ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a

Civilă, la data de 27 iunie 2008, sub nr. 25189/3/2008, reclamanții D.M. și D.A.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se

va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de

3.634,4843 lei, reprezentând prețul plătit conform contractului de

vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996 sau obligarea pârâților, în solidar, la

plata sumei de 2.201.965,5156 lei, reprezentând diferența între prețul plătit

conform contractului de vânzare-cumpărare și sporul de valoare dobândit de

imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii (

17 noiembrie 2006), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au

arătat reclamanții că la data de 14 octombrie 2006, prin intermediul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București

au dobândit în deplină proprietate apartamentul nr. 1 din București, parter,

Sector 1, dată de la care au exercitat asupra acestui apartament toate

atributele conferite de lege, că potrivit aceluiași contract, prețul total al

vânzării a fost de 36.344.843 ROL, pe care l-au achitat în integralitate, că,

ulterior, în urma unei cereri in revendicare formulată la data de 12 decembrie 2000

de numita D.G., Judecătoria Sectorului 1 a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă în drept și a

dispus obligarea lor la a lăsa acesteia, în deplină proprietate și liniștită

posesie, apartamentul al căror proprietari au fost, hotărârea rămânând

irevocabilă la data de 17 noiembrie 2006, prin decizia nr. 2076 a Curții de

Apel București - Secția a IV-a civilă, în plus, prin această decizie,

constatându-se și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

În condițiile în care

asupra apartamentului dobândit prin intermediul contractului de

vânzare-cumpărare s-a produs evicțiunea totală, au considerat reclamanții că

pârâții sunt obligați, conform dispozițiilor art. 1337 C. civ., să răspundă de

evicțiune, iar reclamanții sunt îndreptățiți să obțină, între altele, conform

dispozițiilor art. 1341 și art. 1344 C. civ., în raport de circumstanțele

cauzei restituirea prețului și sporul de valoare dobândit de imobil între

momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Au mai menționat

reclamanții că, în condițiile în care admisibilitatea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun a fost recunoscută în mod unitar de toate instanțele

de judecată, chiar dacă există o procedură specială de reparație reglementată

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru identitate de rațiune si egalitate

de tratament juridic, admisibilitatea cererii în răspundere pentru evicțiune

întemeiată pe dreptul comun trebuie să fie recunoscută în aceleași condiții,

chiar dacă Legea nr. 10/2001 conține unele dispoziții materiale și sub acest

aspect.

Asupra

admisibilității cererii în răspundere pentru evicțiune, având ca temei juridic art.

1337, art. 1341 si art. 1344 C. civ., au mai solicitat reclamanții să se

constate și faptul că prevederea cuprinsă pe verso-ul contractului, conținând

exonerarea vânzătorului de răspunderea pentru evicțiune, este lipsită de efecte

juridice, întrucât aceasta nu a fost însușită de părți prin semnătură și

stampilă, fiind trecută după semnături, iar nu înaintea lor.

În drept, și-au

întemeiat prezenta acțiune pe dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C.

civ.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare și cerere de

chemare în garanție a SC H.N. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat

de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 14

octombrie 1996, invocând, pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale

pasive, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei

si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", și nu de către Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin sentința civilă nr.

705 din 20 mai 2009 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor

Publice și a fost respinsă acțiunea față de aceștia pentru lipsa calității

procesuale pasive. A fost admisă în parte acțiunea împotriva Municipiului

București, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3634,4843 lei - preț plătit

potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului

București și a fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut, în ceea ce privește chemarea în judecată a

Statului Român, că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia a

fost deja admisă la termenul din 26 noiembrie 2008, iar argumentele reținute cu

acea ocazie se impun a fi menținute, întrucât reclamanții nu au justificat

suplimentar calitatea procesuală a acestui pârât. S-a arătat că cererea de

completare a cadrului procesual din 01 aprilie 2009 cuprinde numai

reglementările legii noi, care introduc obligația de plată în sarcina

Ministerului Economiei și Finanțelor, fără vreo obligație a Statului Român, în

nume propriu.

