ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2617/2015

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. x/4/2007,

reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și Municipiul

București, reprezentat prin primarul general, solicitând instanței să-i

oblige pe aceștia să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 510 mp

și construcția edificată pe acesta, respectiv apartamentele de la parter și

apartamentul de la etajul 1.

Pe parcursul

procesului, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat

judecarea cererii și în contradictoriu cu pârâtul G., în calitate de moștenitor

al defunctei B., decedată la data de 13 februarie 2001.

Prin sentința civilă nr.

3947 din data de 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 4 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în

temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că imobilul în

litigiu are o valoarea care depășește 500.000 lei.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007,

la data de 16 august 2002.

Pârâtul G. a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat față de

litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 703 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului

București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac,

excepție care a fost respinsă pentru argumentele arătate în încheierea de

ședință din 12 noiembrie 2007.

Municipiul București,

reprezentat de primarul general, a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestei părți, excepție admisă de instanță potrivit considerentelor

din aceeași încheiere.

Prin sentința civilă nr.

751 din 21 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

cererea de chemare în judecată formulată, ca neîntemeiată, și a luat act

că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, H. a cumpărat de

la I. terenul situat în București, având ca laturi și vecinătăți: „la apus,

str. ... pe o latură de 15,50 m, la răsărit, proprietatea d-lui colonel J. pe o

latură de 14,50 m, la nord, proprietatea doamnei K. pe o latură de 34 m, iar la

sud, proprietatea doamnei L. pe o latură de 34 m”.

Prin actul dotal

autentificat din 14 ianuarie 1933, M. și H. au înzestrat-o pe fiica lor, N., la

căsătoria cu O., constituindu-i acesteia dotă imobilul compus din teren și construcții,

situat în București.

Potrivit

procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților

Funciare în București, imobilul situat în București, compus din teren (a cărui

suprafață nu este menționată) și construcție cu două corpuri de casă, din

cărămidă, acoperită cu tablă, primul corp în dreapta având 5 camere, iar cel

din stânga având 6 camere, hall și dependințe, a fost înscris ca proprietatea

lui P., născută M., în temeiul actului dotal autentificat din 1933.

Reclamanta A. este

moștenitoarea defunctei R., decedată, potrivit certificatului de moștenitor din

5 mai 1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București.

Potrivit adresei din 28

iunie 2006, eliberată de Primăria Municipiului București, imobilul situat în

București, sector 4 a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de statul român,

fiind menționat în anexa acestui act normativ, la poziția 6555, pe numele lui O.

Totodată, adresa

menționează că imobilul din str. ... era înscris, la nivelul anului 1986, cu

suprafața de 499 mp teren, din care construcții: corp A cu un nivel, în

suprafață de 202 mp, proprietate de stat, categoria de folosință construcții și

curți, cu posesor de parcelă, la data întocmirii evidențelor, S. Berceni.

În ceea ce privește

istoricul adresei poștale a imobilului, din adresa din 20 decembrie 2007, emisă

de Primăria Municipiului București, s-a reținut că, la nivelul anului 1920,

figura înscris număr poștal nou, iar la nivelul anului 1948 a figurat înscris

imobil pe str. ..., aceeași consemnare fiind identificată și la nivelul anului

1986.

Pârâții C. și D. au

cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, în temeiul Legii

nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997,

locuința situată în București, sector 4, compusă din două camere, bucătărie,

w.c, pivniță, în suprafață utilă de 43,86 mp.

Pârâții E. și F. au

cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, în temeiul Legii

nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1997,

locuința situată în București, sector 4, compusă dintr-o cameră, vestibul, hol,

bucătărie, magazie, în suprafață utilă de 30,42 mp.

Autoarea pârâtului G.,

defuncta B., a cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA,

în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30

octombrie 1996, locuința situată în București, sector 4, compusă din două

camere, hol, bucătărie, baie, magazie, în suprafață utilă de 37,58 mp.

În ceea ce privește

valabilitatea măsurii de preluare a bunului de către stat, această împrejurare

a făcut obiectul litigiului soluționat, irevocabil, prin Decizia nr. 3831 din 7

octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. x/2001,

prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea

imobilului din str. ..., de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat

în mod nevalabil.

