ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 602/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 27 iunie 2008, sub nr. 25189/3/2008, reclamanții D.M. și D.A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 3.634,4843 lei, reprezentând prețul plătit conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996 sau obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.201.965,5156 lei, reprezentând diferența între prețul plătit conform contractului de vânzare-cumpărare și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii ( 17 noiembrie 2006), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat reclamanții că la data de 14 octombrie 2006, prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București au dobândit în deplină proprietate apartamentul nr. 1 din București, parter, Sector 1, dată de la care au exercitat asupra acestui apartament toate atributele conferite de lege, că potrivit aceluiași contract, prețul total al vânzării a fost de 36.344.843 ROL, pe care l-au achitat în integralitate, că, ulterior, în urma unei cereri in revendicare formulată la data de 12 decembrie 2000 de numita D.G., Judecătoria Sectorului 1 a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă în drept și a dispus obligarea lor la a lăsa acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul al căror proprietari au fost, hotărârea rămânând irevocabilă la data de 17 noiembrie 2006, prin decizia nr. 2076 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, în plus, prin această decizie, constatându-se și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

În condițiile în care asupra apartamentului dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare s-a produs evicțiunea totală, au considerat reclamanții că pârâții sunt obligați, conform dispozițiilor art. 1337 C. civ., să răspundă de evicțiune, iar reclamanții sunt îndreptățiți să obțină, între altele, conform dispozițiilor art. 1341 și art. 1344 C. civ., în raport de circumstanțele cauzei restituirea prețului și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Au mai menționat reclamanții că, în condițiile în care admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost recunoscută în mod unitar de toate instanțele de judecată, chiar dacă există o procedură specială de reparație reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru identitate de rațiune si egalitate de tratament juridic, admisibilitatea cererii în răspundere pentru evicțiune întemeiată pe dreptul comun trebuie să fie recunoscută în aceleași condiții, chiar dacă Legea nr. 10/2001 conține unele dispoziții materiale și sub acest aspect.

Asupra admisibilității cererii în răspundere pentru evicțiune, având ca temei juridic art. 1337, art. 1341 si art. 1344 C. civ., au mai solicitat reclamanții să se constate și faptul că prevederea cuprinsă pe verso-ul contractului, conținând exonerarea vânzătorului de răspunderea pentru evicțiune, este lipsită de efecte juridice, întrucât aceasta nu a fost însușită de părți prin semnătură și stampilă, fiind trecută după semnături, iar nu înaintea lor. În drept, și-au întemeiat prezenta acțiune pe dispozițiile art. 1337, art. 1341 și art. 1344 C. civ. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC H.N.

SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996, invocând, pe cale de excepție, lipsa calității sale procesuale pasive, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", și nu de către Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin sentința civilă nr. 705 din 20 mai 2009 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice și a fost respinsă acțiunea față de aceștia pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost admisă în parte acțiunea împotriva Municipiului București, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 3634,4843 lei - preț plătit potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București și a fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în ceea ce privește chemarea în judecată a Statului Român, că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia a fost deja admisă la termenul din 26 noiembrie 2008, iar argumentele reținute cu acea ocazie se impun a fi menținute, întrucât reclamanții nu au justificat suplimentar calitatea procesuală a acestui pârât.

