ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7245/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7245/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 5 septembrie 2006

reclamanta M.E. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București, prin Primarul general solicitând obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la restituirea prețului imobilului dobândit în baza Legii

nr. 112/1995, actualizat la data introducerii acțiunii, să se constate

nulitatea absolută a clauzei contractuale privind exonerarea vânzătorului de

obligația de a răspunde pentru evicțiune cuprinsă în contractul de

vânzare-cumpărare nr. 40808 din 6 noiembrie 1996 încheiat cu Municipiul

București, obligarea acestui pârât la plata unei sume egale cu diferența dintre

valoarea de piață a imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

menționat, calculată la 4 octombrie 2005 data acțiunii și prețul actualizat al

acestuia la data introducerii acțiunii.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40808 din 6 noiembrie 1996

încheiat cu Municipiul București, prin SC C. SA a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, compus din apartamentul nr.

2 cu o suprafață utilă de 164,57 mp, o cotă indiviză de 11,68% din spațiile

comune, teren sub construcție în suprafață de 25,70 mp.

Prin decizia civilă nr. 242/A din 21

aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 7587 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B.C.M. în contradictoriu

cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și M.E. și au fost

obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie reclamantei

apartamentul menționat, reținându-se că „titlul statului în baza căruia a

dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat nu este un titlu valabil”.

Reclamanta a mai arătat că în

conformitate că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 51

alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 vânzătorul

are obligația să plătească atât suma reprezentând prețul achitat, reactualizat,

cât și diferența până la valoarea de piață a imobilului, art. 50 din Legea nr.

10/2001 stabilind această obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei

calității procesuale pasive, iar Municipiului București prin Primarul General a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1018 din 29

iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au

respins excepțiile invocate ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte acțiunea și a

fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei

suma de 119.292,62 lei, reprezentând valoarea reactualizată a prețului plătit,

omologându-se raportul de expertiză tehnică specialitatea contabilitate

efectuată de expert A.G.I.

S-a constatat nulitatea absolută a

clauzei contractuale privind exonerarea vânzătorului de obligația de a răspunde

pentru evicțiune, cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40808 din 6

noiembrie 1996 încheiat între reclamantă și pârâtul Municipiul București, prin

Primar General.

S-a respins capătul de cerere

privind obligația pârâtului la plata diferenței de valoare dintre valoarea de

piață și prețul actualizat.

S-a admis în parte cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată și a fost obligat Ministerul Finanțelor

Publice la 1.000 lei iar Municipiul București, prin Primarul General la 500

lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată,

dreptul reclamantei de a solicita restituirea prețului reactualizat născându-se

la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus restituirea

imobilului fostului proprietar, respectiv data de 4 octombrie 2005, în raport

de care s-a apreciat că acțiunea este introdusă în termenul de prescripție de 3

ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților s-a reținut că, în raport de părțile

angajate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și de prevederile

Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, cei doi pârâți au calitate procesuală

pasivă în cauză.

Pe fondul litigiului s-a reținut că

reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului achitat, actualizat, în

baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, nu și la

diferența de valoare a imobilului raportată la valoarea de circulație, în

raport de situația de fapt reținută în decizia civilă nr. 242 A din 21 aprilie

2003, irevocabilă, unde s-a reținut reaua credință a reclamantei la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva sentinței pronunțată în

cauză au declarat apel atât reclamanta cât și pârâții.

Reclamanta a criticat sentința în

sensul că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor art. 1344 C. civ., deoarece, în

calitate de cumpărătoare, a fost evinsă prin admiterea acțiunii promovată de

fostul proprietar, iar evicțiunea s-a datorat exclusiv faptei personale a

Municipiului București, prin Primarul General, care i-au înstrăinat un imobil

cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în condițiile în care Legii nr.

10/2001 nu reglementează modalitatea de reparare integrală a acestui

prejudiciu.

Apelantul pârât Municipiul

București, prin Primar General, a criticat sentința numai în ceea ce privește

modul în care au fost acordate cheltuielile de judecată, susținând că nu s-a

făcut nici un fel de dovadă a culpei sale procesuale.

Prin apelul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice s-a susținut lipsa calității procesuale pasive a acestei

instituții, având în vedere temeiul de drept al acțiunii și că obligația de

plată în acest litigiu revine exclusiv unității administrativ teritoriale

vânzătoare, Primăria municipiului B și nu apelantei care nu a fost parte în

proces, nefiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pe de altă

parte că nu s-a făcut dovada culpei procesuale pentru a fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 119 din 14

februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost admis apelul declarat de reclamantă și s-a schimbat în parte sentința în

sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă împotriva ambilor

pârâți și au fost obligați aceștia la plata sumei de 527.000 RON către

reclamantă, reprezentând valoarea actualizată a prețului plătit, defalcat

conform raportului de expertiză, respectiv 119.292,62 RON de către Ministerul

Economiei și Finanțelor și 407.707,38 RON de către Municipiul București, prin

Primarul General, omologându-se rapoartele de expertiză întocmite de experții

P.D.N. și A.G.I.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că reclamanta beneficiază de prevederile art. 1337 C. civ. urmând a fi

despăgubită pentru evicțiune. Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

promovată de fostul proprietar, acest punct de vedere fiind determinat de

considerentele deciziei civile nr. 242/A din 21 aprilie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a reținut că

titlul statului în baza căruia apelanta a dobândit dreptul de proprietate nu

este un titlu valabil, statul fiind un non dominus.