Prin aceeași hotărâre

s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare menționate

mai sus, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate și de buna-credință

a părților la încheierea acestora, astfel că ambele aspecte nu mai pot face

obiectul discuției în litigiul de față.

Martorul audiat la

propunerea pârâtului, U., a arătat că a locuit împreună cu familia sa în acest

imobil, în calitate de chiriaș, în perioada 1939-1985 (deci, inclusiv în

perioada anterioară naționalizării), iar partea din față a construcției era

ocupată de Biroul de Verificări Metrologice, epocă în care nu au existat alți

chiriași.

În ceea ce privește

compunerea construcției, martorul a arătat că aceasta avea două corpuri, cel

din stânga alcătuit din parter cu cinci camere, din care două camere erau

ocupate de familia martorului, iar cel din dreapta era compus din niște

magazii, care, în prezent, sunt desființate parțial, rămânând o încăpere cu

destinația de bucătărie și alte dependințe.

Raportul de expertiză

efectuat de expertul V. a relevat că cele trei apartamente revendicate de

reclamantă se află în corpul din stânga imobilului, totalul camerelor fiind de

cinci, conform contractelor de vânzare-cumpărare, și de șase camere, conform

procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților

Funciare în București.

Raportul de expertiză

a stabilit că nu se poate identifica corpul de clădire menționat în

procesul-verbal amintit ca fiind situat în dreapta curții, deoarece, în

prezent, acolo se găsește o magazie, bucătărie și w.c, în suprafață de 32,28

mp, iar nu un corp cu cinci camere, cum era arătat în procesul-verbal.

Referitor la terenul

aferent imobilului, expertiza a concluzionat că acesta are o suprafață de 500,7

mp, față de 510 mp cât era menționat în actul de vânzare-cumpărare din 1933,

dimensiunile laturilor fiind parțial diferite.

Față de situația de

fapt reținută, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este

neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce

privește apărarea pârâților legată de inexistența unei identități între

construcțiile aflate în proprietatea lor și cele deținute de autoarea

reclamantei, tribunalul a reținut că, la identificarea construcției ce s-a

aflat în proprietatea numitei P. (născută M.), poate servi numai

procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, de vreme ce, în contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în anul 1933, nu se menționează existența unor

construcții, obiectul vânzării fiind un teren; actul dotal nu menționează

compunerea și întinderea construcției și nu s-a depus un înscris doveditor al

edificării ulterioare a construcției (autorizație de construire).

Prin urmare,

raportând mențiunile procesului-verbal amintit cu concluziile expuse mai sus

ale raportului de expertiză, prima instanță a constatat că nu se poate reține,

cu certitudine, că apartamentele dobândite de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995,

sunt aceleași cu cele cuprinse în procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea

pentru înființarea Cărților Funciare în București.

La această concluzie

a fost avută în vedere și declarația martorului U. în sensul că, în calitate de

chiriaș în perioada 1939-1985, plătea chiria la S. (deci, nu pretinșilor proprietari,

P. și O.), iar în imobil se găsea sediul Biroului de Verificări Metrologice.

În ceea ce privește

schița depusă la dosar, la fila 90, de reclamantă, prin care s-a intenționat a

se dovedi identitatea între cele două construcții, tribunalul a reținut că

aceasta nu cuprinde cote, denumirea sau numele emitentului și nu există dovezi

că este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P.

Dimpotrivă, schița cuprinde mențiunea că se referă la imobilul ocupat de Biroul

de Măsuri și Greutăți Ilfov - Sucursala A, neputându-se verifica

proveniența și, implicit, valoarea sa probatorie.

De altfel, în

completarea raportului de expertiză, expertul a arătat că, la compararea

constatărilor sale de fapt cu schița prezentată pe parcursul judecății, a

rezultat că nici suprafețele celor două corpuri de clădire nu corespund,

respectiv, în realitate, corpul din stânga are 127,83 mp, iar, în schiță,

acesta are 90 mp, corpul din dreapta are 54,47 mp în teren și 30 mp pe schiță.

