ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2015

Decizia nr. 2617/2015 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. x/4/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și Municipiul București, reprezentat prin primarul general, solicitând instanței să-i oblige pe aceștia să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 510 mp și construcția edificată pe acesta, respectiv apartamentele de la parter și apartamentul de la etajul 1. Pe parcursul procesului, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat judecarea cererii și în contradictoriu cu pârâtul G., în calitate de moștenitor al defunctei B., decedată la data de 13 februarie 2001. Prin sentința civilă nr. 3947 din data de 22 iunie 2007, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., reținând că imobilul în litigiu are o valoarea care depășește 500.000 lei. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007, la data de 16 august 2002. Pârâtul G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat față de litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 703 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea căilor de atac, excepție care a fost respinsă pentru argumentele arătate în încheierea de ședință din 12 noiembrie 2007. Municipiul București, reprezentat de primarul general, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, excepție admisă de instanță potrivit considerentelor din aceeași încheiere.

Prin sentința civilă nr. 751 din 21 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată, ca neîntemeiată, și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, H. a cumpărat de la I. terenul situat în București, având ca laturi și vecinătăți: „la apus, str… pe o latură de 15,50 m, la răsărit, proprietatea d-lui colonel J. pe o latură de 14,50 m, la nord, proprietatea doamnei K. pe o latură de 34 m, iar la sud, proprietatea doamnei L. pe o latură de 34 m”. Prin actul dotal autentificat din 14 ianuarie 1933, M. și H. au înzestrat-o pe fiica lor, N., la căsătoria cu O., constituindu-i acesteia dotă imobilul compus din teren și construcții, situat în București.

Potrivit procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, imobilul situat în București, compus din teren (a cărui suprafață nu este menționată) și construcție cu două corpuri de casă, din cărămidă, acoperită cu tablă, primul corp în dreapta având 5 camere, iar cel din stânga având 6 camere, hall și dependințe, a fost înscris ca proprietatea lui P., născută M., în temeiul actului dotal autentificat din 1933. Reclamanta A. este moștenitoarea defunctei R., decedată, potrivit certificatului de moștenitor din 5 mai 1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București.

Potrivit adresei din 28 iunie 2006, eliberată de Primăria Municipiului București, imobilul situat în București, sector 4 a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 de statul român, fiind menționat în anexa acestui act normativ, la poziția 6555, pe numele lui O. Totodată, adresa menționează că imobilul din str… era înscris, la nivelul anului 1986, cu suprafața de 499 mp teren, din care construcții: corp A cu un nivel, în suprafață de 202 mp, proprietate de stat, categoria de folosință construcții și curți, cu posesor de parcelă, la data întocmirii evidențelor, S. Berceni.

În ceea ce privește istoricul adresei poștale a imobilului, din adresa din 20 decembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, s-a reținut că, la nivelul anului 1920, figura înscris număr poștal nou, iar la nivelul anului 1948 a figurat înscris imobil pe str… , aceeași consemnare fiind identificată și la nivelul anului 1986. Pârâții C. și D. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, locuința situată în București, sector 4, compusă din două camere, bucătărie, w.c, pivniță, în suprafață utilă de 43,86 mp. Pârâții E. și F. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 iunie 1997, locuința situată în București, sector 4, compusă dintr-o cameră, vestibul, hol, bucătărie, magazie, în suprafață utilă de 30,42 mp.

Autoarea pârâtului G., defuncta B., a cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 octombrie 1996, locuința situată în București, sector 4, compusă din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, în suprafață utilă de 37,58 mp. În ceea ce privește valabilitatea măsurii de preluare a bunului de către stat, această împrejurare a făcut obiectul litigiului soluționat, irevocabil, prin Decizia nr. 3831 din 7 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. x/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului din str… , de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil.

Prin aceeași hotărâre s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare menționate mai sus, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate și de buna-credință a părților la încheierea acestora, astfel că ambele aspecte nu mai pot face obiectul discuției în litigiul de față. Martorul audiat la propunerea pârâtului, U., a arătat că a locuit împreună cu familia sa în acest imobil, în calitate de chiriaș, în perioada 1939-1985 (deci, inclusiv în perioada anterioară naționalizării), iar partea din față a construcției era ocupată de Biroul de Verificări Metrologice, epocă în care nu au existat alți chiriași.

