ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2151/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 4273 din 6 noiembrie 2003 reclamanta

D.M. a chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul

General solicitând anularea dispoziției nr. 1545/2003 emisă de pârâtă,

constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în București,

obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a

imobilului indicat, cu excepția apartamentului nr. 1 et. 1 și obligarea pârâtei

să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent egală cu

contravaloarea apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că imobilul în litigiu l-a dobândit prin succesiune de la tatăl său,

depunând actele doveditoare, astfel că în mod eronat s-a respins notificarea cu

motivarea că nu a făcut dovada calității de moștenitor și nici a dreptului de

proprietate.

În cauză au formulat cereri de

intervenție accesorie în favoarea pârâtei intervenienții B.I. și T.V.D., cereri

respinse prin încheierea din data de 12 februarie 2004.

Prin sentința civilă nr. 406 din 13

mai 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins

capătul doi de cerere ca inadmisibil și ca nefondate celelalte capete de

cerere.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că dacă celelalte capete de cerere tind la restituirea în natură

a imobilului, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate

asupra aceluiași imobil, devine inadmisibil, în baza art. 111 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei s-a reținut că

actul de partaj autentificat sub nr. 21183/1938 având doar un efect declarativ

și nu constitutiv de proprietate, nu face dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului și cum un act translativ de proprietate nu există, reclamanta

nu-și justifică dreptul material subiectiv invocat.

Reclamanta a declarat apel împotriva

sentinței pronunțată în cauză pe care a criticat-o ca fiind nelegală și

netemeinică, întrucât greșit i-a fost respins ca inadmisibil capătul doi de

cerere în contextul art. 2 din Legea nr. 10/2001 care obligă la constatarea

calității de proprietar avută la data preluării pentru a face posibilă

valorificarea dreptului subiectiv la reparație, nelegal i-au fost respinse și

celelalte capete de cerere, procesul-verbal act de partaj a averii succesorale

după tatăl ei și al surorii V.M., intabulat în C.F. în baza Decretului-lege nr.

115/1938, face pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

preluat abuziv și fără titlu de stat.

Prin decizia civilă nr. 255 din 13

iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

admis apelul și s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a admis în parte

contestația și s-a anulat dispoziția nr. 1545 din 19 februarie 2003; a fost obligat

Municipiul București, prin Primarul General să restituie în natură reclamantei

imobilul situat în București, cu excepția apartamentului nr. 1, et. 1; a fost

obligat pârâtul să emită dispoziție de despăgubire prin echivalent pentru

apartamentul nr. 1, et. 1; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la capătul doi de cerere

s-a reținut că în măsura în care, prin aceeași cerere, persoana îndreptățită

solicită și realizarea dreptului, cum a precizat mai explicit reclamanta în

apel, constatarea existenței acestuia, deși este necesar să fie verificată, nu

poate constitui, în același timp și obiectul unui capăt de cerere separat,

astfel că în mod corect acesta a fost respins ca inadmisibil.

Instanța de apel a reținut că

reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în natură și prin echivalent, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001, actele depuse la dosar fac dovada dreptului de

proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, care a fost preluat în

mod abuziv și se încadrează în categoria celor nominalizate prin art. 2 lit. i)

din Legea nr. 10/2001, adică a celor preluate fără titlu valabil.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

care a invocat drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că intimata contestatoare avea obligația să depună toate actele pe

care înțelegea să se sprijine în demersurile sale în momentul depunerii

notificării, la comisie și nu în fața instanței, aceasta fiind investită numai

cu privire la temeinicia dispoziției emisă pe baza actelor depuse până la acel

moment.

Instanța de apel, se susține în

continuare, trebuia să aibă în vedere la pronunțarea hotărârii numai

înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției

contestate, printre care nu se regăsesc acte doveditoare ale calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Referitor la fondul cauzei,

recurentul susține că nu se poate reține faptul că în cauză s-a făcut dovada

calității de moștenitor câtă vreme nu a fost depus nici un act care să ateste

că la data naționalizării imobilul a aparținut unui antecesor al reclamantei și

că, în ce privește dreptul de proprietate la dosar s-a depus doar actul de

partaj încheiat la 9 iunie 1938, act care poate face dovada dreptului de

proprietate numai unit cu titlul de proprietate asupra imobilului, act care nu

a fost depus.

Intimata reclamantă a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

Verificând legalitatea deciziei

pronunțate prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile

legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este

nefondat, în sensul considerentelor ce succed.

În conformitate cu dispozițiile art.

22 din Legea nr. 10/2001 în forma aplicabilă până la data de 4 aprilie 2005,

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la

notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni, termen care a

fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001, O.U.G.

nr. 10/2001 și Legea nr. 289/2003.

Cum textul nu conține prevederi

speciale în privința dovezilor și a termenului de depunere, s-a considerat că

sunt aplicabile regulile de drept comun.

În spiritul Legii nr. 10/2001 care este

cel al realizării dreptului, instanțele au încuviințat depunerea actelor

doveditoare și în faza judecătorească a procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Această realitate faptică a fost și

legiferată, prin actualul art. 23 aplicabil de la data de 2 septembrie 2005

prevăzându-se expres că respectivele acte doveditoare pot fi depuse până la

data soluționării notificării, fiind vorba de soluționarea definitivă a

acesteia, după parcurgerea și a procedurii judiciare.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la fondul cauzei.

Toate actele depuse la dosar,

analizate minuțios în decizia pronunțată în apel, permit concluzia dovedirii

calității de persoană îndreptățită a reclamantei, atât în ce privește calitatea

de moștenitor al fostului proprietar cât și dreptul de proprietate al acestuia.

De altfel, acest ultim motiv de

recurs nici nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 invocat,

privind de fapt interpretarea probatoriului administrat în cauză, ceea ce

privește nu atât legalitatea cât temeinicia hotărârii criticate.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr.

255 din 13 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 martie 2007.