În aceste condiții, o

comparare a drepturilor de proprietate ale părților și ale titlurilor acestora

nu poate duce la reținerea preferinței titlului și dreptului reclamantei, câtă

vreme nu rezultă, fără nici un dubiu, că este vorba despre aceleași construcții

avute în proprietate de autorul său și preluate, abuziv, de stat.

S-a mai reținut

că nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că reclamanta nu a dovedit,

dincolo de orice dubiu, faptul că ar fi moștenitoarea P., deoarece autoarea sa

se numea, potrivit certificatului de moștenitor amintit mai sus, R.

Ca urmare, Tribunalul

București a reținut că nu poate fi admisă acțiunea reclamantei nici cu

privire la suprafețele de teren situate sub construcții, aflate în proprietatea

pârâților persoane fizice.

În ceea ce privește terenul

liber de construcții, care nu se află în proprietatea pârâților persoane

fizice, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București, raportat și la împrejurarea că, din conținutul acțiunii

reclamantei și al precizării formulate ulterior, nu rezultă că ar fi fost

dedusă judecății vreo obligație a acestui pârât corelativă unui drept al

reclamantei, nefiind formulată o pretenție concretă împotriva lui.

Împotriva sentinței

civile sus-menționate a formulat apel reclamanta A.

Prin Decizia civilă nr.

160/A din 12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul

declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat, și a fost obligată aceasta la

plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimații persoane

fizice.

Pentru a decide

astfel curtea de apel a reținut, referitor la valabilitatea măsurii de preluare

a bunului imobil de către stat, că aceast aspect a făcut obiectul litigiului

soluționat, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a constatat, cu

autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului situat în, sector 4,

București, de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod

nevalabil.

Prin aceeași decizie,

s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate

între Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, și cei trei

intimați-pârâți persoane fizice, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate

și de principiul bunei-credințe a părților la încheierea acestora.

În ceea ce privește

imobilul în litigiu, compus din construcție și teren, s-a arătat că nu rezultă,

cu certitudine, suprafața de teren și corpul de clădire menționat în

procesul-verbal, situat în dreapta curții; de asemenea, nu s-a făcut dovada

identități între cele două construcții, neexistând dovezi că această construcție

este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P., și

chiar mai mult, că aceasta din urmă este autoarea reclamantei-apelante.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs apelanta reclamantă A.

Prin Decizia nr. 2836

din 7 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 160/A din

12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a

trimis cauza, spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, în pronunțarea soluției, precum și argumentele pentru

care au fost înlăturate cererile părților.

Motivarea trebuie să

expună, în mod clar și precis, considerentele pentru care instanța a rezolvat,

într-o anumită modalitate, litigiul dedus judecății, să se refere la probele

administrate, în baza cărora s-a reținut o anumită situație de fapt și care,

ulterior, să fie raportată la temeiul juridic aplicabil în speță.

În final, argumentele

de fapt și de drept avute în vedere de către instanță, trebuie să fundamenteze,

în mod logic și convingător, soluția pronunțată.

În speță, instanța de

apel a încălcat obligația de redactare a deciziei în condițiile art. 261 pct. 5

C. proc. civ., limitându-se să arate, pe scurt, modalitatea de soluționare a

unui litigiu anterior dintre părți, deși aspectele privind cele stabilite în

procesul respectiv nu fuseseră contestate în apel.

De asemenea, a reluat

într-o singură frază, nelămuritoare în ceea ce privește respingerea apelului,

concluziile primei instanțe în legătură cu incertitudinea dimensiunii terenului

pretins de reclamantă față de cel care rezultă din acte, cu lipsa identității

între construcțiile solicitate de la pârâți și cele menționate în documentele

invocate în susținerea dreptului de proprietate al autoarei părții pentru

bunurile respective, precum și în legătură cu nedovedirea, fără echivoc, a calității

de moștenitoare față de P.

Curtea de apel nu a

răspuns, însă, niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă,

neclarificând situația de fapt sub aspectele contestate; aceasta nu a expus,

nici în fapt și nici în drept, argumentele pentru care hotărârea primei

instanțe este corectă, raportat la criticile din apel.