S-a arătat că cererea de completare a cadrului procesual din 01 aprilie 2009 cuprinde numai reglementările legii noi, care introduc obligația de plată în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, fără vreo obligație a Statului Român, în nume propriu. S-a apreciat că și excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată. Față de apariția legii noi în materie, s-a încuviințat citarea, în calitatea de pârâți, și a altor persoane, pentru ca pretențiile să fie judecate potrivit legii noi. Dar precizările exprese ale reclamanților privind cauza juridică a acțiunii sunt în sensul că nu se invocă legea specială. De aceea, în acțiunea de restituire a prestațiilor efectuate în baza unui act anulat și a daunelor decurgând de aici, nu pot participa decât părțile contractante.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții, potrivit principiilor efectelor nulității, au dreptul doar la restituirea prețului. Nu li se cuvin, însă, despăgubirile rezultând din lipsirea de proprietate, întrucât s-a stabilit că au acționat cu rea-credință la încheierea contractului. Prin decizia nr. 324 A din 7 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV –a civilă, au fost admise apelurile declarate de către reclamanți și pârâtul Municipiul București împotriva încheierii din 26 noiembrie 2008 și a sentinței civile nr. 705 din 20 mai 2010 și, în consecință, s-a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Pentru a pronunța această decizie, s-au reținut următoarele considerente: Tribunalul a încălcat art. 129 alin. (6) și art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., când a omis să se pronunțe asupra excepției tardivității modificării cererii de chemare în judecată, invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice și nu a pus în discuția contradictorie a părților temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Respectarea acestor norme procedurale se impunea cu atât mai mult cu cât instanța, prin încheierea din 26 noiembrie 2008, admisese greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, în condițiile în care acesta a beneficiat de prețul din contractul de vânzare-cumpărare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin cererea precizată, reclamanții au solicitat lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și au invocat un alt temei juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv, prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum a fost între timp modificată prin Legea nr. 1/2009, în loc de prevederile art. 1337 și următoarele C. civ. Fără a se pronunța asupra cererii, la termenul din 01 aprilie 2009, instanța a introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca apoi, prin hotărâre să soluționeze cauza conform prevederilor Codului civil în materia evicțiunii și să rețină incidența excepției calității procesuale pasive în raport de acești pârâți.

Mai mult, hotărârea nu poate fi cenzurată, căci soluția dată nu este sprijinită pe o motivare în fapt și în drept comprehensibilă, în sensul de a satisface cerințele art. 261 Cod de procedură civilă. Așa fiind, sentința este nulă, în baza prevederilor art. 105 alin. (2) C. civ., ceea ce atrage incidența art. 297 alin. (1) C. civ., întrucât nu a fost cercetat fondul cauzei. În rejudecare, instanța va avea în vedere că Statul Român a figurat ca pârât și în acțiunea introductivă de instanță, că obiectul cererii nu s-a modificat, căci ambele pretenții vizează, în final, valoarea de piață a imobilului și că stabilirea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată este în atributul instanței, după ce a făcut obiectul dezbaterilor.

De asemenea, conform art. 132 alin. (2) C. civ., cererea nu se consideră modificată când reclamantul mărește câtimea cererii de chemare în judecată. Totodată, rejudecând, instanța va analiza și celelalte critici formulate prin motivele de apel de către ambii apelanți. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice. Recursul a fost admis prin decizia nr. 3124 din 01 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că nu este pusă în discuție legalitatea soluției de desființare a sentinței sub aspectul fondului cauzei, în legătură cu care hotărârea primei instanțe este nemotivată, lipsind orice considerente de fapt și de drept (spre deosebire de soluția asupra excepției, care a fost argumentată), astfel cum s-a constatat prin decizia de apel, fără ca recurenții să formuleze critici pe acest aspect.

Potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului în ipoteza anterior arătată (norma face trimitere la art. 50 alin. (2), care se referă, însă, tot la această ipoteză, dar din perspectiva regimului taxelor de timbru aplicabile)„ se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, debitor al obligației de restituire este Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind singura persoană juridică ce are calitate procesuală pasivă. Ca atare, participarea Statului Român în proces nu este justificată, astfel cum, în mod corect, se susține prin motivele de recurs, excepția lipsei calității sale procesuale fiind, în mod legal, admisă de către prima instanță. Pentru acest motiv, s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a desființat în totalitate sentința, cu toate că se impunea menținerea dispoziției de admitere a excepției cu privire la Statul Român, totodată, că, în mod greșit, a admis apelul reclamanților împotriva încheierii din 26 noiembrie 2008, prin care se admisese aceeași excepție procesuală, tot în legătură cu statutul procesual al Statului Român.

