ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3121/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3121/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de față, reține

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5

București, la data de 28 iulie 2010, reclamanții B.I. și B.C.D.M. au chemat în

judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând

obligarea acestora la plata sumei de 23.66 lei, actualizată cu indicele

inflației pentru perioada 29 ianuarie 1997 și până la data plății efective,

reprezentând plata apartamentului din București sector 3, dobândit în temeiul

Legii nr. 112/1995, la plata sumei de 767.556 lei echivalentul a 180.000 euro,

reprezentând excedent de valoare al imobilului, la plata cheltuielilor

necesare, utile și voluptorii efectuate de reclamanți asupra imobilului, precum

și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanți au arătat că

au dobândit imobilul în baza contractului de vânzare cumpărare, încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Ulterior, numita P.A. a formulat pe rolul

instanțelor judecătorești o cerere de anulare a respectivului contract de

vânzare cumpărare, care a fost soluționată în sensul anulării acestuia, prin Decizia

nr. 7266 din 29 mai 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

În cuprinsul acesteia s-a reținut însă buna

credință a cumpărătorilor.

Prin sentința civilă nr. 8285 din 24

octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, s-a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P.,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

București și SC H.N. SA pe aceeași cerere, s-a respins acțiunea formulata de reclamanții

B.I. și B.C.D.M. împotriva Municipiului București si a SC H.N. SA, ca

fiind formulata împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, s-a

respins cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București, ca

fiind formulată de o persoana fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanți împotriva pârâtului M.F.P. și a fost obligat acest pârât la plata

către reclamanți a sumei de 791.020 lei (echivalentul a 186.434 euro) care

reprezenta valoarea de circulație a apartamentului de care reclamanții au fost

evinși, s-a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse apartamentului de către reclamanți și a fost obligat

pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 800 lei, reprezentând onorariul

pentru expertiză.

Prin Decizia civilă nr. 810/A din 08

octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

fost admis apelul declarat de pârâtul M.F.P., s-a anulat sentința atacată și

s-a reținut cauza la Tribunal, ca instanță competentă să soluționeze, pe fond,

cererea.

Prin sentința civilă nr. 1173 din 05 iunie 2013

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea

precizatoare formulată de reclamanți, a obligat pârâtul M.F.P. să plătească

reclamanților suma de 791.020 lei, ce reprezintă valoarea de circulație a

apartamentului de care reclamanții au fost evinși; s-a respins cererea

reclamanților privind plata îmbunătățirilor aduse imobilului din litigiu; a

fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a sumei de 800 lei

cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de expert.

În motivare, instanța a arătat că reclamanții

au dobândit apartamentul din litigiu, prin vânzare de la Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin

contractul de vânzare cumpărare din 29 ianuarie 1997.

Ulterior, numita P.A. a formulat cerere de

restituire în natura a apartamentului, în temeiul Legii nr. 10/2001,

constatându-se, cu putere de lucru judecat, faptul că reclamanții din prezenta

cerere au încheiat, cu bună-credință, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3218

din data de 29 ianuarie 1997.

Având în vedere concluziile raportului de

expertiză, conform cărora valoarea de circulație a apartamentului de care

reclamanții au fost evinși este în sumă de 791.020 lei, tribunalul a admis, în

parte, cererea precizatoare și a obligat pârâtul M.F.P. să plătească reclamanților

această sumă.

În ceea ce privește capătul 2 din cererea

precizatoare, referitoare la plata îmbunătățirilor, tribunalul a apreciat că

acesta este neîntemeiat, față de prevederile exprese ale art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora „indiferent dacă imobilul a fost

preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.

(1) revine persoanei îndreptățite”.

În speță, persoana căreia i s-a restituit

imobilul din litigiu este numita P.A., pe care reclamanții nu au înțeles însă

să o cheme în judecată, deși au beneficiat de apărare calificată pe tot

parcursul procesului, cererile din dosar fiind făcute de către avocat, în

numele clienților săi.

În privința capătului 3 din aceeași cerere

precizatoare, tribunalul a constatat că acesta nu-și are temeiul legal în

vreuna din dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu cade în sarcina pârâtului M.F.P.