S-a apreciat că și

excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice este

întemeiată. Față de apariția legii noi în materie, s-a încuviințat citarea, în

calitatea de pârâți, și a altor persoane, pentru ca pretențiile să fie judecate

potrivit legii noi. Dar precizările exprese ale reclamanților privind cauza

juridică a acțiunii sunt în sensul că nu se invocă legea specială. De aceea, în

acțiunea de restituire a prestațiilor efectuate în baza unui act anulat și a

daunelor decurgând de aici, nu pot participa decât părțile contractante.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că reclamanții, potrivit principiilor efectelor nulității,

au dreptul doar la restituirea prețului. Nu li se cuvin, însă, despăgubirile

rezultând din lipsirea de proprietate, întrucât s-a stabilit că au acționat cu

rea-credință la încheierea contractului.

Prin decizia nr. 324

A din 7 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV –a civilă,

au fost admise apelurile declarate de către reclamanți și pârâtul Municipiul

București împotriva încheierii din 26 noiembrie 2008 și a sentinței civile nr. 705

din 20 mai 2010 și, în consecință, s-a dispus desființarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța

această decizie, s-au reținut următoarele considerente:

Tribunalul a încălcat

art. 129 alin. (6) și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., când a omis să se

pronunțe asupra excepției tardivității modificării cererii de chemare în

judecată, invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice și nu a pus în discuția contradictorie a părților

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Respectarea acestor

norme procedurale se impunea cu atât mai mult cu cât instanța, prin încheierea

din 26 noiembrie 2008, admisese greșit excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, în condițiile în care acesta a

beneficiat de prețul din contractul de vânzare-cumpărare în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin cererea

precizată, reclamanții au solicitat lărgirea cadrului procesual, prin

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și au invocat un alt temei juridic al

cererii de chemare în judecată, respectiv, prevederile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost între timp modificată prin

Legea nr. 1/2009, în loc de prevederile art. 1337 și următoarele C. civ.

Fără a se pronunța

asupra cererii, la termenul din 01 aprilie 2009, instanța a introdus în cauză

Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca apoi, prin hotărâre să soluționeze cauza conform

prevederilor Codului civil în materia evicțiunii și să rețină incidența

excepției calității procesuale pasive în raport de acești pârâți.

Mai mult, hotărârea

nu poate fi cenzurată, căci soluția dată nu este sprijinită pe o motivare în

fapt și în drept comprehensibilă, în sensul de a satisface cerințele art. 261

Cod de procedură civilă.

Așa fiind, sentința

este nulă, în baza prevederilor art. 105 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage

incidența art. 297 alin. (1) C. civ., întrucât nu a fost cercetat fondul

cauzei.

În rejudecare,

instanța va avea în vedere că Statul Român a figurat ca pârât și în acțiunea

introductivă de instanță, că obiectul cererii nu s-a modificat, căci ambele

pretenții vizează, în final, valoarea de piață a imobilului și că stabilirea

temeiului juridic al cererii de chemare în judecată este în atributul

instanței, după ce a făcut obiectul dezbaterilor.

De asemenea, conform art.

132 alin. (2) C. civ., cererea nu se consideră modificată când reclamantul

mărește câtimea cererii de chemare în judecată.

Totodată, rejudecând,

instanța va analiza și celelalte critici formulate prin motivele de apel de către

ambii apelanți.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul a fost admis

prin decizia nr. 3124 din 01 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care a reținut că nu este pusă în discuție legalitatea soluției de desființare

a sentinței sub aspectul fondului cauzei, în legătură cu care hotărârea primei

instanțe este nemotivată, lipsind orice considerente de fapt și de drept (spre

deosebire de soluția asupra excepției, care a fost argumentată), astfel cum s-a

constatat prin decizia de apel, fără ca recurenții să formuleze critici pe

acest aspect.

Potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Proprietarii ale căror contracte

de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

În conformitate cu

dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului în ipoteza

anterior arătată (norma face trimitere la art. 50 alin. (2), care se referă,

însă, tot la această ipoteză, dar din perspectiva regimului taxelor de timbru

aplicabile)„ se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare”.

