ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Judecata în
primă instanță
La data de 08
ianuarie 2008 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1
acțiunea civilă formulată de reclamanții R.I. și P.A. împotriva
pârâților M.F.P., Primăria Municipiului București și SC R.V.
SA, prin care se solicita:
1) obligarea acestora
la plata sumei reprezentând prețul actualizat al apartamentului
cumpărat în baza contractului de vânzare cumpărare;
2) obligarea
pârâților să plătească echivalentul dobânzii bancare
practicată de piața bancară pentru suma plătită ca
preț indexată cu rata inflației;
3) obligarea
pârâților să plătească sporul de valoare adus
apartamentului, respectiv a lucrărilor efectuate după cumpărarea
acestuia împreună cu dobânda bancară, lucrări de circa 30.000
euro;
4) obligarea
pârâților să plătească daune interese până la
acoperirea sumei reprezentând valoarea apartamentului la prețul pieței,
evaluat la suma de 180.000 euro;
5) restituirea
cheltuielilor de judecată suportate în procesele purtate estimate la circa
10.000 lei;
6) obligarea
pârâților să plătească începând cu data de 01 decembrie 2007
echivalentul chiriei plătite care este în prezent de 500 euro lunar,
până când vor plăti celelalte despăgubiri de natură să
dea posibilitatea reclamanților să achiziționeze alt apartament.
Prin sentința
civilă nr. 669 din 30 aprilie 2009, Tribunalul București, secția
a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtului M.F.P., a admis aceeași excepție
invocată de același pârât, cu privire la capetele 2-6 din cerere,
precum și de pârâta SC R. SA cu privire la toate capetele de cerere, a
admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.I. și P.A.,
a obligat pe pârâtul M.F.P. să restituie reclamanților suma de
49.611,43 RON reprezentând prețul actualizat menționat în contractul
de vânzare-cumpărare, a obligat pe pârâta Primăria municipiului
București să restituie reclamanților suma de 119.287 RON
reprezentând sporul de valoare reactualizat adus imobilului cu destinația
de locuință prin îmbunătățirile necesare și
utile, a respins capetele de cerere 2, 4, 5 și 6 ca neîntemeiate precum
și cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC R. SA.
Pentru a
pronunța această sentință, tribunalul a reținut
următoarele:
Prin contractul de
vânzare-cumpărare nrt.982/112/1997 reclamanții au dobândit dreptul de
proprietate asupra apartamentului din sectorul 1 București.
Ulterior, prin
sentința civilă nr. 651/2004 Judecătoria sectorului 1
București a admis acțiunea reclamantului P.S., a constatat nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare și a obligat pe
pârâți – reclamanții din cauza de față – să lase reclamantului
în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul
sus-menționat.
Sentința a
rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului
și recursului.
Pârâtul M.F.P. are
calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de
dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora
plata sumelor reprezentând prețul reactualizat plătit de către
chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu
nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de
către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6)
din Legea nr. 112/1995.
În ceea ce
privește celelalte capete de cerere, M.F.P. și SC R. SA nu au
calitate procesuală pasivă, nefiind părți în contractul de
vânzare-cumpărare și neputându-i-se reține răspunderea
pentru evicțiune.
În ceea ce
privește pe pârâta SC R. SA aceasta nu are calitate procesuală
pasivă și pentru considerentul că între ea și
reclamanți nu există niciun raport de drept material care să
poată fi transpus în plan procesual. Această pârâtă a fost un
simplu mandatar al vânzătoarei Primăria municipiului București
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce
privește cel de-al treilea capăt de cerere, conform art. 48 din Legea
nr. 10/2001, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus
imobilului cu destinația de locuință prin
îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau
unității deținătoare, în speță, Primăria
municipiului București.
Pe fond, tribunalul a
reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert
T.I.C., prețul actualizat achitat de reclamanți la cumpărarea
imobilului este de 49.611,43 lei, iar sporul de valoare adus imobilului este de
119.287 lei.
De asemenea, a mai
reținut că, așa cum rezultă din sentința civilă nr.
651/2004 a Judecătoriei sector 1 București, la încheierea
contractului atât vânzătorul cât și cumpărătorul au
încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credință și
cunoscând că imobilul intrase în proprietatea statului în baza Decretului nr.