Înalta Curte a admis recursul și, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a modificat în parte decizia, în sensul că a respins ca nefondat apelul reclamanților împotriva încheierii de ședință din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, conform art. 296 C. proc. civ. Menținând dispozițiile din decizie cu privire la admiterea apelului reclamanților și al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 705 din 20 mai 2009 a Tribunalului București - Secția a V-a civilă, Înalta Curte a desființat doar în parte sentința, în ceea ce privește admiterea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a trimis cauza spre rejudecare în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul general, a cărei legitimare procesuală urmează fi discutată și analizată cu ocazia rejudecării, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză.

Totodată, a menținut dispoziția din sentință privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. Astfel, cererea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 15 iulie 2011 sub nr. 25189*/3/2008. Prin sentința civilă nr. 1654 din 05 octombrie 2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General și a respins acțiunea față de acesta ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea formulată de reclamanții D.M. și D.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța se pronunță cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. De aceea, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar General, a fost admisă, considerentele ce fundamentează soluția fiind cele ce urmează: Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății.

Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu. Întrucât Codul de Procedură Civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).

Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept. Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă) (a se vedea, doctor Tăbârcă, Mihaela – „Drept Procesual Civil”, volumul II, Editura Global Lex, București, 2004). Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.

În cauză, excepția lipsei calității procesuale active a Municipiului București, prin Primar General, excepție de fond, absolută și peremptorie, s-a admis față de dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 (temei de drept precizat de reclamanți la data de 01 aprilie 2009 și avut în vedere și de instanțele de control judiciar), prin care a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice.

Față de incidența normei speciale, ce exclude astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune, este evident că Municipiul București, prin Primar General nu are calitate procesuală activă, după cum s-a stabilit prin deciziile de casare că nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are. De aceea, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește îndreptățirea reclamanților de a obține de la Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (3) și 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a precizat încă o dată de către apărătorul reclamanților, tribunalul a constatat că solicitarea nu poate fi primită, întrucât, prin decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. 2416/2/2002, irevocabilă, s-a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 635/29454 din 14 octombrie 1996 încheiat între reclamanți și Municipiul București în temeiul Legii nr. 112/1995, cu următoarea motivare: „părțile contractante au fost de rea-credință la data încheierii actului.

Contractele nu au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (…), iar contractanții au fost de rea-credință (…)” - f. 12 dosar fond nr. 25189/3/2008. De asemenea, s-a reținut că reclamanții nu au fost de acord nici cu efectuarea unei expertize pentru determinarea prețului actualizat al imobilului, pentru a beneficia astfel măcar de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținând că le-ar fi incidente prevederile art. 50 1 din legea specială. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții D.M. și D.A.

, prin care au solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în parte în sensul admiterii acțiunii și obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 302.510 euro – reprezentând valoarea reală de piață a apartamentului nr. 1 din București, parter, sector 1. Prin decizia nr. 176/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis formulat de reclamanții D.M. și D.A. și a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.634,4843 lei, reprezentând prețul achitat conform contractului de vânzare – cumpărare din 14 octombrie 1996 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin SC H.N.

SA. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește primul motiv de apel, instanța de apel a constatat că, în esență, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe, invocând greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în sensul că buna credință a foștilor chiriași la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare nu constituie o condiție pentru acordarea prețului de piață al imobilului.

Din examinarea dispozițiilor legale incidente în cauză, potrivit celor statuate de instanța supremă cu privire la temeiul juridic al pretențiilor cu care reclamanții au investit instanța, instanța de apel a reținut că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor chiriași cumpărători ai imobilelor în baza legii nr. 112/1995 de a primi prețul de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legii nr. 112/1995.

Pentru a stabili relevanța pe care o are în acest context buna sau reaua credință a foștilor chiriași cumpărători, stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârea prin care s-a admis revendicarea formulată de foștii proprietari și s-a constatat totodată și nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii nr. 112/1995, instanța de apel a considerat necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerințelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare. Prevederile legii nr. 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art. 1 din această lege.