În aplicarea

dispozițiilor legale menționate, debitor al obligației de restituire este

Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind singura persoană juridică ce are

calitate procesuală pasivă.

Ca atare,

participarea Statului Român în proces nu este justificată, astfel cum, în mod

corect, se susține prin motivele de recurs, excepția lipsei calității sale

procesuale fiind, în mod legal, admisă de către prima instanță.

Pentru acest motiv,

s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a desființat în totalitate

sentința, cu toate că se impunea menținerea dispoziției de admitere a excepției

cu privire la Statul Român, totodată, că, în mod greșit, a admis apelul

reclamanților împotriva încheierii din 26 noiembrie 2008, prin care se admisese

aceeași excepție procesuală, tot în legătură cu statutul procesual al Statului

Român.

Înalta Curte a admis

recursul și, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a modificat în parte decizia, în sensul că a respins ca nefondat apelul

reclamanților împotriva încheierii de ședință din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, conform art. 296 C. proc. civ.

Menținând

dispozițiile din decizie cu privire la admiterea apelului reclamanților și al

Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 705 din 20 mai 2009 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, Înalta Curte a desființat doar în parte

sentința, în ceea ce privește admiterea greșită a excepției lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a trimis cauza spre

rejudecare în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București, prin Primarul general, a cărei legitimare procesuală urmează fi

discutată și analizată cu ocazia rejudecării, în raport de dispozițiile legale

incidente în cauză. Totodată, a menținut dispoziția din sentință privind

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Astfel, cererea a

fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data

de 15 iulie 2011 sub nr. 25189*/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

1654 din 05 octombrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin

Primar General și a respins acțiunea față de acesta ca introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea formulată de

reclamanții D.M. și D.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., instanța se pronunță cu prioritate asupra excepțiilor de

procedură și a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

De aceea, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar

General, a fost admisă, considerentele ce fundamentează soluția fiind cele ce

urmează:

Una dintre condițiile

cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală

(legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa

și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de

capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie

de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în

raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate

fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios.

Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece

raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își

dispută dreptul în litigiu.

Întrucât Codul de

Procedură Civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină

s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.

Astfel, s-a

considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea

dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul

civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept

subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept

substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă

în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității

procesuale pasive).

Într-o altă opinie,

prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală

a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în

calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu

calitatea de titular al dreptului și respectiv, al obligației ce formează

conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de

reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că

i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei

despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Calitatea procesuală

este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

S-a impus concepția

potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între

persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul

juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte,

existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același

raport juridic (calitatea procesuală pasivă) (a se vedea, doctor Tăbârcă,

Mihaela – „Drept Procesual Civil”, volumul II, Editura Global Lex, București,

2004).

Definiția a fost

reconfirmată și în jurisprudența actuală.

În cauză, excepția

lipsei calității procesuale active a Municipiului București, prin Primar

General, excepție de fond, absolută și peremptorie, s-a admis față de

dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001 (temei de drept

precizat de reclamanți la data de 01 aprilie 2009 și avut în vedere și de

instanțele de control judiciar), prin care a fost reglementat cu caracter de

normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea

despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice. Față de incidența normei

speciale, ce exclude astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate

specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun

privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, este evident că

Municipiul București, prin Primar General nu are calitate procesuală activă,

după cum s-a stabilit prin deciziile de casare că nici Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are.

De aceea, a fost

respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin

Primar General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

În ceea ce privește

îndreptățirea reclamanților de a obține de la Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului, conform art.

50 alin. (3) și 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a precizat

încă o dată de către apărătorul reclamanților, tribunalul a constatat că

solicitarea nu poate fi primită, întrucât, prin decizia civilă nr. 2076 din 17

noiembrie 2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, pronunțată în

dosarul nr. 2416/2/2002, irevocabilă, s-a constatat și nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare nr. 635/29454 din 14 octombrie 1996 încheiat

între reclamanți și Municipiul București în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

următoarea motivare: „părțile contractante au fost de rea-credință la data

încheierii actului. Contractele nu au fost încheiate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (…), iar contractanții au fost de rea-credință

(…)” - f. 12 dosar fond nr. 25189/3/2008.

