ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2768/2011

Judecata în primă instanță La data de 08 ianuarie 2008 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 acțiunea civilă formulată de reclamanții R.I. și P.A. împotriva pârâților M.F.P., Primăria Municipiului București și SC R.V.

SA, prin care se solicita: 1) obligarea acestora la plata sumei reprezentând prețul actualizat al apartamentului cumpărat în baza contractului de vânzare cumpărare; 2) obligarea pârâților să plătească echivalentul dobânzii bancare practicată de piața bancară pentru suma plătită ca preț indexată cu rata inflației; 3) obligarea pârâților să plătească sporul de valoare adus apartamentului, respectiv a lucrărilor efectuate după cumpărarea acestuia împreună cu dobânda bancară, lucrări de circa 30.000 euro; 4) obligarea pârâților să plătească daune interese până la acoperirea sumei reprezentând valoarea apartamentului la prețul pieței, evaluat la suma de 180.000 euro; 5) restituirea cheltuielilor de judecată suportate în procesele purtate estimate la circa 10.000 lei; 6) obligarea pârâților să plătească începând cu data de 01 decembrie 2007 echivalentul chiriei plătite care este în prezent de 500 euro lunar, până când vor plăti celelalte despăgubiri de natură să dea posibilitatea reclamanților să achiziționeze alt apartament.

Prin sentința civilă nr. 669 din 30 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., a admis aceeași excepție invocată de același pârât, cu privire la capetele 2-6 din cerere, precum și de pârâta SC R. SA cu privire la toate capetele de cerere, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.I. și P.A., a obligat pe pârâtul M.F.P. să restituie reclamanților suma de 49.611,43 RON reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare-cumpărare, a obligat pe pârâta Primăria municipiului București să restituie reclamanților suma de 119.287 RON reprezentând sporul de valoare reactualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, a respins capetele de cerere 2, 4, 5 și 6 ca neîntemeiate precum și cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC R. SA.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare nrt.982/112/1997 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului din sectorul 1 București. Ulterior, prin sentința civilă nr. 651/2004 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantului P.S., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și a obligat pe pârâți – reclamanții din cauza de față – să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul sus-menționat. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului. Pârâtul M.F.P.

are calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora plata sumelor reprezentând prețul reactualizat plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. În ceea ce privește celelalte capete de cerere, M.F.P. și SC R. SA nu au calitate procesuală pasivă, nefiind părți în contractul de vânzare-cumpărare și neputându-i-se reține răspunderea pentru evicțiune. În ceea ce privește pe pârâta SC R. SA aceasta nu are calitate procesuală pasivă și pentru considerentul că între ea și reclamanți nu există niciun raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual.

Această pârâtă a fost un simplu mandatar al vânzătoarei Primăria municipiului București la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității deținătoare, în speță, Primăria municipiului București. Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert T.I.C., prețul actualizat achitat de reclamanți la cumpărarea imobilului este de 49.611,43 lei, iar sporul de valoare adus imobilului este de 119.287 lei.

De asemenea, a mai reținut că, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 651/2004 a Judecătoriei sector 1 București, la încheierea contractului atât vânzătorul cât și cumpărătorul au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credință și cunoscând că imobilul intrase în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar, precum și că erau înregistrate cereri de restituire în natură și pentru despăgubiri formulate de către reclamant. În motivarea deciziilor pronunțate în apel și în recurs s-a reținut că pârâții nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că au fost de rea credință în condițiile în care nu au depus nici un fel de diligențe pentru a verifica dacă imobilul a fost sau nu revendicat de persoane îndreptățite, acceptând să cumpere imobilul deși era formulată o cerere de restituire a acestuia.

Cum reclamanții din prezenta cauză au cunoscut cauza evicțiunii nu pot beneficia de dispozițiile art. 1341 pct. 4 raportat la 1350 C. civ., și nici de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, care prevăd posibilitatea restituirii prețului de piață al imobilelor numai cu condiția respectării Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu este cazul în speță. Referitor la cererea de chemare în garanție, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea restituirii întregului preț plătit de chiriași de către M.F.P. conform art. 50 alin. (3), fără ca această instituție să poată pretinde restituire comisionului de 1% reținut de SC R. SA pentru serviciile prestate, respectiv pentru efectuarea vânzării.

