ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4747/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4747/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea din 20 martie 2007, înregistrată

sub nr. 3291/300/2007 la Judecătoria sectorului 2 București, reclamanții N.D.

și N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta B.I., în calitate de unică

moștenitoare a numitului B.V., pentru revendicarea apartamentului AP1., situat

în București, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2.

Prin cererea din 20

martie 2007, înregistrată sub nr. 3292/300/2007, la Judecătoria sectorului 2 București,

reclamanții N.D. și N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta S.C., pentru revendicarea

apartamentului nr. 1, situat în București, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2.

Prin sentința civilă

nr. 5895 din 19 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența

de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând că imobilele

revendicate au o valoare de peste 5 miliarde ROL, astfel încât, în baza art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului

București.

Prin sentința civilă

nr. 1631 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active date și cererea principală și cererile

conexe, ca neîntemeiate, reținând că reclamanții au deschisă calea Legii nr. 10/2001,

pentru obținerea măsurilor reparatorii și nu calea acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă

nr. 641 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Recursul declarat de către

reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 4713 din 27 septembrie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, care

a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond

- Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele nu au sesizat că reclamanții

și-au modificat acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., în sensul că au revendicat de la pârâții A.O. și A.F. și un alt apartament

situat la demisolul imobilului, pe care aceștia l-au dobândit în mod ilegal de la

stat în urma unui proces de partaj și ieșire din indiviziune, deci, nu în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995. Această cerere nu este una de majorare a câtimii, ci de întregime

a cererii inițiale, dar nu a fost analizată de către instanțe, nefiind pusă în discuția

părților, astfel încât a fost încălcat principiul disponibilității.

Dosarul a fost reînregistrat

la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 33452/3 din 9

septembrie 2008.

Prin sentința civilă

nr. 676 din 05 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepțiile autorității de lucru judecat, calității procesuale active și calității

procesuale pasive, ca neîntemeiate, și a respins cererea principală, astfel cum

a fost reîntregită și cererile conexe, ca nefondate. Reclamanții au fost obligați

să plătească pârâților suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Reluând judecata în fond,

instanța a statuat că reclamanții N.D. și N.N.V. sunt moștenitorii lui I.V., astfel

cum rezultă din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la

dosarul cauzei.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților motivat de faptul că actele lor de

proprietate nu au fost anulate și că mama reclamanților ar fi primit despăgubiri

ca urmare a unei acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat că excepția este

neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare

este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cauza

de față reclamanții pretind că sunt proprietari și îl revendică de la pârâți care

dețin posesia imobilelor, astfel că aceștia din urmă au calitatea procesuală pasivă.

În ceea ce privește excepția

puterii de lucru judecat, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1201 din vechiul

C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are același obiect,

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și

în contra lor în aceeași calitate. Pentru a exista putere de lucru judecat trebuie

îndeplinită, pe lângă condiția existenței triplei identități de părți, obiect și

cauză, și aceea că acel litigiu să fi fost judecat în fond.

Referitor la excepția

puterii de lucru judecat invocată de reclamanți la data de 9 decembrie 2009 față

de sentința civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind tripla

identitate de părți,obiect și cauză.

În cauză a fost efectuat

un raport de expertiză tehnică în construcții instanța solicitând a se stabili dacă

cele 3 apartamente revendicate se identifică cu corpul A rămas în proprietatea autorului

reclamanților, I.V. după anul 1925 conform contractului de vânzare cumpărare autentificat

la nr. V1. din 9 decembrie 1925. Concluzia raportului de expertiză este aceea că

cele 3 apartamente se identifică cu corpul A.

Din coroborarea tuturor

acestor probe, instanța a reținut că imobilul s-a aflat în proprietatea lui I.V.

Mențiunile din contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 9 decembrie 1925, testamentul

olograf al lui I.V., cărțile funciare, denotă faptul că acesta a construit un corp

de clădire și a făcut reparații la cel existent conform autorizației de construcție.

Prin sentința civilă

nr. 5548 din 15 mai 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București rămasă

definitivă și irevocabilă s-a atribuit în natură pârâților A.O. și A.F. și S.C.

spațiile aflate la demisolului imobilului reprezentând 2 camere plus 1/3 din vestibul

și baie, aceștia fiind obligați la sultă în cuantum de 1.804.000 ROL. În baza acestei

sentințe s-a emis dispoziția nr. 1446 din 24 septembrie 1997 a Primarului Municipiului

București.