De asemenea, s-a

reținut că reclamanții nu au fost de acord nici cu efectuarea unei expertize

pentru determinarea prețului actualizat al imobilului, pentru a beneficia

astfel măcar de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținând

că le-ar fi incidente prevederile art. 50

1

din legea specială.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții D.M. și D.A.

, prin care au

solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în parte în sensul

admiterii acțiunii și obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei

de 302.510 euro – reprezentând valoarea reală de piață a apartamentului nr. 1

din București, parter, sector 1.

Prin decizia nr. 176/A

din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis formulat de

reclamanții D.M. și D.A. și a fost schimbată în parte sentința apelată în

sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.634,4843

lei, reprezentând prețul achitat conform contractului de vânzare – cumpărare din

14 octombrie 1996 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București,

prin SC H.N. SA. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

În ceea ce privește

primul motiv de apel, instanța de apel a constatat că, în esență, reclamanții

au criticat hotărârea primei instanțe, invocând greșita interpretare și

aplicare a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în sensul că

buna credință a foștilor chiriași la momentul perfectării contractului de

vânzare cumpărare nu constituie o condiție pentru acordarea prețului de piață

al imobilului.

Din examinarea

dispozițiilor legale incidente în cauză, potrivit celor statuate de instanța

supremă cu privire la temeiul juridic al pretențiilor cu care reclamanții au

investit instanța, instanța de apel a reținut că singurul criteriu impus de

legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor

chiriași cumpărători ai imobilelor în baza legii nr. 112/1995 de a primi prețul

de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar

prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare

cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legii nr. 112/1995.

Pentru a stabili relevanța pe care o are în acest context buna sau reaua

credință a foștilor chiriași cumpărători, stabilită cu putere de lucru judecat

prin hotărârea prin care s-a admis revendicarea formulată de foștii proprietari

și s-a constatat totodată și nulitatea contractului de vânzare cumpărare

încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, instanța de apel a considerat necesară

o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerințelor de

validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.

Prevederile legii nr.

112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub

incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție

principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu,

conform dispozițiilor art. 1 din această lege. Astfel, dispozițiile art. 9 din

legea nr. 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii

contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu

erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii

acestora, cu condiția ca aceștia (chiriașii) sau membrii lor de familie, așa

cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință

proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de

domiciliu.

De asemenea,

dispozițiile art. 10 din legea nr. 112/1995 statuează că sunt exceptate de

vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de

dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau

cameră frigorifică sau care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol,

precum și cele folosite de foștii sau actualii demnitari.

Prevederile art. 9

din același act normativ impun și condiția formulării cererii de cumpărare de

către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art.

14 din legea nr. 112/1995, în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea

cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.

Coroborând aceste

dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea

apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, instanța de apel a

apreciat că de fapt, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea

cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor

formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate

stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor

legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă

imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.

Acestea sunt

cerințele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reține

că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea

prevederilor legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în

cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) din legea nr. 10/2001.

Trebuie observat

faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în

cuprinsul legii nr. 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi

îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și

nici în cuprinsul legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile de

despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii nr.

112/1995 și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin

admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau

moștenitorii acestuia. Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul

chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor legii nr. 112/1995

și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinat cumulativ

toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act

normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune

tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării

sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de

cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această

calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei

cerințelor generale și speciale de validitate a contractului. Altfel spus,

instanța a ajuns la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării

încălcării uneia dintre condițiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că,

reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în

aceste condiții, nu a depus diligențele necesare pentru a verifica situația

juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru

încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reținerea relei

credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de

lege.

Așa cum rezultă din

considerentele sentinței apelate, instanța de fond a reținut reaua credință

(alături de aspecte ce converg către ideea nerespectării condițiilor de

validitate prevăzute de legea nr. 112/1995), în condițiile în care acest aspect

fusese statuat irevocabil prin hotărârea judecătorească prin care s-a admis

revendicarea imobilului de către foștii proprietari și s-a constatat și

nulitatea absolută a contractului perfectat în baza legii nr. 112/1995.