În ceea ce privește compunerea construcției, martorul a arătat că aceasta avea două corpuri, cel din stânga alcătuit din parter cu cinci camere, din care două camere erau ocupate de familia martorului, iar cel din dreapta era compus din niște magazii, care, în prezent, sunt desființate parțial, rămânând o încăpere cu destinația de bucătărie și alte dependințe. Raportul de expertiză efectuat de expertul V. a relevat că cele trei apartamente revendicate de reclamantă se află în corpul din stânga imobilului, totalul camerelor fiind de cinci, conform contractelor de vânzare-cumpărare, și de șase camere, conform procesului-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București.

Raportul de expertiză a stabilit că nu se poate identifica corpul de clădire menționat în procesul-verbal amintit ca fiind situat în dreapta curții, deoarece, în prezent, acolo se găsește o magazie, bucătărie și w.c, în suprafață de 32,28 mp, iar nu un corp cu cinci camere, cum era arătat în procesul-verbal. Referitor la terenul aferent imobilului, expertiza a concluzionat că acesta are o suprafață de 500,7 mp, față de 510 mp cât era menționat în actul de vânzare-cumpărare din 1933, dimensiunile laturilor fiind parțial diferite. Față de situația de fapt reținută, tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce privește apărarea pârâților legată de inexistența unei identități între construcțiile aflate în proprietatea lor și cele deținute de autoarea reclamantei, tribunalul a reținut că, la identificarea construcției ce s-a aflat în proprietatea numitei P. (născută M.), poate servi numai procesul-verbal de înscriere în cartea funciară, de vreme ce, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1933, nu se menționează existența unor construcții, obiectul vânzării fiind un teren; actul dotal nu menționează compunerea și întinderea construcției și nu s-a depus un înscris doveditor al edificării ulterioare a construcției (autorizație de construire).

Prin urmare, raportând mențiunile procesului-verbal amintit cu concluziile expuse mai sus ale raportului de expertiză, prima instanță a constatat că nu se poate reține, cu certitudine, că apartamentele dobândite de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt aceleași cu cele cuprinse în procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București. La această concluzie a fost avută în vedere și declarația martorului U. în sensul că, în calitate de chiriaș în perioada 1939-1985, plătea chiria la S. (deci, nu pretinșilor proprietari, P. și O.), iar în imobil se găsea sediul Biroului de Verificări Metrologice.

În ceea ce privește schița depusă la dosar, la fila 90, de reclamantă, prin care s-a intenționat a se dovedi identitatea între cele două construcții, tribunalul a reținut că aceasta nu cuprinde cote, denumirea sau numele emitentului și nu există dovezi că este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P. Dimpotrivă, schița cuprinde mențiunea că se referă la imobilul ocupat de Biroul de Măsuri și Greutăți Ilfov - Sucursala A, neputându-se verifica proveniența și, implicit, valoarea sa probatorie. De altfel, în completarea raportului de expertiză, expertul a arătat că, la compararea constatărilor sale de fapt cu schița prezentată pe parcursul judecății, a rezultat că nici suprafețele celor două corpuri de clădire nu corespund, respectiv, în realitate, corpul din stânga are 127,83 mp, iar, în schiță, acesta are 90 mp, corpul din dreapta are 54,47 mp în teren și 30 mp pe schiță.

În aceste condiții, o comparare a drepturilor de proprietate ale părților și ale titlurilor acestora nu poate duce la reținerea preferinței titlului și dreptului reclamantei, câtă vreme nu rezultă, fără nici un dubiu, că este vorba despre aceleași construcții avute în proprietate de autorul său și preluate, abuziv, de stat. S-a mai reținut că nu este lipsită de relevanță nici împrejurarea că reclamanta nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, faptul că ar fi moștenitoarea P., deoarece autoarea sa se numea, potrivit certificatului de moștenitor amintit mai sus, R. Ca urmare, Tribunalul București a reținut că nu poate fi admisă acțiunea reclamantei nici cu privire la suprafețele de teren situate sub construcții, aflate în proprietatea pârâților persoane fizice.