Astfel, nu a

verificat relevanța hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, în special, a Deciziei

nr. 245/A din 10 mai 2001 a curții de apel, la care reclamanta a făcut referire

expresă, în ceea ce privește identitatea între imobilul deținut de pârâți și

cel aflat în patrimoniul autoarei reclamantei, precum și în ceea ce privește

legitimarea calității sale de moștenitoare de pe urma P.. Aceasta cu atât mai

mult cu cât o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru

judecat, în condițiile art. 377 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4

și 1202 C. civ., inclusiv în privința considerentelor care explică soluția din

dispozitivul hotărârii.

De asemenea, curtea

de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor privind mijloacele de probă invocate

în cererea de apel, care ar infirma, în opinia părții, situația de fapt

reținută de prima instanță în legătură cu identitatea imobilelor, și anume adresa

istoricului de număr poștal al imobilului din 20 decembrie 2007, emisă de

Primăria Municipiului București, alte înscrisuri depuse raportat la expertiza

efectuată în cauză și din comparația cărora ar rezulta doar mici diferențe în

dimensiunile terenului, laturile fiind aproximativ identice, chestiune

explicabilă față de vechimea imobilului.

Nu a argumentat dacă

declarația martorului este relevantă în integralitatea sa, față de susținerile

apelantei privind vârsta persoanei audiate la data mutării în imobil, cu

consecințe în planul reprezentării juridice a persoanei care deținea în

proprietate bunul.

În ceea ce privește

calitatea de moștenitoare de pe urma P., pe lângă hotărârea pronunțată în

litigiul anterior, apelanta a invocat și alte mijloace de probă, acte de stare

civilă, declarații de notorietate autentificate, mijloace de probă care ar fi

trebuit coroborate și cu privire la care instanța de apel nu s-a

pronunțat.

Nu a fost motivată

nici menținerea soluției primei instanțe, de admitere a excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat prin primarul

general, cu consecința respingerii acțiunii formulată împotriva acestuia.

Raportat la acest aspect, critica apelantei a vizat justificarea legitimării

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București raportat la deținerea, de

către unitatea administrativ teritorială, a diferenței de teren rezultată în

urma scăderii terenului deținut de pârâții persoane fizice, de sub

construcțiile dobândite de aceștia, în temeiul Legii nr. 112/1995, din suprafața

totală revendicată, de 510 mp.

Ca atare, apelanta a

solicitat obligarea pârâtului sus-menționat să-i lase, în deplină proprietate

și posesie, suprafața de teren liberă de construcții, de 398 mp, cerere cu

privire la care instanța de apel nu a menționat de ce a înlăturat-o.

Față de cele

reținute, curtea de apel nu s-a mai preocupat de criticile apelantei privind

fondul dreptului invocat.

În consecință, a

apreciat Înalta Curte că față de caracterul sumar al motivării acestei

instanțe, definit, în special, prin absența totală a coroborării probelor

administrate în litigiu, în stabilirea situației de fapt și, ulterior, a

raportării acesteia la textele legale incidente nu a avut loc o cercetare în

fond a cauzei deduse judecății, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului

judiciar asupra legalității soluției pronunțate, situație care determină

admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate și trimiterea cauzei pentru

reluarea judecății.

A menționat

instanța de recurs că, în rejudecare, curtea de apel va analiza relevanță

hotărârilor pronunțate în litigiul anterior asupra identității imobilelor și a

legitimării reclamantei din perspectiva existenței sau nu a calității de

moștenitoare de pe urma P., a celorlalte mijloace de probă administrate din perspectiva

acelorași elemente, precum și a calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București, reprezentat de primarul general. La pronunțarea soluției

vor fi examinate și înscrisurile noi, depuse în recurs, de către reclamantă,

precum și declarația de înscriere în fals formulată de G. în această fază

procesuală, în măsura în care partea își va menține poziția exprimată în

legătură cu actele respective, în baza art. 180 și următoarele C. proc. civ.

