ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9620/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Reclamanții D.D.C. și D.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata prețului reactualizat pe care l-au încasat pentru apartamentul vândut reclamanților, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, în condițiile în care acest contract a fost anulat irevocabil prin decizia civilă nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel București. La data de 25 februarie 2007, în temeiul dispoz. art. 132 C. proc. civ., reclamanții și-au modificat acțiunea introductivă, solicitând obligarea prârârților la plata valorii de circulație a imobilului în litigiu.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 8630 din 31 mai 2007, a declinat în favoarea Tribunalului București, secția civilă, competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamanți. Cauza s-a înregistrat la Tribunalul București, secția a lll-a civilă, la data de 19 iulie 2007, iar, prin sentința nr. 1328 din 19 octombrie 2007, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, a admis în parte acțiunea principală modificată formulată de reclamanții D.D.C.

și D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 151.700 Euro către reclamanți, echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, a respins acțiunea principală, modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 2144 A din 12 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București, reprezentată de mandatar SC H.N.

SA și reclamanții D.D.C. și D.M. Totodată, reclamanții, pârâți în acea cauză, au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, situat în București, sector 1. Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei corespunzătoare valorii de circulație a imobilului menționat mai sus. Una din obligațiile vânzătorului, ca efect al contractului de vânzare- cumpărare, este aceea de a-l garanta pe cumpărător contra evicțiunii, obligație ce decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea - liniștită și utilă - a lucrului vândut.

Ca efect al obligației de garanție, în caz de evicțiune, vânzătorul este obligat să restituie integral prețul primit, cumpărătorul având dreptul și la daune interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.), potrivit dreptului comun (art. 1351 C. civ.), vânzătorul fiind obligat să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzător de bună sau de rea-credintă.

Față de obiectul acțiunii principale, astfel cum a fost modificată, reținând că doar pârâtul Municipiul București a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat, tribunalul a apreciat că în cauză a fost dovedită identitatea între acest pârât și persoana obligată în raportul juric dedus judecății, astfel încât, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul București.

Tribunalul a constatat că acțiunea reclamanților e întemeiată, în virtutea obligației de garanție a vânzătorului contra evicțiunii, apreciind că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului suferit urmare a evicțiunii, prin acordarea valorii de circulație a apartamentului restituit fostului proprietar, astfel cum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauza Raicu contra României, considerând că Statul Român este obligat, în situația anulării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași, la restituirea către aceștia din urmă, cu titlu de daune materiale, suma reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește acțiunea principală, modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, câtă vreme reclamanții nu au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului actualizat în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la plata acestor sume, ci au solicitat valoarea de circulație a imobilului ca efect al obligației de garanție a vânzătorului contra evicțiunii.

Referitor la cererea de chemare în garanție, tribunalul a apreciat că și aceasta este neîntemeiată, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că sumele de bani reprezentând prețul plătit de către chiriașii - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 s-au constituit într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, aceste aspecte privind raporturile administrative și financiare dintre aceste instituții, fără consecințe pe plan juridic în raport de dispozițiile dreptului comun ce reglementează materia răspunderii pentru evicțiune, și respectiv obligația de garanție. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București. Criticile au vizat încălcarea dispoz.art art. 1337 C. civ.

întrucât reclamanții chiriași -cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au fost de rea-credință la momentul încheierii contractului, cunoscând faptul că apartamentul ce forma obiectul vânzării intrase abuziv în proprietatea statului, prețul plătit de reclamanți pentru apartamentul în litigiu a fost un preț preferențial, mult sub valoarea de circulație din acel moment, astfel încât este nefondată pretenția acestora de a fi despăgubiți cu valoarea de circulație a locuinței din acest moment. O ultimă critică a vizat lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București în capătul de cerere având ca obiect plata prețului reactualizat al locuinței, având în vedere dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin O.U.G.