92/1950 de la fostul proprietar, precum și că erau înregistrate
cereri de restituire în natură și pentru despăgubiri formulate
de către reclamant.
În motivarea
deciziilor pronunțate în apel și în recurs s-a reținut că
pârâții nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și
că au fost de rea credință în condițiile în care nu au
depus nici un fel de diligențe pentru a verifica dacă imobilul a fost
sau nu revendicat de persoane îndreptățite, acceptând să cumpere
imobilul deși era formulată o cerere de restituire a acestuia.
Cum reclamanții
din prezenta cauză au cunoscut cauza evicțiunii nu pot beneficia de
dispozițiile art. 1341 pct. 4 raportat la 1350 C. civ., și nici de
dispozițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd posibilitatea
restituirii prețului de piață al imobilelor numai cu
condiția respectării Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, ceea ce nu este cazul în speță.
Referitor la cererea
de chemare în garanție, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001
prevede obligativitatea restituirii întregului preț plătit de
chiriași de către M.F.P. conform art. 50 alin. (3), fără ca
această instituție să poată pretinde restituire comisionului
de 1% reținut de SC R. SA pentru serviciile prestate, respectiv pentru
efectuarea vânzării.
Judecata în apel
Prin Decizia
civilă nr. 332 din 12 mai 2010 Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva
sentinței de reclamanți, precum și de pârâții Municipiul
București prin primar general și M.F.P.
Pentru a decide
astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Apelul
reclamanților este nefondat în raport de dispozițiile art. 50 alin.
(3) și art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora
reclamanții au dreptul numai la plata prețului reactualizat.
Distincția
dintre prețul actualizat și prețul de piață al
imobilelor se stabilește în raport de modalitatea în care
cumpărătorul unui imobil într-un contract de vânzare-cumpărare
încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil, fie prin
desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu
rea-credință, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare,
prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune existența unor
titluri valabile de proprietate.
Legea specială
reglementează expres ipoteza în care titlul chiriașilor
cumpărători a fost desființat printr-o hotărâre
judecătorească, respectiv a fost constatat nul ceea ce dă
dreptul reclamanților la plata prețului reactualizat fără a
fi aplicabile instituția evicțiunii și prevederile art. 1337 C.
civ.
Nici
jurisprudența C.E.D.O. nu poate fi invocată în speță,
deoarece aceasta se referă la situațiile persoanelor care au dobândit
un bun în sensul Convenției, ceea ce nu este cazul atunci când contractul
de vânzare-cumpărare a fost considerat nul, stabilindu-se cu efect
retroactiv că dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul
cumpărătorilor.
Apelul declarat de
pârâtul M.F.P. este nefondat din perspectiva art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001
care prevede expres că instituția ce trebuie să restituie
prețul achitat de chiriași este M.F.P.
Nici critica
referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție nu poate fi
primită în raport de art. 39 din Normele metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 112/1995, comisionul încasat de chemata în
garanție, de 1%, fiind virat M.F.P.
Apelul declarat de
Municipiul București prin primar general este de asemenea nefondat.
În raport de dispozițiile
art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data
introducerii acțiunii, obligația de despăgubire pentru sporul de
valoare adus imobilului cu destinație de locuințe prin
îmbunătățiri necesare și utile revine statului.
Potrivit Normelor
metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dacă
îmbunătățirile au fost efectuate la cererea expresă sau cu
acordul expres al locatorului, debitorul obligației de restituire este
unitatea deținătoare.
Mai mult, potrivit art.
48 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 dacă imobilul a fost preluat
fără titlul valabil, opțiunea dintre cele două categorii
alternative de debitori ai obligației de despăgubire, respectiv
Statul sau unitatea deținătoare, aparține creditorului
obligației de despăgubire.
Din probele
administrate în cauză rezultă că îmbunătățirile
au fost efectuate în speță cu acordul locatorului, ceea ce
legitimează calitatea procesuală pasivă a Municipiului
București.