În ceea ce privește terenul liber de construcții, care nu se află în proprietatea pârâților persoane fizice, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, raportat și la împrejurarea că, din conținutul acțiunii reclamantei și al precizării formulate ulterior, nu rezultă că ar fi fost dedusă judecății vreo obligație a acestui pârât corelativă unui drept al reclamantei, nefiind formulată o pretenție concretă împotriva lui. Împotriva sentinței civile sus-menționate a formulat apel reclamanta A. Prin Decizia civilă nr. 160/A din 12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat, și a fost obligată aceasta la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimații persoane fizice.

Pentru a decide astfel curtea de apel a reținut, referitor la valabilitatea măsurii de preluare a bunului imobil de către stat, că aceast aspect a făcut obiectul litigiului soluționat, irevocabil, prin Decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că preluarea imobilului situat în, sector 4, București, de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950, s-a realizat în mod nevalabil. Prin aceeași decizie, s-a reținut valabilitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Municipiului București, prin SC T. SA, și cei trei intimați-pârâți persoane fizice, în raport de inexistența vreunei cauze de nulitate și de principiul bunei-credințe a părților la încheierea acestora.

În ceea ce privește imobilul în litigiu, compus din construcție și teren, s-a arătat că nu rezultă, cu certitudine, suprafața de teren și corpul de clădire menționat în procesul-verbal, situat în dreapta curții; de asemenea, nu s-a făcut dovada identități între cele două construcții, neexistând dovezi că această construcție este anexă a actului dotal, prin care imobilul a fost transmis către P., și chiar mai mult, că aceasta din urmă este autoarea reclamantei-apelante. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta reclamantă A. Prin Decizia nr. 2836 din 7 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 160/A din 12 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în pronunțarea soluției, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Motivarea trebuie să expună, în mod clar și precis, considerentele pentru care instanța a rezolvat, într-o anumită modalitate, litigiul dedus judecății, să se refere la probele administrate, în baza cărora s-a reținut o anumită situație de fapt și care, ulterior, să fie raportată la temeiul juridic aplicabil în speță. În final, argumentele de fapt și de drept avute în vedere de către instanță, trebuie să fundamenteze, în mod logic și convingător, soluția pronunțată.

În speță, instanța de apel a încălcat obligația de redactare a deciziei în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., limitându-se să arate, pe scurt, modalitatea de soluționare a unui litigiu anterior dintre părți, deși aspectele privind cele stabilite în procesul respectiv nu fuseseră contestate în apel.

De asemenea, a reluat într-o singură frază, nelămuritoare în ceea ce privește respingerea apelului, concluziile primei instanțe în legătură cu incertitudinea dimensiunii terenului pretins de reclamantă față de cel care rezultă din acte, cu lipsa identității între construcțiile solicitate de la pârâți și cele menționate în documentele invocate în susținerea dreptului de proprietate al autoarei părții pentru bunurile respective, precum și în legătură cu nedovedirea, fără echivoc, a calității de moștenitoare față de P. Curtea de apel nu a răspuns, însă, niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, neclarificând situația de fapt sub aspectele contestate; aceasta nu a expus, nici în fapt și nici în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanțe este corectă, raportat la criticile din apel.

Astfel, nu a verificat relevanța hotărârilor pronunțate în litigiul anterior, în special, a Deciziei nr. 245/A din 10 mai 2001 a curții de apel, la care reclamanta a făcut referire expresă, în ceea ce privește identitatea între imobilul deținut de pârâți și cel aflat în patrimoniul autoarei reclamantei, precum și în ceea ce privește legitimarea calității sale de moștenitoare de pe urma P.. Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat, în condițiile art. 377 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ., inclusiv în privința considerentelor care explică soluția din dispozitivul hotărârii.

De asemenea, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor privind mijloacele de probă invocate în cererea de apel, care ar infirma, în opinia părții, situația de fapt reținută de prima instanță în legătură cu identitatea imobilelor, și anume adresa istoricului de număr poștal al imobilului din 20 decembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, alte înscrisuri depuse raportat la expertiza efectuată în cauză și din comparația cărora ar rezulta doar mici diferențe în dimensiunile terenului, laturile fiind aproximativ identice, chestiune explicabilă față de vechimea imobilului. Nu a argumentat dacă declarația martorului este relevantă în integralitatea sa, față de susținerile apelantei privind vârsta persoanei audiate la data mutării în imobil, cu consecințe în planul reprezentării juridice a persoanei care deținea în proprietate bunul.