nr. 184/2002 care stabilesc că obligația de restituire a prețului reactualizat, plătit de chiriașii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești, aparține Ministerului Finanțelor Publice. Trebuie reținut că sumele încasate ca preț al vânzării nu au intrat în bugetul Municipiului București, ci au fost virate în bugetul Ministerului Finanțelor Publice, ca venit extrabugetar. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 75A din 6 februarie 2008 a admis apelul Municipiului București, a schimbat în tot sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că la data de 25 ianuarie 2007 reclamanții au depus o cerere de modificare a acțiunii principale, prin care au precizat că ceea ce solicită de la pârâți este plata către ei a valorii de circulație a apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, arătând că sunt îndreptățiți să primească această valoare și nu prețul reactualizat al locuinței. Instanța de fond a analizat cererea modificatoare și s-a pronunțat exclusiv pe pretenția reclamanților de a primi de la pârâți valoarea de circulație a apartamentului și nu prețul reactualizat. Atâta vreme cât reclamanții nu au solicitat prețul reactualizat plătit de ei, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Municipiul București prin Primar General a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998 încheiat cu reclamanții - intimați, astfel încât el are și calitatea de a răspunde pentru o eventuală evicțiune și ca atare, are și calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În ceea ce privește critica formulată în apel, privind valoarea preferențială, sub valoarea de circulație a prețului plătit de reclamanți și suma pretinsă în acțiune ca despăgubire echivalentă cu actuala valoare de circulație a imobilului, Curtea a constatat că aceasta nu este o critică fondată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 1344, art. 1345 și art. 1346 C. civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea-credință. În afara sporului de valoare, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare și utile făcute pentru conservarea lucrului care sporesc valoarea lui, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credință, chiar și cheltuielile voluptorii.

Curtea a amis apelul întrucât a găsit că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii, respectiv să existe împotriva cumpărătorului o tulburare de drept, cauza tulburării să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător anterior vânzării. Aceste trei condiții sunt cumulative, neîndeplinirea uneia dintre ele ducând la exonerarea de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului. Curtea a constat că în cauză, deși primele două condiții ale evicțiunii sunt întrunite, cea de-a treia nu este îndeplinită, întrucât la momentul vânzării, chiriașii cumpărători, respectiv reclamanții au cunoscut că Municipiul București nu era adevăratul proprietar al apartamentului cumpărat, acesta fiind preluat fără titlu valabil de către stat prin naționalizare de la adevărata proprietară E.M.

Prin decizia civilă nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr.5 547/20272 din 01 iulie 1998 prin care reclamanții intimați cumpăraseră în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu, reținându-se că aceștia au fost de rea-credință întrucât cunoșteau că imobilul este revendicat de o altă persoană, existând dubii cu privire la calitatea de proprietar a statului. S-a mai reținut în această decizie, care are putere de lucru judecat pentru reclamanții, că procedând la perfectarea contractelor de vânzare - cumpărare, aceștia și-au asumat riscul de a cumpăra de la un non dominus, și deci, și riscul ca actele de cumpărare să fie nule absolut pentru fraudarea legii.

Întrucât reclamanții au invocat în apărare practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu contra României, Curtea a argumentat de ce aceasta nu este aplicabilă în prezenta cauză. Astfel, în acea speță, contractul de vânzare - cumpărare al chiriașilor cumpărători fusese menținut prin hotărâre irevocabilă de respingere a acțiunii în nulitate, reținându-se buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului. Ca atare, în cauza Raicu contra României, chiriașii cumpărători beneficiau de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce nu poate fi reținut în prezenta speță. Împotriva acestei decizii reclamanții au formulat recurs întemeiat în drept pe dispoz.

art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și dezvoltând următoarele critici: Instanța de apel, pronunțând hotărârea atacată în prezentul recurs, a încălcat limitele efectului devolutiv ale apelului, respectiv a încălcat un principiu fundamental ce guvernează judecata în căile de atac, tantum devolutum, quantum apellatum. - instanța de apel a fost învestita de către pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General cu o cerere de apel întemeiată strict pe lipsa calității sale procesuale pasive în cauza dedusa judecații, iar instanța de apel, încălcând principiul mai sus amintit a admis apelul pentru motive ce nu au fost invocate de către apelant. - instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații, si a schimbat sensul lămurit al acestuia.