S-a mai reținut că instanța de fond

nu a făcut în cauză o aplicare a prevederilor art. 1344 C. civ., potrivit cu

care vânzătorul are obligația să plătească sumele reprezentând prețul achitat

reactualizat, cât și diferența până la valoarea de piață a imobilului, această

din urmă sumă cu titlu de despăgubiri reprezentând excedentul de valoare

dobândit ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, această măsură

impunându-se față de omisiunea de reglementare a Legii nr. 10/2001 și

nelimitarea dreptului conferit de Codul civil cumpărătorului.

Instanța de apel a apreciat că prin

modul de soluționare a cererii reclamantei și de detaliere a punctului de

vedere exprimat de Curte, s-a răspuns parțial și la criticile făcute de

Ministerul Economiei și Finanțelor în cererea sa de apel, care, deși nu a fost

parte contractantă în raportul contractual dedus judecății, acesta urmează să

răspundă în raport de prevederile Codului civil, care au fost invocate cu titlu

de temei juridic de către reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin Primarul General și

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recurentul Municipiul București,

prin Primarul general, a invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport de

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

acest recurent invocă excepția lipsei calității procesuale pasive față de

obligarea sa la plata sumei de 527.000 RON reprezentând valoarea actualizată a

prețului plătit, având în vedere că prin dispozițiile art. 6 pct. A din Legea

nr. 112/1995 și art. 39 pct. I lit. a) din H.G. nr. 20/1996 s-a prevăzut că

beneficiarul sumelor încasate de municipalitate în temeiul Legii nr. 112/1995

este Ministerul de Finanțe.

Referitor la fondul litigiului,

recurentul susține că reclamanta este îndreptățită numai la restituirea

prețului reactualizat, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, nu și la diferența de valoare a imobilului, raportată la

valoarea de circulație pentru că prin decizia civilă nr. 242/2003 s-a reținut

reaua credință a acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

făcându-se referire și la dispoziția art. 1341 și art. 1357 C. civ.

Recurentul Ministerul Economiei și

Finanțelor a invocat drept temei legal al recursului prevederile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că instanța de apel s-a pronunțat doar asupra apelului reclamantei,

apelul său nefiind analizat și că decizia recurată cuprinde motive

contradictorii în ce privește răspunderea pentru evicțiune.

Printr-un alt motiv de recurs se

susține că în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata contravalorii prețului

reactualizat, invocând lipsa calității procesuale pasive în raport de

dispozițiile art. 1337 C. civ. invocat ca temei al acțiunii, Ministerul

Economiei și Finanțelor nefiind parte în raportul juridic dedus judecății.

Printr-o altă critică se susține că

în cauză nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, că suma stabilită prin raportul de expertiză contabilă nu este

corectă.

Verificând legalitatea deciziei

recurate prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de Municipiul București,

prin Primar General, este fondat, iar recursul declarat de Ministerul Economiei

și Finanțelor se privește ca nefondat, în sensul și pentru considerentele ce

succed.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, însăși legea stabilește

această obligație în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, astfel că

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acestea este

neîntemeiată.

Aceleași dispoziții legale

îndreptățesc reclamanta numai la restituirea prețului achitat, la valoare

actualizată.

Este adevărat că prin acțiunea

introductivă reclamanta a solicitat și diferența dintre valoarea de piață a

imobilului și prețul actualizat al acestuia, ca urmare a evicțiunii totale

produsă prin retrocedarea către adevăratul proprietar, a imobilului

achiziționat de la pârâtul Municipiul București, cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.

Această cerere însă nu este

întemeiată, deoarece prin decizia civilă nr. 242/A din 21 aprilie 2003

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă, s-a

reținut, cu autoritate de lucru judecat, că titlul statului în baza căruia a

dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu nu este un titlu valabil,

ceea ce atrage incidența art. 46 din Legea nr. 10/2001 ce instituie regula

potrivit căreia actele de vânzare-cumpărare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută. Excepția bunei-credințe instituită de text,

s-a apreciat că nu poate fi reținută în persoana pârâtei M.E., care nici nu a

invocat expres această excepției, sarcina probei revenind celui ce o invocă.

Prin urmare, dezdăunarea dorită de

reclamantă este condiționată de existența bunei credințe a acesteia la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, bună credință ce nu a fost

reținută prin hotărârea sus-menționată.

Având în vedere toate petitele

acțiunii introductive de instanță, nu se poate reține lipsa calității

procesuale pasive a Municipiului București, obligarea pârâților la plata

sumelor datorate fiind generată de modul de soluționare a cauzei pe fond.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de Municipiul București, prin

Primar General, a casa decizia atacată și a menține sentința instanței de fond

și a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei și

Finanțelor, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 314 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 119 din 14

februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și menține

sentința civilă nr. 1018 din 29 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, D.G.F.P.

București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2008.