S-a mai arătat că, în

măsura în care va aprecia necesar, instanța de apel va proceda la

completarea probatoriului pentru stabilirea certă a identității sau a lipsei de

identitate între imobilul în litigiu și cel aflat în proprietatea persoanelor

deposedate abuziv, în regimul trecut, inclusiv prin efectuarea unei noi

expertize, în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Față de rezultatul

acestor verificări și dacă se va impune, vor fi analizate aspectele legate de

rezolvarea, în fond, a litigiului, prin raportare la susținerile din apel și

recurs referitoare la aceste chestiuni, din perspectiva textelor de lege

invocate de reclamantă (art. 480, art. 492 C. civ., art. 44 din Constituția

României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), dar și a

deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008, de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, relevantă în soluționarea litigiului.

Față de argumentele

care au condus la admiterea recursului, Înalta Curte a arătat că nu se impune

cercetarea criticilor subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat

pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care supune

dezbaterii fondul pretențiilor reclamantei în legătură cu revendicarea

imobilului în litigiu și regulile aplicabile în soluționarea acestei cereri.

Întrucât instanța de apel va proceda la reevaluarea situației de fapt în raport

de întregul probatoriu administrat în cauză, cu eventuala lui completare, nu au

fost avute în vedere nici acele critici din cadrul primului motivul de recurs

referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privitoare la valoarea

probatorie a dovezilor administrate, față de dispozițiile art. 1191 C. civ.

Cu prilejul

rejudecării, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 01 septembrie 2008,

sub nr. x/3/2007.

Prin Decizia nr. 258/A

din 22 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

respins, ca nefondat, apelul formulat

de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1751 din data de 21

aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți C., D., E., F., G. și Municipiul

București prin primarul general și a fost obligată reclamanta la plata sumei de

2.000 lei către expertul X., reprezentînd majorare de onorariu.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a arătat că cererea de înscriere în fals a urmat

procedura legală în sensul că au fost trimise la Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 4 București, înscrisurile necesare cercetării falsului

indicate de recurentă, privind pe G.

Prin rezoluția din 11

septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București a

dispus neînceperea urmăririi penale față de A. pentru infracțiunile prevăzute

la art. 290 și 291 C. pen.; aceeași rezoluție a fost comunicată instanței

(rezoluție dată însă de un alt procuror) la 17 iulie 2013 tot pentru A. (art. 290

și 291 C. pen.).

S-a mai depus un act

datat din 12 ianuarie 1933 (filele 47-50 dosar curte de apel), un proces verbal

de la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat (fila 57), adresa de la Arhivele

Naționale Istorice și Centrale (fila 56) în care se arată că Z. nu a figurat și

nu figurează cu contractul de închiriere încheiat între P. și Statul Român

(1933, 1939, 1944, 1946).

A mai arătat instanța

de apel că a fost făcută o analiză a contractului de închiriere iar în ședință

publică, cu părțile prezente, s-a întocmit un proces-verbal (filele 62-64).

Din concluziile

raportului de expertiză efectuat de expert X. (fila 232) rezultă că imobilul

respectiv a fost administrat timp de peste 50 de ani de Primăria Municipiului

București.

Expertiza depusă

anterior răspunsului la obiecțiuni, menționează, cu referire la teren, că

nu se regăsesc cu exactitate dimensiunile. În ceea ce privește construcțiile,

corpul principal (edificat pe partea stângă) există pe amplasament fiind același

la nivelul anului 1946, la nivelul anului 2005, dar și la data efectuării

expertizei, Corpul secundar (latura dreaptă a imobilului) la nivelul anului

1946, sunt corpuri separate, asemănătoare la nivelul anului 2005 (corpul X) dar

extins după corpul (Y) după 1946. Toate acestea sunt edificate (corp Y) după

anul 1946.

Expertul X. a

solicitat și o suplimentare a onorariului cu 2000 lei (fila 192).

Calitatea de

moștenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.) căsătorită cu O., nu este

negată de actele de la dosar (certificat moștenire din 1989), dar și de actele

dotale.

Și pârâtul Municipiul

București, are calitate procesuală pasivă având în administrare imobilul

și invocând confuzia privind identitatea imobilelor și numărul poștal,

emise de serviciu de cadastrau.