(sau a vreunei instituții de stat, dacă se au în vedere pârâții indicați prin

cererea precizatoare), ci tot în sarcina persoanei îndreptățite, respectiv

numitei P.A.

Împotriva acestei sentințe pârâtul M.F.P. a

formulat apel.

În cuprinsul criticilor, pârâtul a arătat că,

în mod greșit, instanța de fond a obligat M.F.P. la plata contravalorii

imobilului în litigiu la valoarea de piața a acestuia, motiv pentru care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

A susținut că, potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar M.F.P.,

nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București

și pârâții din acest dosar, este terț față de acest contract.

Pârâtul a arătat și că, pe plan procesual,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speța Municipiul București),

nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în

raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a

prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile

imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a considerat că hotărârea

instanței de fond este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește reținerea

concluziilor din raportul de expertiză, care a stabilit o sumă exorbitantă la

evaluarea imobilului.

Prin Decizia nr. 182/A din 29 octombrie 2013

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. a respins, ca nefondat,

apelul pârâtului.

Curtea a reținut că M.F.P. justifică

legitimarea procesuală pasivă, în contextul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește critica vizând valoarea

exorbitantă stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, ca

reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, curtea a constatat că

pârâtul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

Referitor la incidența art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că s-a statuat, irevocabil, că

reclamanții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1977 cu

bună credință, fiind îndreptățiți la restituirea valorii de circulație a

imobilului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. a

Municipiului

București.

În cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul a

reiterat susținerea conform căreia nu are legitimare procesual pasivă, nefiind

parte în contract, ci Primăria Municipiului București.

A criticat decizia curții de apel pentru

greșita aplicare a legii, respectiv a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

care nu acordă calitate procesuală pasivă M.F.P. și se referă doar la

îmbogățirea fără justă cauză. Acest text de lege nu se aplică în cauză, fiind

că respectivul contract de vânzare cumpărare nu a fost desființat.

Practic, deposedarea reclamanților de

imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț și angajează răspunderea contractuală a vânzătorului pentru

evicțiune.

Mai mult, pârâtul a învederat că preluarea

imobilului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil. Așadar, reclamanții ar fi

putut depune minime diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului.

Nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv ca acel contract de

vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 să fi fost încheiat cu

respectarea legii și ulterior, să fi fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

A mai criticat decizia curții de apel și

pentru că instanța a reținut o valoare mult prea mare a imobilului și nu a

avut în vedere obiecțiunile pârâtului la raportul de expertiză, ajungându-se la

o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

A arătat și că greșit s-a

menținut obligația de plata a cheltuielilor de judecată, reprezentând

onorariu de expert în sarcina M.F.P., deoarece în sarcina sa nu se poate

reține vreo culpă procesuală.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând excepția nulității

recursului, invocată prin întâmpinare de către intimații reclamanți B.I. și B.C.D.M.,

instanța de recurs reține că pârâtul M.F.P. a criticat decizia din

apel față de obligarea sa la plata prețului de piață a

imobilului, critici care privesc o greșită aplicare a art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009.

În consecință, Înalta Curte a apreciat

că aceste critici privesc o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001 și

se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

aspecte față de care urmează să respingă excepția nulității

recursului de față.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte a reținut

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel

cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 14 februarie

2011, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea

de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceaștia l-au

pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în

revendicare formulată de fostul proprietar.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în forma modificată și completată prin Legea nr. 1/2009,

pe care reclamanții au înțeles să-și întemeieze acțiunea,

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

În cazul acestui tip de acțiune,

calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din

aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2)

1

- cazul cererii de față) se face de către M.E.F.

(în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Astfel, statul este cel care a preluat în mod

abuziv, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane

fizice, pe care ulterior le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către

chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul,

în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să

recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să

obțină valoarea de piață a bunului.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, M.F.P. are calitatea de a sta în proces, deoarece,

potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani

constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care,

corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd

bunul.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie

într-un fond extrabugetar, la dispoziția M.F.P., și, în mod firesc,

din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani

reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului,

conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în

gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu

de preț de la cumpărători, constituie instituția prevăzută de lege

pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

Față de aceste aspecte, se constată

justificată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., în temeiul

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea acestuia

de a sta în proces rezultând ex lege.