Judecata în apel Prin Decizia civilă nr. 332 din 12 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinței de reclamanți, precum și de pârâții Municipiul București prin primar general și M.F.P. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: 1. Apelul reclamanților este nefondat în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora reclamanții au dreptul numai la plata prețului reactualizat.

Distincția dintre prețul actualizat și prețul de piață al imobilelor se stabilește în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune existența unor titluri valabile de proprietate. Legea specială reglementează expres ipoteza în care titlul chiriașilor cumpărători a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, respectiv a fost constatat nul ceea ce dă dreptul reclamanților la plata prețului reactualizat fără a fi aplicabile instituția evicțiunii și prevederile art. 1337 C. civ.

Nici jurisprudența C.E.D.O. nu poate fi invocată în speță, deoarece aceasta se referă la situațiile persoanelor care au dobândit un bun în sensul Convenției, ceea ce nu este cazul atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost considerat nul, stabilindu-se cu efect retroactiv că dreptul de proprietate nu a intrat în patrimoniul cumpărătorilor. 2. Apelul declarat de pârâtul M.F.P. este nefondat din perspectiva art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede expres că instituția ce trebuie să restituie prețul achitat de chiriași este M.F.P. Nici critica referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție nu poate fi primită în raport de art. 39 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, comisionul încasat de chemata în garanție, de 1%, fiind virat M.F.P.

3. Apelul declarat de Municipiul București prin primar general este de asemenea nefondat. În raport de dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuințe prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului. Potrivit Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, dacă îmbunătățirile au fost efectuate la cererea expresă sau cu acordul expres al locatorului, debitorul obligației de restituire este unitatea deținătoare. Mai mult, potrivit art. 48 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 dacă imobilul a fost preluat fără titlul valabil, opțiunea dintre cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire, respectiv Statul sau unitatea deținătoare, aparține creditorului obligației de despăgubire.

Din probele administrate în cauză rezultă că îmbunătățirile au fost efectuate în speță cu acordul locatorului, ceea ce legitimează calitatea procesuală pasivă a Municipiului București. În ceea ce privește dispozițiile modificatoare din Legea nr. 1/2009, acestea nu pot retroactiva pentru a înlătura calitatea procesuală pasivă a Municipiului București deoarece raportul juridic dedus judecății a luat naștere și și-a produs efectele sub imperiul legii vechi. Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții R.I. și P.A. și pârâții M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și, respectiv, Municipiul București prin primarul general. 1. Reclamanții au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., susținând în motivarea cererii următoarele: 1.1. Instanța de fond a admis cererea lor de obligare a Municipiului București la plata sporului de valoare, dar a preluat din expertiză suma de 119.287 lei, ce reprezintă doar echivalentul lucrărilor, deși suma care reprezintă sporul de valoare este de 281.000 lei. Instanța de apel, care a respins în totalitate apelul reclamanților, nu a motivat în considerente de ce a respins și cererea care viza îndreptarea erorii materiale strecurate în sentință. 1.2. Reclamanții sunt îndreptățiți să primească și diferența dintre prețul apartamentului și valoarea pe piață a acestuia pentru motivele care au fost invocate în apel și cu privire la care curtea de apel nu s-a referit în concret, în motivarea deciziei.

Astfel, reclamanții susțin că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu aveau cum să cunoască existența cauzei evicțiunii, deoarece abia în anul 2003 prin Decizia nr. 152 a Curții de Apel București s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului asupra apartamentului în litigiu. Simplul fapt de a cunoaște că apartamentul fusese preluat în baza Decretului nr. 92/1950 nu era de natură să facă posibil reclamanților a cunoaște dacă preluarea a fost cu titlul valabil sau nu. De asemenea, din cererile adresate în anul 1996 de către reclamantul P.S. se putea observa că acesta a cerut să i se restituie apartamentele libere și să i se plătească despăgubiri pentru cele ocupate. De altfel, niciuna din părți nu a invocat instanței exonerarea de răspundere pentru evicțiune, așa încât instanțele și-au depășit limitele învestirii.