Instanța de apel

a apreciat că, în rejudecare, au fost lămurite aspectele menționate în

decizia de casare; cu toate acestea, concluziile anterioare în sensul că numita

Y. nu ar fi fost trecută în actul dotal s-au consolidat.

Ultimul expert a

făcut o analiză detaliată a corpurilor de clădire, referindu-se în special la

anul 1946 (ulterior actului dotal).

Deși judecătorii au

cercetat falsul pe calea procedurii civile și au întocmit și un proces-verbal

(filele 62-63) au reținut că actul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1933 și

actul dotal din 12 ianuarie 1933 nu prezintă modificări, ștersături sau

adăugiri.

La concluziile

acestea au ajuns și procurorii în două rezoluții distincte, una din 11

septembrie 2012 (fila 82) și alta din 17 iulie 2013 (fila 109).

Nici Arhivele

Naționale Istorice și Centrale nu au găsit în evidențe contract de

vânzare-cumpărare pe anii 1933, 1939, 1944 sau 1946 (fila 56).

Față de enumerarea

probatoriului care a fost administrat (conform art. 315 C. proc. civ.) dar și a

tuturor celorlalte mijloace de probă aflate la dosar, curtea de apel a reținut

că apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. nu este întemeiat, astfel că

a fost respins.

În temeiul

dipozițiilor art. 211 C. proc. civ. a fost obligată reclamanta la la plata

sumei de 2.000 lei către expertul X., reprezentând o nouă majorare de onorariu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței și admiterea

cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ. a arătat următoarele:

1.a) Instanța de apel

nu a motivat hotărârea și nu a dezlegat problemele juridice specifice pricinii.

Judecătorii apelului nu au analizat, în mod efectiv, argumentele pe care le-a

adus în susținerea apelului, nu au procedat la o înlăturare, motivată și

argumentată în mod explicit, a susținerilor din apel și nici nu au prezentat,

în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor.

Instanța de apel nu era dispensată de obligația legală de a releva punctual

motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare din

susținerile apelantei.

Din analiza deciziei

recurate nu reiese de ce apelul este nefondat, nu este prezentat nici un motiv

care să justifice soluția de respingere a apelului, contrar cerinței imperative

prevăzute de art. 261, pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea

nulității hotărârii atacate.

1.b) Hotărârea recurată

cuprinde motive contradictorii întrucât, se menționează că, în ceea ce

privește calitatea de moștenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.)

căsătorita cu O., aceasta nu este negată de actele de la dosar (certificat de

moștenitor din 1989) dar și de actele dotale, însă cu toate acestea,

concluziile anterioare potrivit cărora numita Y. nu ar fi fost trecută în actul

dotal s-au consolidat. Or, este de neînțeles și nu pot subzista în același

raționament două judecați opuse. Y. de altfel nici nu există, cum la fel nu

există nici Z., despre care se face vorbire la fila 3, parag. 3,ceea ce denotă

că judecătorii apelului nu s-au aplecat asupra acestei pricini, necunoscând

nici măcar persoanele implicate.

În opinia

recurentei-reclamante este evident că decizia atacată cuprinde o motivare

contradictorie, întemeiată pe supoziții și interpretări nejustificate și un

raționament logico-juridic eronat. Din modul de redactare a hotărârii reiese că

instanța a creat o confuzie și a mistificat adevărata situație de fapt. Aceste

confuzii au condus instanța la soluționarea greșită a apelului, numai pe baza

unor simple supoziții și interpretări subiective.

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

A susținut

recurenta că instanța de apel a înfrânt dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

nerespectând îndrumările date de instanța de recurs.

Astfel, deși formal

instanța de apel a menționat că s-a conformat acestor îndrumări, în fapt,

după ce a constatat că are calitate procesuala activă, că Municipiul București

are calitate procesuala pasivă, iar raportul de expertiză relevă identitatea

dintre imobilul solicitat și cel din acte, în mod surprinzător a pronunțat o

soluție de respingere a apelului, ignorând dispozițiile art. 1201 C. civ. privind

autoritatea de lucru judecat asupra statuarilor din Decizia civilă nr. 245/A din

10 mai 2001

care

reține că imobilul din București, sector 4 a fost proprietatea

părinților săi și a fost trecut în proprietatea statului cu titlu nevalabil,

fiind totodată recunoscută legitimarea sa procesuală activă, pe baza actelor de

stare civilă și a certificatelor de moștenitor.