În susținerea acestui

prim motiv de apel, reclamanții au mai susținut faptul că instanța trebuia să

verifice respectarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 9 și 10 din legea

nr. 112/1995, potrivit celor statuate de prevederile art. 50

1

din

legea nr. 10/2001.

Având în vedere că

aceste aspecte au deja examinate și tranșate prin decizia civilă nr. 2076/2006

a Curții de Apel București, instanța de fond nu putea avea în vedere decât cele

statuate cu putere de lucru judecat, urmând să stabilească, în aceste limite,

în ce măsură dispozițiile legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, cu

consecința stabilirii îndreptățirii reclamanților de prețul de piață sau la cel

reactualizat. Având în vedere că prin cel de-al doilea motiv de apel,

reclamanții au formulat critici sub aspectul greșitei rețineri a puterii de

lucru judecat a deciziei civile nr. 2076/2006, ambele motive vor primi

următoarele considerente comune.

Potrivit principiului

relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate

crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în sarcina

altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză. Însă acest lucru

nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub

aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă.

Astfel, prin decizia

civilă nr. 2076/2006 a Curții de Apel București, s-a reținut că imobilul a fost

trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, precum și faptul că exista

notificare formulată de către foștii proprietari în temeiul legii nr. 112/1995,

nesoluționată la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, aspect

cunoscut de către cumpărători, instanța de recurs reținând în mod expres faptul

că nu au fost respectate dispozițiile legii nr. 112/1995 la încheierea actului

de înstrăinare.

Având în vedere cele

reținute de prima instanță, instanța de apel a apreciat că aceasta a dat în mod

corect eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri

judecătorești. În condițiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod

definitiv și irevocabil, faptul că anumite cerințe prevăzute de dispozițiile

legii nr. 112/1995 nu sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind

inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în

puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în

puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și

considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția

consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii

judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se

extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a

condițiilor anterior arătate.

În ceea ce privește

cel de-al treilea motiv de apel, referitor la prezumția de bună credință,

instanța de apel a considerat că a răspuns deja prin considerentele anterioare

și acestui aspect.

Pe cale de

consecință, din această perspectivă, elementele invocate de reclamanți, ca

fiind doveditoare ale bunei lor credințe la cumpărarea imobilului în litigiu,

nu pot face obiect de analiză în actualul cadru procesual.

Cu privire la ce

de-al patrulea motiv de apel, instanța de apel a constatat că decizia de

desființare cu trimitere spre rejudecare prin care s-au dat îndrumările pretins

a fi nerespectate, a fost recurată, instanța supremă admițând calea de atac, a

modificat decizia din apel, în sensul că a respins apelul reclamanților

formulat împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2008 și a desființat în

parte sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia

recurată, instanța de control judiciar a dispus că prima instanță să

stabilească temeiul juridic al acțiunii și să soluționeze și celelalte critici

formulate prin motivele de apel.

În privința primei

îndrumări date de instanța de apel, instanța de apel a constatat că instanța

supremă, soluționând recursul a tranșat și această chestiune, în sensul că a

statuat asupra aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 din legea nr.

10/2001, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului de piață sau

reactualizat având Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la

obligația primei instanțe de a răspunde celorlalte critici formulate în apel, instanța

de apel a constatat că prima instanță a răspuns acestora, reținând în mod

corect puterea de lucru judecat a celor stabilite prin decizia civilă nr. 2076/2006,

sub aspectul relei credințe a cumpărătorilor în temeiul legii nr. 112/1995,

precum și a celorlalte aspecte relative la respectarea sau nerespectarea

cerințelor legii nr. 112/1995 la perfectarea actului de înstrăinare, în

condițiile în care chestiunile legate de cadrul procesual nu mai puteau face

obiect de analiză, acest aspect fiind tranșat de instanța supremă.