Față de motivarea curții de apel, recurenții susțin că hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1356 și respectiv 1351 C. civ. Nici în practică și nici în doctrină nu s-a avut în vedere o cauză a nerăspunderii pentru evicțiune de genul celei avansate de instanța de apel. Recurenții susțin că, atât timp cât contractul a fost desființat ca urmare a unei acțiuni intentate de un terț, sunt aplicabile dispozițiile art. 1336 pct. 1 C. civ. Mai mult, cum în cauză a existat și o cerere de revendicare în urma căreia ei au fost obligați să lase posesia reclamantului proprietar, deposedarea lor s-a făcut ca urmare a acestei dispoziții. Practic, doar prin constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare părțile ar fi fost repuse în situația anterioară și bunul ar fi reintrat în proprietatea vânzătorului, fără a duce la deposedarea lor.

Reaua-credință reținută de instanțele care au soluționat cauza reprezintă o condiție strict legată de desființarea actelor subsecventă și nu poate fi suprapusă juridic cu cerința de a nu fi cunoscut motivul evicțiunii, ale cărei condiții sunt pe deplin întrunite în cauză. Tot în legătură cu reaua-credință, recurenții susțin că aceasta a fost greșit reținută de instanțe, cu intenția directă de a soluționa favorabil cauza în care P.S. a fost reprezentat de soția sa, avocat. În ceea ce privește practica C.E.D.O., recurenții susțin că aceasta este în sensul de a se restitui cumpărătorilor în condițiile Legii nr. 112/1995 valoarea de circulație a imobilelor, relevantă în acest sens fiind hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva României publicată în M. Of.

nr. 597 din 27 august 2007. Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul obligării pârâtului Municipiului București la plata sumei de 281.000 lei spor de valoare, precum și la plata sumei de 379.389 lei daune interese, reprezentând diferența dintre prețul reactualizat și valoarea de circulație a acestuia, cu menținerea celorlalte dispoziții privitoare la obligarea M.F.P. la plata sumei de 49.611,43 lei, preț reactualizat. 2. Pârâtul M.F.P. invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține în motivarea cererii următoarele: 2.1. Dat fiind că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanți și Primăria municipiului București, M.F.P.

nu are calitate procesuală pasivă în cauză, excepția invocată fiind greșit respinsă de instanțele anterioare. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 și 1341 și următoarele C. civ., răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț aparține vânzătorului, în speță Primăriei municipiului București, prin mandatar SC R. SA. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție contrară, fiind pe deplin aplicabilă prezentului litigiu. 2.2. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu conferă calitate procesuală pasivă M.F.P., deoarece deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu îndeplinește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului și nicidecum a M.F.P. care nu are nici o culpă. Pe de altă parte, în condițiile în care instanța de apel a menținut obligația de plată în sarcina M.F.P. cu privire la prețul reactualizat, trebuia să admită și cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva pârâtei SC R. SA în sensul obligării pârâtei chemate în garanție la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Acest procent, astfel cum a fost prevăzut de art. 41 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 112/1995, trebuia să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și să fie restituit de partea care l-a încasat, din prețul reactualizat.

Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce îl privește și respingerea acțiunii față de el. 3. Pârâtul Municipiul București prin primarul general invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susține că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de el, dat fiind că, în conformitate cu art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea acestui preț reactualizat se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Contractul ce a stat la baza cererii de față nu prevede nici o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului și nici Legea nr. 112/1995 nu cuprinde vreo prevedere în acest sens.