În ceea ce
privește dispozițiile modificatoare din Legea nr. 1/2009, acestea nu
pot retroactiva pentru a înlătura calitatea procesuală pasivă a
Municipiului București deoarece raportul juridic dedus judecății
a luat naștere și și-a produs efectele sub imperiul legii vechi.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au
declarat recurs reclamanții R.I. și P.A. și pârâții M.F.P. reprezentat
de Direcția Generală a Finanțelor Publice și, respectiv,
Municipiul București prin primarul general.
Reclamanții
au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,
susținând în motivarea cererii următoarele:
1.1. Instanța de
fond a admis cererea lor de obligare a Municipiului București la plata
sporului de valoare, dar a preluat din expertiză suma de 119.287 lei, ce
reprezintă doar echivalentul lucrărilor, deși suma care reprezintă
sporul de valoare este de 281.000 lei.
Instanța de
apel, care a respins în totalitate apelul reclamanților, nu a motivat în
considerente de ce a respins și cererea care viza îndreptarea erorii
materiale strecurate în sentință.
1.2. Reclamanții
sunt îndreptățiți să primească și diferența
dintre prețul apartamentului și valoarea pe piață a
acestuia pentru motivele care au fost invocate în apel și cu privire la
care curtea de apel nu s-a referit în concret, în motivarea deciziei.
Astfel,
reclamanții susțin că la data încheierii contractului de
vânzare-cumpărare nu aveau cum să cunoască existența cauzei
evicțiunii, deoarece abia în anul 2003 prin Decizia nr. 152 a Curții
de Apel București s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra
apartamentului în litigiu.
Simplul fapt de a
cunoaște că apartamentul fusese preluat în baza Decretului nr. 92/1950
nu era de natură să facă posibil reclamanților a
cunoaște dacă preluarea a fost cu titlul valabil sau nu.
De asemenea, din
cererile adresate în anul 1996 de către reclamantul P.S. se putea observa
că acesta a cerut să i se restituie apartamentele libere și
să i se plătească despăgubiri pentru cele ocupate.
De altfel, niciuna
din părți nu a invocat instanței exonerarea de răspundere
pentru evicțiune, așa încât instanțele și-au
depășit limitele învestirii.
Față de
motivarea curții de apel, recurenții susțin că
hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greșită a
legii, respectiv a art. 1356 și respectiv 1351 C. civ.
Nici în practică
și nici în doctrină nu s-a avut în vedere o cauză a
nerăspunderii pentru evicțiune de genul celei avansate de
instanța de apel.
Recurenții
susțin că, atât timp cât contractul a fost desființat ca urmare
a unei acțiuni intentate de un terț, sunt aplicabile
dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ.
Mai mult, cum în
cauză a existat și o cerere de revendicare în urma căreia ei au
fost obligați să lase posesia reclamantului proprietar, deposedarea
lor s-a făcut ca urmare a acestei dispoziții.
Practic, doar prin
constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare
părțile ar fi fost repuse în situația anterioară și
bunul ar fi reintrat în proprietatea vânzătorului, fără a duce
la deposedarea lor.
Reaua-credință
reținută de instanțele care au soluționat cauza
reprezintă o condiție strict legată de desființarea actelor
subsecventă și nu poate fi suprapusă juridic cu cerința de a
nu fi cunoscut motivul evicțiunii, ale cărei condiții sunt pe
deplin întrunite în cauză.
Tot în
legătură cu reaua-credință, recurenții susțin
că aceasta a fost greșit reținută de instanțe, cu
intenția directă de a soluționa favorabil cauza în care P.S. a
fost reprezentat de soția sa, avocat.
În ceea ce
privește practica C.E.D.O., recurenții susțin că aceasta
este în sensul de a se restitui cumpărătorilor în condițiile Legii
nr. 112/1995 valoarea de circulație a imobilelor, relevantă în acest
sens fiind hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva
României publicată în M. Of. nr. 597 din 27 august 2007.
Recurenții
solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței
de fond în sensul obligării pârâtului Municipiului București la plata
sumei de 281.000 lei spor de valoare, precum și la plata sumei de 379.389
lei daune interese, reprezentând diferența dintre prețul reactualizat
și valoarea de circulație a acestuia, cu menținerea celorlalte
dispoziții privitoare la obligarea M.F.P. la plata sumei de 49.611,43 lei,
preț reactualizat.