În ceea ce privește

ultimul motiv de apel, instanța de apel l-a apreciat ca fiind întemeiat sub

aspectul greșitei respingeri a acțiunii în totalitate. Așa cum rezultă din cele

de preced, nefiind respectate cerințele legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare cumpărare, reclamanții sunt îndreptățiți doar la

restituirea prețului reactualizat, nu și cel de circulație. Având în vedere că

prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat ca prim capăt de

cerere, plata prețului efectiv, achitat în temeiul contractului anulat,

instanța de apel a reținut că se impune admiterea în parte a acțiunii pe acest

aspect, în condițiile în care pentru acordarea acestuia nu era necesară

administrarea unor probe suplimentare (cum ar fi fost cazul unei expertize

contabile pentru calcularea prețului reactualizat).

Drept urmare,

instanța de apel a admis formulat de reclamanții D.M. și D.A. și a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamanților suma de 3.634,4843 lei, reprezentând prețul achitat conform

contractului de vânzare – cumpărare din 14 octombrie 1996 încheiat de

reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr.

176/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat recurs

reclamanții D.A. și D.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ambii recurenți

prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că, în primul rând, decizia atacată a fost

dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, reținând în mod greșit că reaua credință a

proprietarilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

echivalează cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, în mod

implicit, cu imposibilitatea restituirii prețului de piață al imobilelor.

În acest sens,

reclamanții au susținut că reaua credință a cumpărătorilor în temeiul Legii nr.

112/1995, nici dacă ar fi reală, nu echivalează cu nerespectarea cerințelor

prevăzute expres de art. 9 și 10 din această lege specială.

Prin hotărârea

recurată s-a ignorat faptul că, orice condiționare a acțiunii întemeiată pe art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 de buna credință a cumpărătorilor ale

căror contracte s-au anulat în instanță, înseamnă practic paralizarea acestui

temei special de drept.

Dacă prin simplul

fapt al desființării/anulării contractelor de vânzare-cumpărare s-ar aprecia că

aceste contracte nu au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

înseamnă că dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu ar putea

produce niciun efect juridic, ele făcând referire tocmai la «contracte

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 – desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile».

Independent de puterea/autoritatea

de lucru judecat pretinsă din decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006,

instanța trebuia să observe că în condițiile în care aceasta nu face referire

decât la reaua credință a reclamanților, nimic nu o împiedică să analizeze

cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a

contractelor de vânzare-cumpărare și pentru incidența art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel

trebuia să verifice ea însăși dacă au fost respectate cerințele prevăzute

expres de art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, între care nu se regăsește și

buna sau reaua credință a cumpărătorilor și să constate că reclamanții sunt

îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 din str.

Londra, sector 1, București, astfel cum a fost stabilit prin expertiza tehnică

administrată la judecarea pricinii în fond.

În al doilea rând,

reclamanții au considerat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și 1201 C. civ., reținând în mod

eronat puterea/autoritatea de lucru judecat generată prin considerentele unei

hotărâri judecătorești pronunțată într-un alt litigiu cu alte părți, alt obiect

și altă cauză, respectiv a deciziei nr. 2076/2006 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă. Cauza în care a fost pronunțată decizia amintită a fost

purtată între alte persoane decât cele din prezenta cauză, iar obiectul l-a

reprezentat revendicarea imobilului din str. Londra și constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar

nicidecum răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

În al treilea rând,

reclamanții au argumentat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., ignorând principiul prezumției bunei

credințe a reclamanților, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, susținând că,

în pofida susținerilor eronate ale instanței de apel, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nu exista nicio dovadă că ar fi existat

notificare formulată de foștii proprietari, cu atât mai mult cu cât, la

solicitarea expresă a recurenților, autoritățile statale au confirmat că nu

există notificare.

În al patrulea rând,

reclamanții au invocat și încălcarea/aplicarea greșită aplicare a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel ignorând că faptul că la

fond nu s-au respectat îndrumările instanței de casare în legătură cu

rejudecarea cauzei.

Au susținut că Înalta

Curte nu a tranșat în primul ciclu procesual decât în mod generic problema

temeiului juridic al acțiunii, fără a stabili dacă reclamanții au dreptul la

restituirea prețului actualizat al imobilului sau la restituirea prețului de

piață al acestuia, raportat la temeiul concret pentru fiecare din situații (art.