În ceea ce privește calitatea de moștenitoare de pe urma P., pe lângă hotărârea pronunțată în litigiul anterior, apelanta a invocat și alte mijloace de probă, acte de stare civilă, declarații de notorietate autentificate, mijloace de probă care ar fi trebuit coroborate și cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunțat. Nu a fost motivată nici menținerea soluției primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat prin primarul general, cu consecința respingerii acțiunii formulată împotriva acestuia.

Raportat la acest aspect, critica apelantei a vizat justificarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Municipiul București raportat la deținerea, de către unitatea administrativ teritorială, a diferenței de teren rezultată în urma scăderii terenului deținut de pârâții persoane fizice, de sub construcțiile dobândite de aceștia, în temeiul Legii nr. 112/1995, din suprafața totală revendicată, de 510 mp. Ca atare, apelanta a solicitat obligarea pârâtului sus-menționat să-i lase, în deplină proprietate și posesie, suprafața de teren liberă de construcții, de 398 mp, cerere cu privire la care instanța de apel nu a menționat de ce a înlăturat-o. Față de cele reținute, curtea de apel nu s-a mai preocupat de criticile apelantei privind fondul dreptului invocat.

În consecință, a apreciat Înalta Curte că față de caracterul sumar al motivării acestei instanțe, definit, în special, prin absența totală a coroborării probelor administrate în litigiu, în stabilirea situației de fapt și, ulterior, a raportării acesteia la textele legale incidente nu a avut loc o cercetare în fond a cauzei deduse judecății, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalității soluției pronunțate, situație care determină admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății.

A menționat instanța de recurs că, în rejudecare, curtea de apel va analiza relevanță hotărârilor pronunțate în litigiul anterior asupra identității imobilelor și a legitimării reclamantei din perspectiva existenței sau nu a calității de moștenitoare de pe urma P., a celorlalte mijloace de probă administrate din perspectiva acelorași elemente, precum și a calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de primarul general. La pronunțarea soluției vor fi examinate și înscrisurile noi, depuse în recurs, de către reclamantă, precum și declarația de înscriere în fals formulată de G. în această fază procesuală, în măsura în care partea își va menține poziția exprimată în legătură cu actele respective, în baza art. 180 și următoarele C. proc.

civ. S-a mai arătat că, în măsura în care va aprecia necesar, instanța de apel va proceda la completarea probatoriului pentru stabilirea certă a identității sau a lipsei de identitate între imobilul în litigiu și cel aflat în proprietatea persoanelor deposedate abuziv, în regimul trecut, inclusiv prin efectuarea unei noi expertize, în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Față de rezultatul acestor verificări și dacă se va impune, vor fi analizate aspectele legate de rezolvarea, în fond, a litigiului, prin raportare la susținerile din apel și recurs referitoare la aceste chestiuni, din perspectiva textelor de lege invocate de reclamantă (art. 480, art. 492 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), dar și a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, relevantă în soluționarea litigiului.

Față de argumentele care au condus la admiterea recursului, Înalta Curte a arătat că nu se impune cercetarea criticilor subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care supune dezbaterii fondul pretențiilor reclamantei în legătură cu revendicarea imobilului în litigiu și regulile aplicabile în soluționarea acestei cereri. Întrucât instanța de apel va proceda la reevaluarea situației de fapt în raport de întregul probatoriu administrat în cauză, cu eventuala lui completare, nu au fost avute în vedere nici acele critici din cadrul primului motivul de recurs referitoare la încălcarea dispozițiilor legale privitoare la valoarea probatorie a dovezilor administrate, față de dispozițiile art. 1191 C. civ.

Cu prilejul rejudecării, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 01 septembrie 2008, sub nr. x/3/2007. Prin Decizia nr. 258/A din 22 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1751 din data de 21 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți C., D., E., F., G. și Municipiul București prin primarul general și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 lei către expertul X., reprezentînd majorare de onorariu.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a arătat că cererea de înscriere în fals a urmat procedura legală în sensul că au fost trimise la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, înscrisurile necesare cercetării falsului indicate de recurentă, privind pe G. Prin rezoluția din 11 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București a dispus neînceperea urmăririi penale față de A. pentru infracțiunile prevăzute la art. 290 și 291 C. pen.; aceeași rezoluție a fost comunicată instanței (rezoluție dată însă de un alt procuror) la 17 iulie 2013 tot pentru A. (art. 290 și 291 C. pen.).

