ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2151/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 4273 din 6 noiembrie 2003 reclamanta D.M. a chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul General solicitând anularea dispoziției nr. 1545/2003 emisă de pârâtă, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în București, obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului indicat, cu excepția apartamentului nr. 1 et. 1 și obligarea pârâtei să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent egală cu contravaloarea apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu l-a dobândit prin succesiune de la tatăl său, depunând actele doveditoare, astfel că în mod eronat s-a respins notificarea cu motivarea că nu a făcut dovada calității de moștenitor și nici a dreptului de proprietate. În cauză au formulat cereri de intervenție accesorie în favoarea pârâtei intervenienții B.I. și T.V.D., cereri respinse prin încheierea din data de 12 februarie 2004. Prin sentința civilă nr. 406 din 13 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins capătul doi de cerere ca inadmisibil și ca nefondate celelalte capete de cerere. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că dacă celelalte capete de cerere tind la restituirea în natură a imobilului, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil, devine inadmisibil, în baza art. 111 C. proc.

civ. Pe fondul cauzei s-a reținut că actul de partaj autentificat sub nr. 21183/1938 având doar un efect declarativ și nu constitutiv de proprietate, nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și cum un act translativ de proprietate nu există, reclamanta nu-și justifică dreptul material subiectiv invocat. Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței pronunțată în cauză pe care a criticat-o ca fiind nelegală și netemeinică, întrucât greșit i-a fost respins ca inadmisibil capătul doi de cerere în contextul art. 2 din Legea nr. 10/2001 care obligă la constatarea calității de proprietar avută la data preluării pentru a face posibilă valorificarea dreptului subiectiv la reparație, nelegal i-au fost respinse și celelalte capete de cerere, procesul-verbal act de partaj a averii succesorale după tatăl ei și al surorii V.M., intabulat în C.F.

în baza Decretului-lege nr. 115/1938, face pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv și fără titlu de stat. Prin decizia civilă nr. 255 din 13 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul și s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a admis în parte contestația și s-a anulat dispoziția nr. 1545 din 19 februarie 2003; a fost obligat Municipiul București, prin Primarul General să restituie în natură reclamantei imobilul situat în București, cu excepția apartamentului nr. 1, et. 1; a fost obligat pârâtul să emită dispoziție de despăgubire prin echivalent pentru apartamentul nr. 1, et. 1; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la capătul doi de cerere s-a reținut că în măsura în care, prin aceeași cerere, persoana îndreptățită solicită și realizarea dreptului, cum a precizat mai explicit reclamanta în apel, constatarea existenței acestuia, deși este necesar să fie verificată, nu poate constitui, în același timp și obiectul unui capăt de cerere separat, astfel că în mod corect acesta a fost respins ca inadmisibil. Instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în natură și prin echivalent, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, actele depuse la dosar fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, care a fost preluat în mod abuziv și se încadrează în categoria celor nominalizate prin art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, adică a celor preluate fără titlu valabil.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, care a invocat drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că intimata contestatoare avea obligația să depună toate actele pe care înțelegea să se sprijine în demersurile sale în momentul depunerii notificării, la comisie și nu în fața instanței, aceasta fiind investită numai cu privire la temeinicia dispoziției emisă pe baza actelor depuse până la acel moment. Instanța de apel, se susține în continuare, trebuia să aibă în vedere la pronunțarea hotărârii numai înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției contestate, printre care nu se regăsesc acte doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Referitor la fondul cauzei, recurentul susține că nu se poate reține faptul că în cauză s-a făcut dovada calității de moștenitor câtă vreme nu a fost depus nici un act care să ateste că la data naționalizării imobilul a aparținut unui antecesor al reclamantei și că, în ce privește dreptul de proprietate la dosar s-a depus doar actul de partaj încheiat la 9 iunie 1938, act care poate face dovada dreptului de proprietate numai unit cu titlul de proprietate asupra imobilului, act care nu a fost depus. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât. Verificând legalitatea deciziei pronunțate prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma aplicabilă până la data de 4 aprilie 2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G. nr. 10/2001 și Legea nr. 289/2003. Cum textul nu conține prevederi speciale în privința dovezilor și a termenului de depunere, s-a considerat că sunt aplicabile regulile de drept comun. În spiritul Legii nr. 10/2001 care este cel al realizării dreptului, instanțele au încuviințat depunerea actelor doveditoare și în faza judecătorească a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Această realitate faptică a fost și legiferată, prin actualul art. 23 aplicabil de la data de 2 septembrie 2005 prevăzându-se expres că respectivele acte doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării, fiind vorba de soluționarea definitivă a acesteia, după parcurgerea și a procedurii judiciare. Nu poate fi primită nici critica referitoare la fondul cauzei. Toate actele depuse la dosar, analizate minuțios în decizia pronunțată în apel, permit concluzia dovedirii calității de persoană îndreptățită a reclamantei, atât în ce privește calitatea de moștenitor al fostului proprietar cât și dreptul de proprietate al acestuia. De altfel, acest ultim motiv de recurs nici nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 invocat, privind de fapt interpretarea probatoriului administrat în cauză, ceea ce privește nu atât legalitatea cât temeinicia hotărârii criticate.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 255 din 13 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2007.