50 alin. (2) sau art. 50

1

).

Această chestiune

trebuia clarificată în fața primei instanțe, prin punerea ei în discuție,

urmată de exercitarea rolului activ prin punerea în discuție a probelor

considerate necesare și utile dezlegării pricinii.

Deși instanța de fond

a apreciat în cauză că ar fi aplicabil un alt temei de drept decât art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, indicat de reclamanți, instanța de fond nu a clarificat

această chestiune conform îndrumărilor primite de la instanța superioară.

Tot astfel, deși a

pus în discuție necesitatea efectuării unui raport de expertiză prin care să se

stabilească prețul actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, instanța nu a lămurit în prealabil problema temeiului de drept

raportat la care s-ar fi putut aprecia asupra utilității acestei probe noi.

Aceasta din urmă, cu

atât mai mult cu cât, față de temeiul juridic indicat de reclamanți, respectiv art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, întreg materialul probator necesar

soluționării cauzei fusese administrat încă din primul ciclu procesual.

Reclamanților nu le

poate fi imputată opoziția la efectuarea unei noi expertize, atâta timp cât

instanța nu a pus în discuție temeiul de drept față de care această probă și-ar

fi dovedit utilitatea.

Raportat la modul

defectuos în care instanța fondului și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art.

297 alin. (1) C. proc. civ. și art. 294 alin. (4) și (5) C. proc. civ.,

instanța de apel trebuia să rețină nelegalitatea acestei hotărâri și să o

modifice în sensul solicitat de reclamanți.

Mai susțin că

instanța de apel ar fi trebuit să constate că, în măsura în care s-ar fi

considerat la fond că o nouă expertiză este o proba concludentă, pertinentă și

utilă față de temeiul de drept considerat aplicabil, instanța fondului ar fi

avut nu doar posibilitatea, ci chiar obligația de a dispune administrarea ei,

independent de voința părților litigante.

De asemenea, instanța

de apel trebuia să observe că instanța fondului nu a analizat niciunul din

argumentele invocate de reclamanți prin motivele de apel, deși avea o asemenea

obligație conform acelorași îndrumări exprese ale instanței superioare.

Instanța fondului a

lăsat practic nesoluționată cererea cu care a fost învestită, soluția corectă

în apel fiind aceea de desființare a hotărârii apelate și de rejudecare în

fond.

În concluzie,

reclamanții solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea acțiunii și

obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 302.510 euro

reprezentând valoarea de piață a imobilului din litigiu.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, în motivarea recursului său, a arătat că hotărârea atacată

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece, reclamanții,

prin apărător, în ședința publică din 05 octombrie 2011 au precizat în mod

expres ca temei de drept al acțiunii numai dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, în sensul că au solicitat numai prețul de piață al

imobilului și nu prețul reactualizat al imobilului achitat conform contractului

de vânzare-cumpărare, apreciind, în primul rând, că instanța de apel a încălcat

principiul disponibilității.

Pe de altă parte,

recurentul pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, considerând că acesta nu a fost parte la

încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau

sumele încasate de Primăria Municipiului București, iar potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

În al doilea arând,

recurentul pârât a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus

obligația de plată a prețului actualizat în sarcina sa, având în vedere

dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Drept urmare,

recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe

fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La 31 iulie 2012,

recurenții reclamanți D.A. și D.M. au formulat cerere de preschimbare a

termenului de judecată la o dată mai apropriată, iar prin încheierea din camera

de consiliu din 21 septembrie 2012 aceasta a fost respinsă.

Analizând recursurile

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că sunt nefondate pentru considerentele ce se succed:

Criticile

recurenților reclamanți prin care se denunță încălcarea prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 au drept premisă o pretinsă apreciere de către instanța

de apel în sensul excluderii ipotezei anulării contractului de

vânzare-cumpărare din sfera de aplicare a normei din art. 50

1

, pe

temeiul căruia reclamanții afirmă îndreptățirea la însăși restituirea prețului

de piață al imobilului.