Ca urmare, nu sunt întrunite cerințele art.

304 pct. 9 C. proc. civ., curtea de apel stabilind, în mod corect, judecarea

cauzei în contradictoriu cu M.F.P., care justifică legitimare procesuală

pasivă.

În mod greșit recurentul a susținut

că Primăria Municipiului București trebuie să stea în proces, ca pârât,

contrar celor reținute de Curtea de Apel București.

Astfel, acțiunea a fost formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe art. 50

1

din

acest act normativ, al cărui conținut a fost redat mai sus, iar nu pe

dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru

evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.).

În cazul cererilor formulate în baza acestei

dispoziții legale, restituirea prețului de circulație a

imobilului se face de către M.F.P., potrivit art. 50 alin. (3) din actul

normativ în discuție, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în

proces, ca pârât.

Nu se poate reține nici încălcarea

principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art.

973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului,

fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în

judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte

contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală

fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul

temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se justifică legitimarea

procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București, astfel cum a

susținut pârâtul.

În consecință, decizia recurată a fost

pronunțată cu respectarea formelor procedurale și a

dispozițiilor din legea specială incidente în materie.

Recurentul au mai criticat decizia

pronunțată de instanța de apel, susținând că nu sunt întrunite

condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu

a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Înalta Curte constată că, deși neanulat,

contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților a rămas fără eficiență

juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri a foștilor proprietari, reclamanții fiind obligați să

cedeze în favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie

a bunului.

Reclamanții se încadrează în ipoteza

legii speciale, prin „desființare” înțelegându-se nu doar

situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

a fost anulat, ci și când a fost admisă o acțiune în revendicare.

Că este așa rezultă și din

dispozițiile art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora, „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat

cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni

în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile (...)”.

Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009,

este relevant în stabilirea sensului noțiunii de „desființare a

contractelor de vânzare-cumpărare”, deoarece prevede expres că

„desființarea” poate fi atât urmarea unei acțiuni în anularea

contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Față de sentința civilă nr. 7622

din 29 mai 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă,

prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra bunei-credințe a

cumpărătorilor, cât și prezumția respectării dispozițiilor art. 1

din Legea nr. 112/1995 la contractare (având în vedere că acest contract nu a

fost anulat), situația reclamanților se încadrează în ipoteza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ce privește critica vizând cuantumul

exagerat al evaluării imobilului, aceasta nu poate fi analizată de

instanța de recurs față de actuala reglementare a dispozițiilor art.

304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Modul în care prima instanță și

instanța de apel au interpretat probele administrate și au stabilit

pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de

recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art.

304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de

apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2000.

Prin urmare, criticile care tind la

schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale

anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs.

Referitor la ultimă critică, prin care

pârâtul susține o greșită aplicare a art. 274 C. proc. civ.,

față de împrejurarea că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de expert, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 274 alin. (1) „Partea care cade

în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”

și conform alin. (2) „Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a făcut”.

Înalta Curte constată că instanța de

apel corect a menținut hotărârea instanței de fond, care a făcut o

legală aplicare a textului mai sus citat.

Așadar, pârâtul M.F.P. a fost obligat la

plata cheltuielilor de judecată fiindcă a căzut în pretenții, fiind

admisă, în parte, cererea precizatoare formulată de reclamanți împotriva

acestui pârât. Totodată, suma de 800 lei la plata căreia a fost obligat

pârâtul, reprezintă onorariu de expert, făcând parte din acele cheltuieli de

judecată ce nu pot fi micșorate de către judecători, conform art. 274 alin.

(2) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

invocată de intimații reclamanți B.I. și B.C.D.M.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. a

Municipiului

București împotriva Deciziei civile nr. 182/A din 29 octombrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

noiembrie 2014.