Dar, chiar și în cazul răspunderii pentru evicțiune s-a ignorat faptul indiscutabil că prețul plătit de reclamanți a fost încasat și folosit în mod efectiv de către M.F.P. Prin urmare, obligația de restituire a prețului trebuia stabilită numai față de M.F.P. și nu față de Municipiul București prin primar general. Mai mult, acțiunea de față este și inadmisibilă dat fiind că imobilul s-a vândut în baza Legii nr. 112/1995 la un preț preferențial, foarte mic în comparație cu prețul de circulație al imobilelor la data vânzării, astfel încât chiriașii cumpărători au dreptul doar la plata prețului reactualizat cu indicele de inflație. Având în vedere dispozițiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 recurentul susține că din moment ce legea interzice foștilor chiriași să vândă cu un preț mai mare decât prețul reactualizat, nu poate fi obligat vânzătorul să returneze un preț mai mare decât cel reactualizat.

Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea cererii de chemare în judecat, ca neîntemeiată. La dosar nu s-au depus întâmpinări. Analizând cele trei cereri de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de reclamanți este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1.1. Pretinsa critică omisă de către instanța de apel este în realitate o simplă afirmație conform căreia în mod greșit a fost obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 119.287 lei, reprezentând sporul de valoare al apartamentului, deoarece din cuprinsul expertizei rezultă că acest spor este de 281.000 lei, suma de 119.287 lei reprezentând doar echivalentul lucrărilor efectuate.

Or, în realitate, ceea ce a acordat prima instanță a fost o sumă de bani corespunzătoare sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, evaluate la 119.287 lei. Pentru a tinde la reformarea sentinței pe acest aspect, reclamanții ar fi trebuit să arate motivat de ce, în opinia lor, au dreptul la primirea întregului spor de valoare adus locuinței și nu doar la cel decurgând din îmbunătățirile necesare și utile. În lipsa unei critici de nelegalitate sau de netemeinicie pe acest aspect, curtea de apel nu avea motiv să devolueze cauza și cu privire la întinderea despăgubirilor, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul nerespectării limitelor devoluțiunii.

1.2. Nici criticile de nelegalitate, care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate. Reclamanții au introdus cererea de chemare în judecată, solicitând să fie despăgubiți pentru apartamentul din sectorul 1 București, pe care l-au dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC R. SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, contract care a fost constatat nul ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a dispus totodată ca pârâții - reclamanții din prezenta cauză – să lase reclamantului P.S. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu. În drept, reclamanții au invocat răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, indicând atât dispozițiile art. 1337-1341 și următoarele C. civ., cât și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 precum și cele ale art. 49 din H.G.

nr. 498/2003 respectiv art. 50 din H.G. nr. 250/2007. Drepturile pretinse de către reclamanți fac, într-adevăr, obiect de reglementare în legea specială de reparație nr. 10/2001, care a prevăzut în art. 50 alin. (3) posibilitatea restituirii prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești și irevocabile. Cum corect au stabilit instanțele anterioare, dispozițiile legii speciale se aplică prioritar față de cele ale dreptului comun din materia răspunderii pentru evicțiune, prevăzute în art. 1337 și următoarele C. civ. Această preferabilitate este dată de principiul de drept specialia generalibus derogant, fără ca principiul să fie redat în cuprinsul legii speciale așa cum, de altfel, a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secții Unite prin decizia în interesul Legii nr. 33/1998.

De altfel, prin prevederea referitoare la restituirea prețului actualizat în condițiile în care cumpărătorii au eludat prevederile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a creat un regim juridic mai favorabil acestora decât cel reglementat în art. 1340 C. civ., care scutește pe vânzător de a restitui prețul atunci când cumpărătorul a cunoscut la facerea vânzării pericolul evicțiunii sau a cumpărat pe propria răspundere, așa cum a fost cazul în speța de față. Prin urmare, criticile reclamanților referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1356, 1336 pct. 1 și 1351 C. civ., nu pot fi primite, câtă vreme legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește critica privitoare la îndreptățirea reclamanților de a primi nu doar prețul reactualizat, ci și diferența până la valoarea de circulație a imobilului, nici aceasta nu poate fi primită.