Astfel, dispozițiile art. 9 din legea nr. 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cu condiția ca aceștia (chiriașii) sau membrii lor de familie, așa cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu. De asemenea, dispozițiile art. 10 din legea nr. 112/1995 statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite de foștii sau actualii demnitari.

Prevederile art. 9 din același act normativ impun și condiția formulării cererii de cumpărare de către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art. 14 din legea nr. 112/1995, în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege. Coroborând aceste dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, instanța de apel a apreciat că de fapt, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.

Acestea sunt cerințele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legii nr. 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din legea nr. 10/2001. Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul legii nr. 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și nici în cuprinsul legii nr. 10/2001, care reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii nr. 112/1995 și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia.

Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor legii nr. 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinat cumulativ toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor generale și speciale de validitate a contractului.

Altfel spus, instanța a ajuns la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții, nu a depus diligențele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de lege.

Așa cum rezultă din considerentele sentinței apelate, instanța de fond a reținut reaua credință (alături de aspecte ce converg către ideea nerespectării condițiilor de validitate prevăzute de legea nr. 112/1995), în condițiile în care acest aspect fusese statuat irevocabil prin hotărârea judecătorească prin care s-a admis revendicarea imobilului de către foștii proprietari și s-a constatat și nulitatea absolută a contractului perfectat în baza legii nr. 112/1995. În susținerea acestui prim motiv de apel, reclamanții au mai susținut faptul că instanța trebuia să verifice respectarea cerințelor impuse de dispozițiile art. 9 și 10 din legea nr. 112/1995, potrivit celor statuate de prevederile art. 50 1 din legea nr. 10/2001.

Având în vedere că aceste aspecte au deja examinate și tranșate prin decizia civilă nr. 2076/2006 a Curții de Apel București, instanța de fond nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, urmând să stabilească, în aceste limite, în ce măsură dispozițiile legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, cu consecința stabilirii îndreptățirii reclamanților de prețul de piață sau la cel reactualizat. Având în vedere că prin cel de-al doilea motiv de apel, reclamanții au formulat critici sub aspectul greșitei rețineri a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2076/2006, ambele motive vor primi următoarele considerente comune. Potrivit principiului relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, actul jurisdicțional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligații în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părțile litigante și avânzii lor cauză.

Însă acest lucru nu permite terților să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situației de fapt și de drept, prin hotărârea irevocabilă. Astfel, prin decizia civilă nr. 2076/2006 a Curții de Apel București, s-a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, precum și faptul că exista notificare formulată de către foștii proprietari în temeiul legii nr. 112/1995, nesoluționată la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, aspect cunoscut de către cumpărători, instanța de recurs reținând în mod expres faptul că nu au fost respectate dispozițiile legii nr. 112/1995 la încheierea actului de înstrăinare. Având în vedere cele reținute de prima instanță, instanța de apel a apreciat că aceasta a dat în mod corect eficiență juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești.

În condițiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv și irevocabil, faptul că anumite cerințe prevăzute de dispozițiile legii nr. 112/1995 nu sunt îndeplinite, orice analiză a acestora apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci și considerentele care explică dispozitivul și care susțin în mod necesar soluția consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, care este atașat în principal dispozitivului, dar care se extinde și asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor anterior arătate.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, referitor la prezumția de bună credință, instanța de apel a considerat că a răspuns deja prin considerentele anterioare și acestui aspect. Pe cale de consecință, din această perspectivă, elementele invocate de reclamanți, ca fiind doveditoare ale bunei lor credințe la cumpărarea imobilului în litigiu, nu pot face obiect de analiză în actualul cadru procesual. Cu privire la ce de-al patrulea motiv de apel, instanța de apel a constatat că decizia de desființare cu trimitere spre rejudecare prin care s-au dat îndrumările pretins a fi nerespectate, a fost recurată, instanța supremă admițând calea de atac, a modificat decizia din apel, în sensul că a respins apelul reclamanților formulat împotriva încheierii din data de 26 noiembrie 2008 și a desființat în parte sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia recurată, instanța de control judiciar a dispus că prima instanță să stabilească temeiul juridic al acțiunii și să soluționeze și celelalte critici formulate prin motivele de apel. În privința primei îndrumări date de instanța de apel, instanța de apel a constatat că instanța supremă, soluționând recursul a tranșat și această chestiune, în sensul că a statuat asupra aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 din legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului de piață sau reactualizat având Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la obligația primei instanțe de a răspunde celorlalte critici formulate în apel, instanța de apel a constatat că prima instanță a răspuns acestora, reținând în mod corect puterea de lucru judecat a celor stabilite prin decizia civilă nr. 2076/2006, sub aspectul relei credințe a cumpărătorilor în temeiul legii nr. 112/1995, precum și a celorlalte aspecte relative la respectarea sau nerespectarea cerințelor legii nr. 112/1995 la perfectarea actului de înstrăinare, în condițiile în care chestiunile legate de cadrul procesual nu mai puteau face obiect de analiză, acest aspect fiind tranșat de instanța supremă. În ceea ce privește ultimul motiv de apel, instanța de apel l-a apreciat ca fiind întemeiat sub aspectul greșitei respingeri a acțiunii în totalitate.

Așa cum rezultă din cele de preced, nefiind respectate cerințele legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare, reclamanții sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului reactualizat, nu și cel de circulație. Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat ca prim capăt de cerere, plata prețului efectiv, achitat în temeiul contractului anulat, instanța de apel a reținut că se impune admiterea în parte a acțiunii pe acest aspect, în condițiile în care pentru acordarea acestuia nu era necesară administrarea unor probe suplimentare (cum ar fi fost cazul unei expertize contabile pentru calcularea prețului reactualizat). Drept urmare, instanța de apel a admis formulat de reclamanții D.M.

și D.A. și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.634,4843 lei, reprezentând prețul achitat conform contractului de vânzare – cumpărare din 14 octombrie 1996 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei nr. 176/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au formulat recurs reclamanții D.A. și D.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ambii recurenți prevalându-se de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, în primul rând, decizia atacată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, reținând în mod greșit că reaua credință a proprietarilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare echivalează cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, în mod implicit, cu imposibilitatea restituirii prețului de piață al imobilelor. În acest sens, reclamanții au susținut că reaua credință a cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, nici dacă ar fi reală, nu echivalează cu nerespectarea cerințelor prevăzute expres de art. 9 și 10 din această lege specială. Prin hotărârea recurată s-a ignorat faptul că, orice condiționare a acțiunii întemeiată pe art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 de buna credință a cumpărătorilor ale căror contracte s-au anulat în instanță, înseamnă practic paralizarea acestui temei special de drept.

Dacă prin simplul fapt al desființării/anulării contractelor de vânzare-cumpărare s-ar aprecia că aceste contracte nu au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, înseamnă că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu ar putea produce niciun efect juridic, ele făcând referire tocmai la «contracte încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 – desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile». Independent de puterea/autoritatea de lucru judecat pretinsă din decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006, instanța trebuia să observe că în condițiile în care aceasta nu face referire decât la reaua credință a reclamanților, nimic nu o împiedică să analizeze cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare-cumpărare și pentru incidența art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel trebuia să verifice ea însăși dacă au fost respectate cerințele prevăzute expres de art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, între care nu se regăsește și buna sau reaua credință a cumpărătorilor și să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 1 din str. Londra, sector 1, București, astfel cum a fost stabilit prin expertiza tehnică administrată la judecarea pricinii în fond. În al doilea rând, reclamanții au considerat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și 1201 C. civ., reținând în mod eronat puterea/autoritatea de lucru judecat generată prin considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțată într-un alt litigiu cu alte părți, alt obiect și altă cauză, respectiv a deciziei nr. 2076/2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Cauza în care a fost pronunțată decizia amintită a fost purtată între alte persoane decât cele din prezenta cauză, iar obiectul l-a reprezentat revendicarea imobilului din str. Londra și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nicidecum răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. În al treilea rând, reclamanții au argumentat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., ignorând principiul prezumției bunei credințe a reclamanților, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, susținând că, în pofida susținerilor eronate ale instanței de apel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista nicio dovadă că ar fi existat notificare formulată de foștii proprietari, cu atât mai mult cu cât, la solicitarea expresă a recurenților, autoritățile statale au confirmat că nu există notificare.