Astfel, temeiul de drept al cererii introductive de instanța a fost aplicarea regimul juridic și a principiilor ce guvernează materia nulității, invocând aplicarea principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic, si principiului restitutio in integrum. Totuși, deși nu a fost pusa in discuția părților, nu au fost administrate probatorii nici la judecarea de fond a cauzei si nici in faza apelului, instanța a înlăturat temeiul de drept invocat de reclamanți și a conchis ca nu sunt aplicabile "condițiile răspunderii pentru evicțiune". In toate cazurile, sarcina probei cunoașterii cauzei evicțiunii (daca ar fi fost investita prin cererea de chemare in judecata si prin cererea de apel) pe către cumpărător incumba vânzătorului, cumpărătorul beneficiind de o prezumție de buna-credință si de necunoaștere a cauzei evicțiunii, indiferent de buna sau reaua-credință a vânzătorului.

Pârâtul Municipiul București nu a făcut nici o dovada a cunoașterii de către reclamanți a cauzei de evicțiune si nu a administrat probe din care să rezulte faptul ca au avut cunoștința de pericolul evicțiunii si că ar fi acceptat riscul semnării unui contract in aceste condiții. Din contra, Oficiul Juridic anterior vânzării le-a comunicat reclamanților că ,,imobilul se vinde pe Legea nr. 112/1995" și că ,, moștenitorii nu locuiesc la adresa, se incadrează la despăgubiri". Astfel vânzătorul, cu rea-credință, a creat aparența legalității și temeiniciei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul îndeplinirii condițiilor legale impuse pentru a putea fi vândut in temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilirea cunoașterii sau necunoașterii de către reclamanți a cauzei evicțiunii trebuie raportată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și la prevederile acestuia, deoarece contractul este legea părților, conform art. 969 C. civ. Nici un moment vânzătorul, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nu i-a informat în legătură cu adevărata situație juridica a imobilului și nu le-a adus la cunoștință că vor cumpăra pe riscul lor. În contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți nu s-a prevăzut nici o clauza expresă exoneratoare de garanție pentru fapta unui terț, fapt care atrage răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului. Mai mult, in contractul de vânzare-cumpărare nu exista nici o clauză expresă a caracterului aleatoriu a contractului, din care să rezulte că și-au asumat obligația de a cumpăra pe riscul lor, deoarece asumarea riscului nu se poate presupune și nici nu poate rezulta din acte sau fapte echivoce.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Raicu c. România, a considerat ca Statul Roman este obligat, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate se anulează, să restituie chiriașilor, cu titlu de daune materiale, suma reprezentând valoarea de circulație a imobilului. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele argumente: Așa cum rezultă din conținutul rezumativ al speței, anterior redat, instanța de apel a motivat în mod temeinic soluția sa de admitere a apelului, făcând trimitere la probele administrate în cauză în fața instanțelor de fond.

În aceste condiții este evident că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, care nu sunt nici contradictorii, convergând spre soluția dată apelului și nici străine de natura pricinii. Prin urmare, nu se pot reține incidente cauzei dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Recurenții susțin că este atrasă incidența acestui motiv de casare a deciziei întrucât instanța de apel a înlăturat temeiul de drept indicat de către ei, în sensul judecării cauzei din prisma verificării condițiilor răspunderii pentru evicțiune, în condițiile în care vânzătorul nu a probat cunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător.