Pârâtul M.F.P. invocă
în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține
în motivarea cererii următoarele:
2.1. Dat fiind
că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
dintre reclamanți și Primăria municipiului București, M.F.P.
nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția
invocată fiind greșit respinsă de instanțele anterioare.
În conformitate cu
dispozițiile art. 1337 și 1341 și următoarele C. civ.,
răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială prin
fapta unui terț aparține vânzătorului, în speță
Primăriei municipiului București, prin mandatar SC R. SA.
Această
dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o
dispoziție contrară, fiind pe deplin aplicabilă prezentului
litigiu.
2.2. Nici
dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate
procesuală pasivă M.F.P., deoarece deposedarea reclamanților de
imobilul ce face obiectul prezentului litigiu îndeplinește condițiile
unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această
tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea
contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului și
nicidecum a M.F.P. care nu are nici o culpă.
Pe de altă
parte, în condițiile în care instanța de apel a menținut
obligația de plată în sarcina M.F.P. cu privire la prețul
reactualizat, trebuia să admită și cererea de chemare în
garanție formulată de acesta împotriva pârâtei SC R. SA în sensul
obligării pârâtei chemate în garanție la plata comisionului de 1% încasat
cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Acest procent, astfel
cum a fost prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare
unitară a Legii nr. 112/1995, trebuia să fie aplicat la valoarea
reactualizată a imobilului și să fie restituit de partea care
l-a încasat, din prețul reactualizat.
Recurentul
solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea
excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl
privește și respingerea acțiunii față de el.
Pârâtul Municipiul
București prin primarul general invocă dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ. și susține că în mod greșit a fost
respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive
invocată de el, dat fiind că, în conformitate cu art. 50 din Legea nr.
10/2001, restituirea acestui preț reactualizat se face de către M.E.F.
din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Contractul ce a stat
la baza cererii de față nu prevede nici o clauză referitoare la
obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului
și nici Legea nr. 112/1995 nu cuprinde vreo prevedere în acest sens.
Dar, chiar și în
cazul răspunderii pentru evicțiune s-a ignorat faptul indiscutabil
că prețul plătit de reclamanți a fost încasat și
folosit în mod efectiv de către M.F.P.
Prin urmare,
obligația de restituire a prețului trebuia stabilită numai
față de M.F.P. și nu față de Municipiul București
prin primar general.
Mai mult,
acțiunea de față este și inadmisibilă dat fiind
că imobilul s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 la un preț
preferențial, foarte mic în comparație cu prețul de
circulație al imobilelor la data vânzării, astfel încât
chiriașii cumpărători au dreptul doar la plata prețului
reactualizat cu indicele de inflație.
Având în vedere
dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 recurentul
susține că din moment ce legea interzice foștilor chiriași
să vândă cu un preț mai mare decât prețul reactualizat, nu
poate fi obligat vânzătorul să returneze un preț mai mare decât
cel reactualizat.
Recurentul
solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea
cererii de chemare în judecat, ca neîntemeiată.
La dosar nu s-au
depus întâmpinări.
Analizând cele trei
cereri de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat
de reclamanți este nefondat și va fi respins pentru următoarele
considerente:
1.1. Pretinsa
critică omisă de către instanța de apel este în realitate o
simplă afirmație conform căreia în mod greșit a fost
obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 119.287 lei,
reprezentând sporul de valoare al apartamentului, deoarece din cuprinsul
expertizei rezultă că acest spor este de 281.000 lei, suma de 119.287
lei reprezentând doar echivalentul lucrărilor efectuate.
Or, în realitate,
ceea ce a acordat prima instanță a fost o sumă de bani
corespunzătoare sporului de valoare adus imobilului prin
îmbunătățirile necesare și utile, evaluate la 119.287 lei.
Pentru a tinde la
reformarea sentinței pe acest aspect, reclamanții ar fi trebuit
să arate motivat de ce, în opinia lor, au dreptul la primirea întregului
spor de valoare adus locuinței și nu doar la cel decurgând din
îmbunătățirile necesare și utile.