În al patrulea rând, reclamanții au invocat și încălcarea/aplicarea greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel ignorând că faptul că la fond nu s-au respectat îndrumările instanței de casare în legătură cu rejudecarea cauzei. Au susținut că Înalta Curte nu a tranșat în primul ciclu procesual decât în mod generic problema temeiului juridic al acțiunii, fără a stabili dacă reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilului sau la restituirea prețului de piață al acestuia, raportat la temeiul concret pentru fiecare din situații (art. 50 alin. (2) sau art. 50 1 ). Această chestiune trebuia clarificată în fața primei instanțe, prin punerea ei în discuție, urmată de exercitarea rolului activ prin punerea în discuție a probelor considerate necesare și utile dezlegării pricinii.

Deși instanța de fond a apreciat în cauză că ar fi aplicabil un alt temei de drept decât art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, indicat de reclamanți, instanța de fond nu a clarificat această chestiune conform îndrumărilor primite de la instanța superioară. Tot astfel, deși a pus în discuție necesitatea efectuării unui raport de expertiză prin care să se stabilească prețul actualizat al imobilului în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța nu a lămurit în prealabil problema temeiului de drept raportat la care s-ar fi putut aprecia asupra utilității acestei probe noi. Aceasta din urmă, cu atât mai mult cu cât, față de temeiul juridic indicat de reclamanți, respectiv art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întreg materialul probator necesar soluționării cauzei fusese administrat încă din primul ciclu procesual.

Reclamanților nu le poate fi imputată opoziția la efectuarea unei noi expertize, atâta timp cât instanța nu a pus în discuție temeiul de drept față de care această probă și-ar fi dovedit utilitatea. Raportat la modul defectuos în care instanța fondului și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și art. 294 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să rețină nelegalitatea acestei hotărâri și să o modifice în sensul solicitat de reclamanți. Mai susțin că instanța de apel ar fi trebuit să constate că, în măsura în care s-ar fi considerat la fond că o nouă expertiză este o proba concludentă, pertinentă și utilă față de temeiul de drept considerat aplicabil, instanța fondului ar fi avut nu doar posibilitatea, ci chiar obligația de a dispune administrarea ei, independent de voința părților litigante.

De asemenea, instanța de apel trebuia să observe că instanța fondului nu a analizat niciunul din argumentele invocate de reclamanți prin motivele de apel, deși avea o asemenea obligație conform acelorași îndrumări exprese ale instanței superioare. Instanța fondului a lăsat practic nesoluționată cererea cu care a fost învestită, soluția corectă în apel fiind aceea de desființare a hotărârii apelate și de rejudecare în fond. În concluzie, reclamanții solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea acțiunii și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 302.510 euro reprezentând valoarea de piață a imobilului din litigiu.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea recursului său, a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece, reclamanții, prin apărător, în ședința publică din 05 octombrie 2011 au precizat în mod expres ca temei de drept al acțiunii numai dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că au solicitat numai prețul de piață al imobilului și nu prețul reactualizat al imobilului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare, apreciind, în primul rând, că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității.