S-a mai depus un act datat din 12 ianuarie 1933 (filele 47-50 dosar curte de apel), un proces verbal de la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat (fila 57), adresa de la Arhivele Naționale Istorice și Centrale (fila 56) în care se arată că Z. nu a figurat și nu figurează cu contractul de închiriere încheiat între P. și Statul Român (1933, 1939, 1944, 1946). A mai arătat instanța de apel că a fost făcută o analiză a contractului de închiriere iar în ședință publică, cu părțile prezente, s-a întocmit un proces-verbal (filele 62-64). Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expert X. (fila 232) rezultă că imobilul respectiv a fost administrat timp de peste 50 de ani de Primăria Municipiului București.

Expertiza depusă anterior răspunsului la obiecțiuni, menționează, cu referire la teren, că nu se regăsesc cu exactitate dimensiunile. În ceea ce privește construcțiile, corpul principal (edificat pe partea stângă) există pe amplasament fiind același la nivelul anului 1946, la nivelul anului 2005, dar și la data efectuării expertizei, Corpul secundar (latura dreaptă a imobilului) la nivelul anului 1946, sunt corpuri separate, asemănătoare la nivelul anului 2005 (corpul X) dar extins după corpul (Y) după 1946. Toate acestea sunt edificate (corp Y) după anul 1946. Expertul X. a solicitat și o suplimentare a onorariului cu 2000 lei (fila 192). Calitatea de moștenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.) căsătorită cu O., nu este negată de actele de la dosar (certificat moștenire din 1989), dar și de actele dotale.

Și pârâtul Municipiul București, are calitate procesuală pasivă având în administrare imobilul și invocând confuzia privind identitatea imobilelor și numărul poștal, emise de serviciu de cadastrau. Instanța de apel a apreciat că, în rejudecare, au fost lămurite aspectele menționate în decizia de casare; cu toate acestea, concluziile anterioare în sensul că numita Y. nu ar fi fost trecută în actul dotal s-au consolidat. Ultimul expert a făcut o analiză detaliată a corpurilor de clădire, referindu-se în special la anul 1946 (ulterior actului dotal). Deși judecătorii au cercetat falsul pe calea procedurii civile și au întocmit și un proces-verbal (filele 62-63) au reținut că actul de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 1933 și actul dotal din 12 ianuarie 1933 nu prezintă modificări, ștersături sau adăugiri.

La concluziile acestea au ajuns și procurorii în două rezoluții distincte, una din 11 septembrie 2012 (fila 82) și alta din 17 iulie 2013 (fila 109). Nici Arhivele Naționale Istorice și Centrale nu au găsit în evidențe contract de vânzare-cumpărare pe anii 1933, 1939, 1944 sau 1946 (fila 56). Față de enumerarea probatoriului care a fost administrat (conform art. 315 C. proc. civ.) dar și a tuturor celorlalte mijloace de probă aflate la dosar, curtea de apel a reținut că apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. nu este întemeiat, astfel că a fost respins. În temeiul dipozițiilor art. 211 C. proc. civ. a fost obligată reclamanta la la plata sumei de 2.000 lei către expertul X., reprezentând o nouă majorare de onorariu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a arătat următoarele: 1.a) Instanța de apel nu a motivat hotărârea și nu a dezlegat problemele juridice specifice pricinii. Judecătorii apelului nu au analizat, în mod efectiv, argumentele pe care le-a adus în susținerea apelului, nu au procedat la o înlăturare, motivată și argumentată în mod explicit, a susținerilor din apel și nici nu au prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor.

Instanța de apel nu era dispensată de obligația legală de a releva punctual motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare din susținerile apelantei. Din analiza deciziei recurate nu reiese de ce apelul este nefondat, nu este prezentat nici un motiv care să justifice soluția de respingere a apelului, contrar cerinței imperative prevăzute de art. 261, pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate. 1.b) Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii întrucât, se menționează că, în ceea ce privește calitatea de moștenitor a numitei A. (de pe urma defunctei P.) căsătorita cu O., aceasta nu este negată de actele de la dosar (certificat de moștenitor din 1989) dar și de actele dotale, însă cu toate acestea, concluziile anterioare potrivit cărora numita Y. nu ar fi fost trecută în actul dotal s-au consolidat.