În lipsa unei critici
de nelegalitate sau de netemeinicie pe acest aspect, curtea de apel nu avea
motiv să devolueze cauza și cu privire la întinderea
despăgubirilor, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de
art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul nerespectării limitelor
devoluțiunii.
1.2. Nici criticile
de nelegalitate, care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt
întemeiate.
Reclamanții au
introdus cererea de chemare în judecată, solicitând să fie
despăgubiți pentru apartamentul din sectorul 1 București, pe
care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu
SC R. SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București,
contract care a fost constatat nul ulterior printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care
s-a dispus totodată ca pârâții - reclamanții din prezenta
cauză – să lase reclamantului P.S. în deplină proprietate
și liniștită posesie apartamentul în litigiu.
În drept,
reclamanții au invocat răspunderea vânzătorului pentru
evicțiune, indicând atât dispozițiile art. 1337-1341 și
următoarele C. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001
precum și cele ale art. 49 din H.G. nr. 498/2003 respectiv art. 50 din
H.G. nr. 250/2007.
Drepturile pretinse
de către reclamanți fac, într-adevăr, obiect de reglementare în
legea specială de reparație nr. 10/2001, care a prevăzut în art.
50 alin. (3) posibilitatea restituirii prețului actualizat plătit de
chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin
hotărâri judecătorești și irevocabile.
Cum corect au
stabilit instanțele anterioare, dispozițiile legii speciale se
aplică prioritar față de cele ale dreptului comun din materia
răspunderii pentru evicțiune, prevăzute în art. 1337 și
următoarele C. civ.
Această
preferabilitate este dată de principiul de drept specialia generalibus
derogant, fără ca principiul să fie redat în cuprinsul legii
speciale așa cum, de altfel, a statuat și Înalta Curte de
Casație și Justiție – Secții Unite prin decizia în
interesul Legii nr. 33/1998.
De altfel, prin
prevederea referitoare la restituirea prețului actualizat în
condițiile în care cumpărătorii au eludat prevederile Legii nr. 112/1995,
legiuitorul a creat un regim juridic mai favorabil acestora decât cel reglementat
în art. 1340 C. civ., care scutește pe vânzător de a restitui
prețul atunci când cumpărătorul a cunoscut la facerea
vânzării pericolul evicțiunii sau a cumpărat pe propria
răspundere, așa cum a fost cazul în speța de față.
Prin urmare,
criticile reclamanților referitoare la încălcarea dispozițiilor art.
1356, 1336 pct. 1 și 1351 C. civ., nu pot fi primite, câtă vreme
legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 10/2001.
În ceea ce
privește critica privitoare la îndreptățirea reclamanților
de a primi nu doar prețul reactualizat, ci și diferența
până la valoarea de circulație a imobilului, nici aceasta nu poate fi
primită.
Art. 501 din Legea nr.
10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede
că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare
încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul
la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare.
Nici acest text, care
a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei în primă
instanță și nici prevederile art. 1341 C. civ. privitoare la
întinderea răspunderii pentru evicțiune, temei de drept existent la
data intentării acțiunii, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece
cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea
contractului de vânzare - cumpărare.
Prin recurs,
aceștia solicită instanței să constate contrariul acestei
situații în sensul că au fost de bună-credință la
încheierea contractului, având convingerea că încheie contractul cu
adevăratul proprietar și fără a putea cunoaște la acea
dată existența cauzei de evicțiune.
O asemenea
analiză nu mai poate fi făcută, deoarece operează
prezumția de lucru judecat a sentinței civile nr. 651/2004
pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, care a
rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului
și recursului.
Astfel, prin Decizia civilă
nr. 389 din 27 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, ca instanță de recurs,
s-a menținut soluția de constatare a nulității contractului
de vânzare-cumpărare, precum și situația de fapt ce a stat la
baza acestei soluții în sensul că:
Probele existente la
dosar fac dovada relei-credințe a tuturor părților care au
încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,
față de împrejurarea că reclamantul P.S. a formulat cerere de
restituire a imobilului în luna noiembrie 1996, înainte de cumpărarea
apartamentului de către pârâți și fără ca aceștia
din urmă să fi depus vreo diligență pentru a verifica
dacă imobilul a fost sau nu revendicat de persoanele
îndreptățite.
