele indicate de recurent, constatările expertului nu au fost înregistrate direct de acesta prin propriile simțuri, iar descrierile imobilului la care expertul face trimitere, luate din raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond fiind nedovedite, în lipsa acestui raport din dosar.

Instanța de apel a arătat în detaliu motivele pentru care, deși expertul nu a avut acces în interiorul imobilului, a omologat acest raport de expertiză efectuat pe baza constatărilor din exteriorul clădirii precum și după descrierile din expertiza realizată anterior.

Într-adevăr se constată - contrar celor afirmate de recurent - că la dosarul de fond, al Judecătoriei Sectorului 1, este anexat dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București, soluționat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 8979 din 27 noiembrie 2008. În acel Dosar (nr. 21862/299/2007) au fost efectuate două expertize, una contabilă (expert S.A.M.) care a actualizat prețul plătit de chiriașii cumpărători - la 31.055,71 lei (fila 39) și, respectiv, o expertiză tehnică de evaluare a îmbunătățirilor efectuate de reclamanți (filele 70 - 75) - 64.581 lei, îmbunătățiri detaliate în cuprinsul expertizei la pct. 1 - 28. Această expertiză nu a fost contestată de reclamanți iar acel expert a consemnat expres că a avut în vedere, la identificarea îmbunătățirilor, lucrările și datele nemijlocite arătate de reclamanți în cuprinsul acțiunii.

Ca urmare, în raport de această constatare și având în vedere obiectivul expertizei dispusă în prezenta cauză, soluția omologării raportului de expertiză și respingerii solicitării refacerii acestui raport este corectă și legală. Recursul pârâtului Prima critică, referitoare la greșita soluționare, prin respingere, a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât, nu aduce elemente noi în raport de conținutul acestei critici formulate și în apel și la care instanța de apel a răspuns în mod detaliat, făcând o analiză a naturii legale a răspunderii M.F.P. Publice și a raportului dintre dispozițiile acestei legi speciale și cele de drept comun care reglementează răspunderea pentru evicțiune, aplicabile fiind dispozițiile legii speciale.

Instanța de apel a sesizat corect că la acest punct critica pârâtului privește o nemulțumire legată de elaborarea unei dispoziții de această natură în cuprinsul Legii nr. 10/2001. Pârâtul dă glas aceleiași nemulțumiri și în cererea de recurs când susține că „nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului”. Criticilor referitoare la calitatea acestui pârât, de terț - în raport de contractul încheiat între alte părți - instanța de apel le-a răspuns în mod detaliat - analizând corect norma aplicabilă în caz de concurs între norma specială și norma generală.

În legătură cu această judecată, recurentul nu a formulat observații materializate în motive de recurs. Este nefondată și a doua critică, referitoare la greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) cu referire la 50 1 din Legea nr. 10/2001. În criticile formulate sub acest aspect recurentul reia analiza titlului reclamantului despre care afirmă că este invalidat de reaua - credință a cumpărătorului manifestată la momentul încheierii contractului prin lipsa de diligență minimă de verificare. Cu privire la acest aspect instanța de apel - în mod egal a răspuns corect prin respingerea acestei critici formulată și în apel.

O atare examinare nu mai poate fi făcută în acest dosar - nici în fond nici în căile de atac - după ce contractul în discuție a făcut obiect de judecată într-un alt dosar în care s-a solicitat anularea acestuia, dosar soluționat prin sentința civilă nr. 11497 din 7 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București prin care a fost definitiv și irevocabil tranșată problema valabilității titlului cumpărătorului chiriaș. În acest context, instanțele în mod corect au constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dând o corectă interpretare înțelesului sintagmei folosite de legiuitor „au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.

Argumentația interpretării juridice a acestor texte a fost consolidată și de motivația Curții Constituționale care a respins excepțiile de neconstituționalitate a textelor în discuție, dar și de jurisprudența C.E.D.O. în materie, invocată de Curtea de Apel. Această argumentație nu a fost contestată în recurs. Efectul explicit al admiterii unei acțiuni în revendicarea unui bun - prin comparare de titluri (obligatoriu valabile) - este desființarea titlului, care nefiind preferat, a impus obligația titularului de a restitui bunul, obligație care, în mod evident, echivalează cu anularea efectelor pe care titlul de proprietate le conferă titularului, cu privire la bunul revendicat. Argumentația instanței de apel nu a fost nici comentată nici combătută prin criticile formulate de recurent.

Pentru considerentele reținute, se constată că nu sunt dovedite în cauză motive pentru modificarea deciziei Curții de Apel București, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de reclamant și, respectiv, de pârât, cu consecința păstrării Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul F.V.C. și pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 354/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 martie 2013.