De asemenea, instanța

de apel a ignorat dispozițiile art. 480 C. civ., nu a observat că Decizia civila

nr. 245/A din 10 mai 2001 este anterioară Legii nr. 10/2001, că imobilul a fost

preluat nelegal și deci antecesorii săi și recurenta-reclamantă au avut

proprietatea imobilului în mod continuu, ceea ce îi conferă dreptul de a-l

revendica și redobândi de la orice posesor neproprietar.

Intimații-pârâți

G.,

C., D.,

E. și F.

au formulat

întâmpinare prin care au

solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Intimații-pârâți

au susținut că decizia criticată este motivată, atât în fapt cât și în drept,

fără a se putea susține că, în motivare, există susțineri contradictorii, ori

străine de natura pricinii.

Mai mult decât atât,

supunându-se întocmai dispozițiilor instanței superioare, curtea de apel a

administrat un vast probatoriu, fără ca probele administrate să conducă

instanța de apel la o alta concluzie decât acea a respingerii apelului.

Instanța de apel a

motivat în considerente, care dintre probele administrate au determinat

respingerea apelului formulat de către reclamanta A., insistând asupra

concluziilor

raportului de expertiză, a înscrisurilor administrate în cauză cu referire

directă la actul dotal invocat de către apelanta-reclamantă în susținerea

pretențiilor sale, făcând trimitere, de asemenea, și la concluziile din rezoluțiile

parchetului, întocmite cu ocazia cercetării înscrisurilor defăimate ca fiind

false de către pârâți.

Prin urmare, de vreme

ce instanța a analizat probele administrate în coroborare cu susținerile apelante-reclamante,

hotărârea atacată este motivată.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, intimații-pârâți

au arătat că nu poate fi primită.

Astfel, nu există

nicio contradicție între constatarea instanței, potrivit căreia „calitatea de

moștenitoare a numitei A. nu este negată de actele de la dosar” și cea

potrivit căreia „concluziile potrivit cărora numita P. nu a fost trecută în actul

dotal s-au consolidat”.

Împrejurarea că

reclamanta o moștenește pe mama sa, P., nu înseamnă că poate moșteni un bun

care la momentul decesului nu se afla în patrimoniul acesteia, având în vedere

că cel înzestrat prin actul dotal a fost O., iar nu P.

Faptul că instanța,

din eroare, a menționat greșit prenumele părții, nu poate echivala cu

necunoașterea actelor dosarului, atâta vreme cât rezulta cu certitudine din

referirea la actul dotal, la care dintre autorii reclamantei s-au referit

judecătorii cauzei.

În ceea ce privește

ce-a de-a treia critică adusă hotărârii pronunțate în apel, respectiv aceea că

este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita

a legii, intimații au arătat că este, de asemenea, neîntemeiată.

Astfel, rezultă din

amplul material probator administrat în cauză, împrejurarea că instanța de apel

a respectat întocmai dispozițiile cuprinse în decizia de casare, administrând,

respectiv, readministrând probatoriul impus de către aceasta.

Împrejurarea că, din

interpretarea probatoriului administrat, instanța de apel a ajuns la aceeași

concluzie ca în precedent, nu înseamnă ca au fost înfrânte dispozițiile art. 315

C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța supremă a formulat îndrumări

care urmau a fi avute în vedere de către instanța de apel.

Mai mult recurenta-reclamantă

nu arată, în concret, în ce constă aplicarea greșită a legii, în condițiile în care

nemulțumirile privind modul de interpretare a probatoriului din dosar

constituie motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Au mai arătat

intimații că în cauză nu a fost probată identitatea dintre imobilul

revendicat și cel care le aparține, nici în ceea ce privește terenul, nici în ceea

ce privește construcția.