Or, este de neînțeles și nu pot subzista în același raționament două judecați opuse. Y. de altfel nici nu există, cum la fel nu există nici Z., despre care se face vorbire la fila 3, parag. 3,ceea ce denotă că judecătorii apelului nu s-au aplecat asupra acestei pricini, necunoscând nici măcar persoanele implicate. În opinia recurentei-reclamante este evident că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie, întemeiată pe supoziții și interpretări nejustificate și un raționament logico-juridic eronat. Din modul de redactare a hotărârii reiese că instanța a creat o confuzie și a mistificat adevărata situație de fapt. Aceste confuzii au condus instanța la soluționarea greșită a apelului, numai pe baza unor simple supoziții și interpretări subiective.

2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). A susținut recurenta că instanța de apel a înfrânt dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nerespectând îndrumările date de instanța de recurs. Astfel, deși formal instanța de apel a menționat că s-a conformat acestor îndrumări, în fapt, după ce a constatat că are calitate procesuala activă, că Municipiul București are calitate procesuala pasivă, iar raportul de expertiză relevă identitatea dintre imobilul solicitat și cel din acte, în mod surprinzător a pronunțat o soluție de respingere a apelului, ignorând dispozițiile art. 1201 C. civ.

privind autoritatea de lucru judecat asupra statuarilor din Decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 care reține că imobilul din București, sector 4 a fost proprietatea părinților săi și a fost trecut în proprietatea statului cu titlu nevalabil, fiind totodată recunoscută legitimarea sa procesuală activă, pe baza actelor de stare civilă și a certificatelor de moștenitor. De asemenea, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 480 C. civ., nu a observat că Decizia civila nr. 245/A din 10 mai 2001 este anterioară Legii nr. 10/2001, că imobilul a fost preluat nelegal și deci antecesorii săi și recurenta-reclamantă au avut proprietatea imobilului în mod continuu, ceea ce îi conferă dreptul de a-l revendica și redobândi de la orice posesor neproprietar.

Intimații-pârâți G., C., D., E. și F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimații-pârâți au susținut că decizia criticată este motivată, atât în fapt cât și în drept, fără a se putea susține că, în motivare, există susțineri contradictorii, ori străine de natura pricinii. Mai mult decât atât, supunându-se întocmai dispozițiilor instanței superioare, curtea de apel a administrat un vast probatoriu, fără ca probele administrate să conducă instanța de apel la o alta concluzie decât acea a respingerii apelului.

Instanța de apel a motivat în considerente, care dintre probele administrate au determinat respingerea apelului formulat de către reclamanta A., insistând asupra concluziilor raportului de expertiză, a înscrisurilor administrate în cauză cu referire directă la actul dotal invocat de către apelanta-reclamantă în susținerea pretențiilor sale, făcând trimitere, de asemenea, și la concluziile din rezoluțiile parchetului, întocmite cu ocazia cercetării înscrisurilor defăimate ca fiind false de către pârâți. Prin urmare, de vreme ce instanța a analizat probele administrate în coroborare cu susținerile apelante-reclamante, hotărârea atacată este motivată. În ceea ce privește critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, intimații-pârâți au arătat că nu poate fi primită.

Astfel, nu există nicio contradicție între constatarea instanței, potrivit căreia „calitatea de moștenitoare a numitei A. nu este negată de actele de la dosar” și cea potrivit căreia „concluziile potrivit cărora numita P. nu a fost trecută în actul dotal s-au consolidat”. Împrejurarea că reclamanta o moștenește pe mama sa, P., nu înseamnă că poate moșteni un bun care la momentul decesului nu se afla în patrimoniul acesteia, având în vedere că cel înzestrat prin actul dotal a fost O., iar nu P. Faptul că instanța, din eroare, a menționat greșit prenumele părții, nu poate echivala cu necunoașterea actelor dosarului, atâta vreme cât rezulta cu certitudine din referirea la actul dotal, la care dintre autorii reclamantei s-au referit judecătorii cauzei.

În ceea ce privește ce-a de-a treia critică adusă hotărârii pronunțate în apel, respectiv aceea că este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii, intimații au arătat că este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, rezultă din amplul material probator administrat în cauză, împrejurarea că instanța de apel a respectat întocmai dispozițiile cuprinse în decizia de casare, administrând, respectiv, readministrând probatoriul impus de către aceasta. Împrejurarea că, din interpretarea probatoriului administrat, instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie ca în precedent, nu înseamnă ca au fost înfrânte dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât instanța supremă a formulat îndrumări care urmau a fi avute în vedere de către instanța de apel.