Pe de altă parte, recurentul pârât a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, considerând că acesta nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului București, iar potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. În al doilea arând, recurentul pârât a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus obligația de plată a prețului actualizat în sarcina sa, având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ.

care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Drept urmare, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La 31 iulie 2012, recurenții reclamanți D.A. și D.M. au formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată la o dată mai apropriată, iar prin încheierea din camera de consiliu din 21 septembrie 2012 aceasta a fost respinsă. Analizând recursurile prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce se succed: Criticile recurenților reclamanți prin care se denunță încălcarea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au drept premisă o pretinsă apreciere de către instanța de apel în sensul excluderii ipotezei anulării contractului de vânzare-cumpărare din sfera de aplicare a normei din art. 50 1 , pe temeiul căruia reclamanții afirmă îndreptățirea la însăși restituirea prețului de piață al imobilului.

În conformitate cu dispozițiile acestei norme, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Recurenții – reclamanți susțin că instanța de apel ar fi exclus de plano incidența normei în ipoteza din speță, deoarece contractul de vânzare – cumpărare încheiat de reclamanți a fost constatat nul pe cale judecătorească, astfel încât nu putea fi încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

O asemenea apreciere nu se regăsește în considerentele deciziei recurate, iar instanța de apel a analizat aplicabilitatea normei în discuție din perspectiva celeilalte cerințe a normei, anume respectarea ori nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamanți.

Norma în discuție prevede cumulativ atât cerința analizată de instanța de apel, cât și cerința desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca atare, neîndeplinirea uneia conduce la inaplicabilitatea art. 50 1 . Se impune ca evaluarea legalității deciziei să se raporteze prioritar la cerința analizată de către instanța de apel, deoarece numai în cazul unei aprecieri nelegale pe acest aspect ar prezenta interes cercetarea realității juridice a ipotezei unui contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii speciale, însă constatat nul pe cale judecătorească. Drept urmare, aprecierea instanței de apel este legală, astfel încât, cu privire la primul motiv de recurs este suficient a se constata că, în raport de situația de fapt și de drept stabilită, instanța de apel a constatat în mod corect inaplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Critica recurenților reclamanți în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1200 pct. 4 și 1201 C. civ., reținând în mod eronat puterea/autoritatea de lucru judecat generată prin considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțată într-un alt litigiu cu alte părți, alt obiect și altă cauză, respectiv a deciziei nr. 2076/2006 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, este nefondată . Raportându-se, în rezolvarea prezentului litigiu, la hotărârea irevocabilă pronunțată în cauza având ca obiect revendicarea imobilului din str. Londra și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării sau nu a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților.

În speța dedusă judecății, actul de vânzare-cumpărare încheiat de recurenții reclamanți a fost desființat prin decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă, în dosarul civil nr. 2416/2/2002, definitivă și irevocabilă, astfel cum s-a arătat deja, iar în considerentele acestei decizii s-a reținut expres faptul că la încheierea actului de vânzare - cumpărare au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, iar contractanții au fost de rea-credință, astfel că excepția prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi reținută.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, în speță, s-a statuat, prin decizia civilă nr. 2076 din 17 noiembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanții nu au fost de bună credință la încheierea sa. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurenților reclamanți prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat, în mod irevocabil, că aceștia au fost de rea-credință la data contractării.

Întrucât prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996, reclamanții nu pot beneficia de prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, aceștia nefiind îndreptățit la restituirea prețului de piață al apartamentului cumpărat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În privința criticilor referitoare la încălcarea/aplicarea greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel a ignorat faptul că la fond nu s-au respectat îndrumările instanței de casare în legătură cu rejudecarea cauzei, se constată că acestea sunt nefondate, deoarece prin decizia de casare s-a statuat, contrar susținerilor recurenților reclamanți, asupra aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului de piață sau reactualizat având Ministerul Finanțelor Publice. În legătură cu obligația primei instanțe de a răspunde celorlalte critici formulate în apel, se constată că prima instanță a răspuns acestora, cum de astfel a reținut în mod corect și instanța de apel. În ceea ce privește criticile recurentului pârât în sensul încălcării principiului disponibil