Cu referire la

aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 480 C. civ. au învederat că, și în

măsura în care recurent-reclamantă ar fi făcut dovada dreptului de proprietate

al autoarei sale asupra imobilului în litigiu și a preluării abuzive, acestea

nu ar fi fost oricum suficiente pentru admiterea acțiunii în revendicare, deoarece

imobilul ar fi intrat sub incidența Legea nr. 10/2001 care reglementează

regimul juridic al unor imobile preluate în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Or, potrivit acestui

act normativ, dar și a principiului de drept specialia generalibus derogant,

foștii proprietari ai bunurilor preluate abuziv de către stat sunt ținuți

a se supune rigorii

legilor

speciale de reparație, ei neputând refuza aplicarea legii speciale, prin

alegerea dreptului comun.

În acest sens este și

dezlegarea dată de Decizia 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea

recursului în interesul legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare

de timbru.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate probe.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor succede:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: “Modificarea sau casarea unei

hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de

nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Acest text consacră,

astfel cum se apreciază în mod constant în doctrină, mai multe ipoteze diferite

ale aceluiași motiv de recurs care constă în nemotivarea hotărârii.

În conformitate cu

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea

judecătorescă trebuie să cuprindă și motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care

au fost înlăturate cererile părților.

Principiul general

consacrat de C. proc. civ. care impune ca orice hotărâre judecătorească (cu

excepțiile prevăzute de lege în mod expres și limitativ) să fie

motivată reprezintă, pe de o parte, o garanție împotriva arbitrariului

judecătoresc, iar pe de altă parte premisa necesară pentru exercitarea controlului

judecătoresc în căile de atac.

Deși nu este

ținută să examineze și să discute în mod special toate argumentele

invocate de părți, instanța de judecată trebuie să arate motivele de

fapt și de drept care stau la baza pronunțării hotărârii, probele

care i-au format convingerea și considerentele care au condus la aplicarea

dispozițiilor legale incidente în cauză. Considerentele hotărârii

judecătorești trebuie să fie clare, fluente și lămuritoare.

Cu referire la

decizia ce face obiectul recursului, Înalta Curte constată că nu respectă

exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Astfel, se constată

că, deși în primul ciclu procesual decizia dată în apel a fost casată

chiar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținându-se,

în esență, că instanța de apel nu a răspuns niciunuia dintre motivele

de apel, formulate de reclamantă, nu a clarificat situația de fapt sub

aspectele contestate și nu a expus, în fapt și în drept, argumentele

pentru care hotărârea primei instanțe este corectă, raportat la criticile din

apel, ignorând nu numai principiul general care obligă instanța de

judecată să motiveze hotărârile pe care le pronunță, dar și dezlegările

explicite ale instanței de recurs, curtea de apel a pronunțat o

decizie care nu cuprinde elementele necesare care să permită exercitarea

controlului de legalitate.

În acest sens se

constată că decizia recurată are un conținut deficitar în sensul că face o

prezentare secvențială a unora dintre aspectele puse în discuție de

instanța de recurs, enumeră o parte din probele administrate fără a face o

analiză coroborată a lor, nu conturează situația de fapt care rezultă din

probele administrate (în condițiile în care acesta este atributul

instanțelor de fond și apel) și nu prezintă analiza criticilor

formulate prin cererea de apel.

În plus, se constată

și existența unor contradicții de natură să pună în

discuție raționamentul logic, cu consecințe asupra legalității

deciziei, de vreme ce, de exemplu, se arată că Municipiul București are

calitate procesuală pasivă dar, cu toate acestea, apelul prin care s-a criticat

soluția de admitere a lipsei calității procesuale pasive a acestui

pârât a fost respins.

De asemenea,

motivarea este confuză sub aspectul calității procesuale active, în

condițiile în care pe de o parte se menționează că s-a făcut dovada

calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defunctei P.,

inclusiv prin raportare la actele dotale, iar, pe de altă parte, s-au

consolidat pretinse concluzii anterioare conform cărora Y. nu a fost trecută în

actul dotal.

În consecință,

se constată că decizia ce face obiectul controlului judiciar nu respectă

exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecința

casării acesteia și trimiterii spre rejudecare în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1)-(3) și (5), art. 314 și art. 315 C. proc. civ.

Față de motivele

care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimitere

spre rejudecare, nu se impune examinarea criticilor de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care pun în discuție

fondul pretențiilor cu care reclamanta a învestit instanța de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 258/A din 22 mai

2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 noiembrie 2015.