În conformitate cu

dispozițiile acestei norme, „Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Recurenții –

reclamanți susțin că instanța de apel ar fi exclus de plano incidența normei în

ipoteza din speță, deoarece contractul de vânzare – cumpărare încheiat de reclamanți

a fost constatat nul pe cale judecătorească, astfel încât nu putea fi încheiat

cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

O asemenea apreciere

nu se regăsește în considerentele deciziei recurate, iar instanța de apel a

analizat aplicabilitatea normei în discuție din perspectiva celeilalte cerințe

a normei, anume respectarea ori nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind

motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamanți.

Norma în discuție

prevede cumulativ atât cerința analizată de instanța de apel, cât și cerința

desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, ca atare, neîndeplinirea uneia conduce la inaplicabilitatea art. 50

1

.

Se impune ca

evaluarea legalității deciziei să se raporteze prioritar la cerința analizată

de către instanța de apel, deoarece numai în cazul unei aprecieri nelegale pe

acest aspect ar prezenta interes cercetarea realității juridice a ipotezei unui

contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii speciale, însă constatat

nul pe cale judecătorească.

Drept urmare,

aprecierea instanței de apel este legală, astfel încât, cu privire la primul

motiv de recurs este suficient a se constata că, în raport de situația de fapt

și de drept stabilită, instanța de apel a constatat în mod corect

inaplicabilitatea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Critica

recurenților reclamanți în sensul că

hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și 1201 C. civ., reținând în mod

eronat puterea/autoritatea de lucru judecat generată prin considerentele unei

hotărâri judecătorești pronunțată într-un alt litigiu cu alte părți, alt obiect

și altă cauză, respectiv a deciziei nr. 2076/2006 a Curții de Apel București,

Secția a IV-a civilă, este nefondată

.

Raportându-se,

în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza

având ca obiect revendicarea imobilului din str. Londra și constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat,

reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă

în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat

presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect,

părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii

judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care

au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre

părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel

spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces

care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul

litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această

reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui

de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața

instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății

anterioare și care nu pot fi ignorate.

Cum

potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în

relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă

că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților

din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora,

într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu

raportul juridic deja soluționat.

Este

ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența,

în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea

tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență

prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată

chestiunea respectării sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților.

În speța dedusă

judecății, actul de vânzare-cumpărare încheiat de recurenții reclamanți a fost

desființat prin

decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel

București - Secția a IV a Civilă, în dosarul civil nr. 2416/2/2002, definitivă

și irevocabilă, astfel cum s-a arătat deja, iar în considerentele acestei

decizii s-a reținut expres faptul că la încheierea actului de vânzare -

cumpărare au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul

în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, iar

contractanții au fost de rea-credință, astfel că excepția prevăzută de art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi reținută.

Prin

urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, s-a statuat,

prin decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de

Apel București - Secția a IV-a Civilă, că actul de vânzare cumpărare a fost

încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanții nu au

fost de bună credință la încheierea sa.

În

aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților reclamanți prin

care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în

prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că aceștia au

fost de rea-credință la data contractării.

Întrucât

prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996, reclamanții nu pot beneficia de

prevederile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată,

aceștia nefiind îndreptățit la restituirea prețului de piață al apartamentului

cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În privința

criticilor referitoare la

încălcarea/aplicarea greșită aplicare a dispozițiilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a ignorat faptul că

la fond nu s-au respectat îndrumările instanței de casare în legătură cu

rejudecarea cauzei, se constată că acestea sunt nefondate, deoarece prin

decizia de casare s-a statuat, contrar susținerilor recurenților reclamanți,

asupra aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,

calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului de piață sau

reactualizat având Ministerul Finanțelor Publice.

În legătură cu

obligația primei instanțe de a răspunde celorlalte critici formulate în apel,

se constată că prima instanță a răspuns acestora, cum de astfel a reținut în

mod corect și instanța de apel.

În ceea ce privește

criticile recurentului pârât în sensul încălcării principiului

disponibil