Prin sentința civilă nr. 1328 din 19 octombrie 2007 tribunalul, ca primă instanță, a reținut, în raport și de cererea precizatoare a reclamanților, că temeiul cererii reclamanților este acela a unei acțiuni de drept comun de răspundere a vânzătorului pentru evicțiune și nu cel reglementat de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 prin dispozițiile art. 50 și urm., calificare menținută de către instanța de apel. Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, rolul activ al instanței limitându-se la cadrul procesual care a învestit instanța și neputând exceda acestuia.

În acest context al analizei, Înalta Curte reține că prima instanță respectând principiul disponibilității care guvernează procesul civil, a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, considerând că în cauză se legitimează procesual doar Municipiul București - vânzătorul imobilului - din perspectiva acțiunii principale modificate de către reclamanți, reținând că, cererea acestora nu a fost formulată în temeiul dispoz. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei dezlegări juridice date de prima instanță recurenții-reclamanți nu au formulat nicio critică, astfel încât ea a intrat sub putere de lucru judecat. Așa fiind, decizia atacată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Pe cale de consecință, decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la nelegalitatea deciziei, se reține că prin motivele de recurs s-au argumentat și critici care tind în realitate la schimbarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond, consecință a interpretării probelor administrate de acestea, care nu mai pot constitui motive de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât nu pot fi primite. Reținând că se critică nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării dispoz. art. 1336 și urm. C. civ., care reglementează obligația de garanție contra evicțiunii, ca obligație principală a vânzătorului, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.și având ca premisă situația de fapt reținută de Curte, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente: Pentru a se angaja răspunderea pentru evicțiune este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții necesare: 1) să existe o tulburare de drept provenind de la un terț, 2) această să aibă o cauză anterioară vânzării, 3) tulburarea să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului. Dacă acesta a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul devenind aleatoriu.

Prin decizia atacată s-a reținut de către Curte că în ceea ce privește cea de a treia condiție, referitoare la necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune, aceasta nu este îndeplinită, fapt stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, rămasă irevocabilă. Chestiunea necunoașterii cauzei de evicțiune, respectiv a bunei-credințe a partenerilor contractuali nu poate fi reținută, având în vedere faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul știa că este un non dominus și că nu poate transfera proprietatea bunului, situație cunoscută și de către cumpărători, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile anterior indicată.

Cum reaua credință a reclamanților a fost stabilită irevocabil, instanța nu mai poate reveni asupra acestei chestiuni, reclamanții neputând invoca in prezentul litigiu simpla ignoranță, aceasta nefiind suficientă pentru a declanșa mecanismul garanției pentru evicțiune. Din acest punct de vedere hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior, chiar dacă nu se încadrează în sfera autorității de lucru judecat( fiind diferite părțile și cauza juridică) este relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația particulară a vânzărilor nevalabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995. Susținerea reclamanților referitoare la incidența cauzei Raicu contra României nu se poate reține în cauză, întrucât diferă situațiile de fapt între cele două spețe.

În cazul Raicu contra României s-a reținut printre-o hotărâre irevocabilă că reclamanta avea un bun în sensul jurisprudenței Curții față de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, drept recunoscut reclamantei în jurisdicția internă, care a considerat-o de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, în prezentul litigiu situația este diferită, întrucât reclamanților li s-a anulat printr-o hotărâre, definitivă și irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 1 iulie 1998 încheiat cu Primăria municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, reținându-se nulitatea absolută a contractului pentru frauda la lege, astfel încât aceștia nu au un bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Este de menționat că că noțiunea de bun în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate include și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanții ar putea pretinde că au cel puțin o speranță legitimă. În acest context al analizei, se reține însă că această creanță, de care s-ar putea prevala reclamanții, este condiționată, întrucât se pune problema cercetării îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se restitui despăgubirile prevăzute de art. 1341 C. civ., astfel încât nu se poate reține că aceștia ar avea cel puțin o speranță legitimă. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.D.C.și D.M. împotriva deciziei nr. 75A din data de 6 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2009.