Această
hotărâre, pronunțată tot în contradictoriu cu reclamanții
din prezenta cauză R.I. și P.A., precum și cu pârâții
Municipiul București prin primar general și SC R. SA, se bucură
de prezumția absolută a puterii de lucru judecat, în sensul art. 1200
pct. 4 și 1201 C. civ. și nu poate fi contrazisă printr-o
hotărâre contrară.
În atare
situație, în mod legal a stabilit curtea de apel, confirmând sentința
tribunalului, că reclamanții sunt îndreptățiți doar la
restituirea prețului pe care l-au plătit, reactualizat, nefiind
incidentă nici jurisprudența C.E.D.O. astfel cum ea se degajă
din hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva României, ce
are ca premisă buna-credință a cumpărătorilor
deposedați de bun.
2.Recursul declarat
de pârâtul M.F.P. este de asemenea nefondat și va fi respins pentru
următoarele considerente:
2.1. Legea
aplicabilă speței, pentru motivele arătate anterior și care
nu se vor relua, este Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun, respectiv art.
1337 și următoarele C. civ., care instituie răspunderea pentru
evicțiune în sarcina vânzătorului.
Întrucât alin. (3) al
art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede expres că restituirea prețului
actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,
încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate
prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se
face de către M.F.P. orice susținere a acestui pârât în sensul
că nu are calitate procesuală pasivă este lipsită de suport
legal.
2.2. Legea
specială nu face nici o distincție după cum desființarea
contractului de vânzare-cumpărare este sau nu rezultatul acțiunii
intentate de un terț.
Așa fiind,
susținerea recurentului potrivit căreia răspunderea
aparține vânzătoarei Primăria municipiului București,
deoarece cumpărătorii au fost evinși de un terț, adică
de adevăratul proprietar, este de asemenea lipsită de suport legal.
Răspunderea M.F.P.
operează în temeiul legii, odată ce sunt dovedite condițiile
prevăzute de aceasta – referitoare la desființarea prin hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă a unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995
– instanțele neavând a verifica atitudinea culpabilă a pârâtului M.F.P.
În ceea ce
privește comisionul de 1%, instanța de apel a argumentat de ce acesta
nu trebuie pus în sarcina SC R. SA, chemată în garanție.
Fără a dezvolta o critică de nelegalitate la adresa acestei statuări,
recurentul se limitează să reitereze cererea de obligare a chematei
în garanție la plata comisionului.
O asemenea cerere nu
întrunește exigențele unei critici care să poată fi
încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Recursul declarat
de Municipiul București prin primarul general va fi declarat nul pentru
următoarele considerente:
Tribunalul,
admițând în parte acțiunea reclamanților și față
de pârâtul Municipiul București, l-a obligat pe acesta să achite
reclamanților suma de 119.287 lei, reprezentând sporul de valoare
actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin
îmbunătățirile necesare și utile.
Pârâtul a criticat în
apel această soluție, arătând că nu are calitate
procesuală pasivă pe acest capăt de cerere și invocând în
drept modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
Curtea de apel a
înlăturat motivat criticile acestui pârât menținând soluția
primei instanțe.
Recursul declarat de
pârât nu are legătură cu decizia curții de apel în partea pe
care îl privește și, implicit, nici cu partea din sentință
prin care a fost obligat față de reclamanți.
Astfel, criticile din
recurs se referă toate la pretinsa greșită obligare a sa la
plata prețului reactualizat, cu nerespectarea prevederilor art. 50 din
Legea nr. 10/2001 care stabilește această obligație în sarcina M.F.P.,
cu toate că chiar acesta din urmă a fost obligat la plata
prețului reactualizat, și cu recurentul pârât Municipiul
București.
Cum criticile nu au
legătură cu decizia atacată, în baza art. 306 C. proc. civ.,
Înalta Curte va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate
recursurile declarate de reclamanții R.I., P.A. și de pârâtul M.F.P. reprezentat
de D.G.F.P. împotriva Deciziei nr. 332/ A din 12 mai 2010 a Curții de Apel
București, secția a IV a civilă.
Constată nul
recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva
aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.