Art. 501 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Nici acest text, care a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță și nici prevederile art. 1341 C. civ. privitoare la întinderea răspunderii pentru evicțiune, temei de drept existent la data intentării acțiunii, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece cumpărătorii au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Prin recurs, aceștia solicită instanței să constate contrariul acestei situații în sensul că au fost de bună-credință la încheierea contractului, având convingerea că încheie contractul cu adevăratul proprietar și fără a putea cunoaște la acea dată existența cauzei de evicțiune. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută, deoarece operează prezumția de lucru judecat a sentinței civile nr. 651/2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, care a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 389 din 27 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca instanță de recurs, s-a menținut soluția de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, precum și situația de fapt ce a stat la baza acestei soluții în sensul că: Probele existente la dosar fac dovada relei-credințe a tuturor părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de împrejurarea că reclamantul P.S. a formulat cerere de restituire a imobilului în luna noiembrie 1996, înainte de cumpărarea apartamentului de către pârâți și fără ca aceștia din urmă să fi depus vreo diligență pentru a verifica dacă imobilul a fost sau nu revendicat de persoanele îndreptățite.

Această hotărâre, pronunțată tot în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauză R.I. și P.A., precum și cu pârâții Municipiul București prin primar general și SC R. SA, se bucură de prezumția absolută a puterii de lucru judecat, în sensul art. 1200 pct. 4 și 1201 C. civ. și nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară. În atare situație, în mod legal a stabilit curtea de apel, confirmând sentința tribunalului, că reclamanții sunt îndreptățiți doar la restituirea prețului pe care l-au plătit, reactualizat, nefiind incidentă nici jurisprudența C.E.D.O. astfel cum ea se degajă din hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva României, ce are ca premisă buna-credință a cumpărătorilor deposedați de bun.

2.Recursul declarat de pârâtul M.F.P. este de asemenea nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: 2.1. Legea aplicabilă speței, pentru motivele arătate anterior și care nu se vor relua, este Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun, respectiv art. 1337 și următoarele C. civ., care instituie răspunderea pentru evicțiune în sarcina vânzătorului. Întrucât alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede expres că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P. orice susținere a acestui pârât în sensul că nu are calitate procesuală pasivă este lipsită de suport legal.

2.2. Legea specială nu face nici o distincție după cum desființarea contractului de vânzare-cumpărare este sau nu rezultatul acțiunii intentate de un terț. Așa fiind, susținerea recurentului potrivit căreia răspunderea aparține vânzătoarei Primăria municipiului București, deoarece cumpărătorii au fost evinși de un terț, adică de adevăratul proprietar, este de asemenea lipsită de suport legal. Răspunderea M.F.P. operează în temeiul legii, odată ce sunt dovedite condițiile prevăzute de aceasta – referitoare la desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 – instanțele neavând a verifica atitudinea culpabilă a pârâtului M.F.P.

În ceea ce privește comisionul de 1%, instanța de apel a argumentat de ce acesta nu trebuie pus în sarcina SC R. SA, chemată în garanție. Fără a dezvolta o critică de nelegalitate la adresa acestei statuări, recurentul se limitează să reitereze cererea de obligare a chematei în garanție la plata comisionului. O asemenea cerere nu întrunește exigențele unei critici care să poată fi încadrată în prevederile art. 304 C. proc. civ. 3. Recursul declarat de Municipiul București prin primarul general va fi declarat nul pentru următoarele considerente: Tribunalul, admițând în parte acțiunea reclamanților și față de pârâtul Municipiul București, l-a obligat pe acesta să achite reclamanților suma de 119.287 lei, reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Pârâtul a criticat în apel această soluție, arătând că nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere și invocând în drept modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009. Curtea de apel a înlăturat motivat criticile acestui pârât menținând soluția primei instanțe. Recursul declarat de pârât nu are legătură cu decizia curții de apel în partea pe care îl privește și, implicit, nici cu partea din sentință prin care a fost obligat față de reclamanți. Astfel, criticile din recurs se referă toate la pretinsa greșită obligare a sa la plata prețului reactualizat, cu nerespectarea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 care stabilește această obligație în sarcina M.F.P., cu toate că chiar acesta din urmă a fost obligat la plata prețului reactualizat, și cu recurentul pârât Municipiul București.

Cum criticile nu au legătură cu decizia atacată, în baza art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții R.I., P.A. și de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. împotriva Deciziei nr. 332/ A din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Constată nul recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.