Mai mult recurenta-reclamantă nu arată, în concret, în ce constă aplicarea greșită a legii, în condițiile în care nemulțumirile privind modul de interpretare a probatoriului din dosar constituie motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Au mai arătat intimații că în cauză nu a fost probată identitatea dintre imobilul revendicat și cel care le aparține, nici în ceea ce privește terenul, nici în ceea ce privește construcția. Cu referire la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 480 C. civ.

au învederat că, și în măsura în care recurent-reclamantă ar fi făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu și a preluării abuzive, acestea nu ar fi fost oricum suficiente pentru admiterea acțiunii în revendicare, deoarece imobilul ar fi intrat sub incidența Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, potrivit acestui act normativ, dar și a principiului de drept specialia generalibus derogant, foștii proprietari ai bunurilor preluate abuziv de către stat sunt ținuți a se supune rigorii legilor speciale de reparație, ei neputând refuza aplicarea legii speciale, prin alegerea dreptului comun.

În acest sens este și dezlegarea dată de Decizia 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii. Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor succede: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: “Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Acest text consacră, astfel cum se apreciază în mod constant în doctrină, mai multe ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs care constă în nemotivarea hotărârii. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorescă trebuie să cuprindă și motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Principiul general consacrat de C. proc. civ. care impune ca orice hotărâre judecătorească (cu excepțiile prevăzute de lege în mod expres și limitativ) să fie motivată reprezintă, pe de o parte, o garanție împotriva arbitrariului judecătoresc, iar pe de altă parte premisa necesară pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Deși nu este ținută să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părți, instanța de judecată trebuie să arate motivele de fapt și de drept care stau la baza pronunțării hotărârii, probele care i-au format convingerea și considerentele care au condus la aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză. Considerentele hotărârii judecătorești trebuie să fie clare, fluente și lămuritoare. Cu referire la decizia ce face obiectul recursului, Înalta Curte constată că nu respectă exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, se constată că, deși în primul ciclu procesual decizia dată în apel a fost casată chiar în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., reținându-se, în esență, că instanța de apel nu a răspuns niciunuia dintre motivele de apel, formulate de reclamantă, nu a clarificat situația de fapt sub aspectele contestate și nu a expus, în fapt și în drept, argumentele pentru care hotărârea primei instanțe este corectă, raportat la criticile din apel, ignorând nu numai principiul general care obligă instanța de judecată să motiveze hotărârile pe care le pronunță, dar și dezlegările explicite ale instanței de recurs, curtea de apel a pronunțat o decizie care nu cuprinde elementele necesare care să permită exercitarea controlului de legalitate.

În acest sens se constată că decizia recurată are un conținut deficitar în sensul că face o prezentare secvențială a unora dintre aspectele puse în discuție de instanța de recurs, enumeră o parte din probele administrate fără a face o analiză coroborată a lor, nu conturează situația de fapt care rezultă din probele administrate (în condițiile în care acesta este atributul instanțelor de fond și apel) și nu prezintă analiza criticilor formulate prin cererea de apel. În plus, se constată și existența unor contradicții de natură să pună în discuție raționamentul logic, cu consecințe asupra legalității deciziei, de vreme ce, de exemplu, se arată că Municipiul București are calitate procesuală pasivă dar, cu toate acestea, apelul prin care s-a criticat soluția de admitere a lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a fost respins.

De asemenea, motivarea este confuză sub aspectul calității procesuale active, în condițiile în care pe de o parte se menționează că s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defunctei P., inclusiv prin raportare la actele dotale, iar, pe de altă parte, s-au consolidat pretinse concluzii anterioare conform cărora Y. nu a fost trecută în actul dotal. În consecință, se constată că decizia ce face obiectul controlului judiciar nu respectă exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecința casării acesteia și trimiterii spre rejudecare în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) și (5), art. 314 și art. 315 C. proc.

civ. Față de motivele care au determinat admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, nu se impune examinarea criticilor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care pun în discuție fondul pretențiilor cu care reclamanta a învestit instanța de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei nr. 258/A din 22 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2015.