Față de prevederile legale

invocate de reclamanți, respectiv art. 480 din vechiul C. civ., tribunalul a constatat

că aceștia solicită în concret compararea titlurilor de proprietate ale părților,

respectiv actele de proprietate deținute de reclamanți cu contractele de vânzare

cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului București.

Compararea celor două

titluri de proprietate nu se poate realiza făcându-se abstracție de dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea

titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice. Prin urmare, nu

se poate lua în considerare nici vechimea titlurilor de proprietate și nici faptul

că actele de proprietate ale pârâților nu ar fi valabile pentru că statul nu avea

calitatea de proprietar, contractele de vânzare cumpărare fiind valabile, atâta

vreme cât nu s-a constatat nulitatea acestora.

Conform deciziei nr.

33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile art. 480

din vechiul C. civ. sunt reglementări de drept comun, iar dispozițiile Legii

nr. 10/2001 constituie prevederi speciale. Acest aspect rezultă și din dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Prin urmare, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă

raportului juridic dedus judecății.

În situația de față, contractele

de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea legislației în vigoare la

data încheierii lor, astfel că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001,

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit

art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin

pct. 7 din Lege nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 care prevede că în cazul

în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii

prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren

și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Prin urmare, tribunalul

a respins cererea principală astfel cum a fost întregită și cererile conexe ca nefondate.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții, care, în susținerea motivului de nelegalitate și netemeinicie

invocate au pretins că prima instanță a refuzat să se pronunțe în limita obiectului

și cauzei acțiunii, căci, deși a fost investită cu soluționarea unei acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri având ca obiect parterul și demisolul imobilului

situat în București, str. T.M. corp A nu a analizat valabilitatea titlului de proprietate

al statului încălcând principiul disponibilității reglementat prin art. 129

alin. final C. proc. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 21

alin.(1) din Constituție, art. 6 parag. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces

echitabil și blocul de convenționalitate obligatoriu pentru judecătorul național,

(cauza Faimblat contra României).

Curtea a reținut că apelul

nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că

reclamanții sunt moștenitorii defunctului I.V. decedat la 1 decembrie 1938 și că

acesta a fost proprietarul imobilului situat în București, str. T.M., corp A, sector

2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.S.

Acest imobil, construcție

și teren a intrat în proprietatea autorului reclamanților în baza contractului de

vânzare cumpărare din 9 decembrie 1925 autentificat sub nr. V2. de Tribunalul Ilfov,

secția notariat, fiind localizat în aceea vreme în București, str. S.

Conform art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului de proprietate al statului.

Acest litigiu nu s-a judecat

în contradictoriu cu pârâții persoane fizice din acest proces, însă statuările privind

calitatea reclamanților de succesori ai defunctului I.V., a calității de proprietari

al acestuia asupra imobilului, cât și asupra ilegalității naționalizării, în raport

cu Statul Român, au intrat în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, Curtea a apreciat că respingerea

sa motivată de necesitate, de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație

nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță,

cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale

de drept efectivă. Prima instanță nu a respins acțiunea, ca inadmisibilă, ci ca

nefondată și Curtea nu a identificat contradictorialitatea între considerente și

dispozitiv.

În speță, reclamanții

nu au obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

asupra apartamentelor de la subsol și parter, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială

aferentă, să fi fost obligat la predarea acestora și nici o astfel de hotărâre prin

care să se fi statuat asupra nevalabilității contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 exhibate de către pârâți.

Curtea de Apel reține

că simplul fapt al constatării ilegalității naționalizării imobilului nu conferă

reclamanților calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești prin care să li se

fi restituit imobilul din litigiu.

În altă ordine de idei,

curtea de apel a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai

ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În raport de aceste statuări,

Curtea de Apel a conchis că prin simplul fapt al constatării nulității titlului

statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanții nu sunt titularii unui bun

actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului pentru a putea obține restituirea în natură, dar pot fi titularii unui drept

la despăgubiri în condițiile în care urmează procedura instituită prin Lege nr.

10/2001.

Așa fiind, pentru toate

aceste considerente s-a respins apelul declarat de către reclamanți, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile

nr. 98A din 15 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au

declarat recurs reclamantele N.L.E., N.A.M. și P.M.M. care au invocat următoarele

motive de nelegalitate:

Se susține incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea pronunțată de instanța de apel

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii. Astfel, hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea prevederilor imperative

prev. de art. 315 C. proc. civ.

Aplicând în mod corect

dispozițiile legale, instanțele de fond și de apel ar fi trebuit să respecte măsurile

dispuse prin decizia de casare, și să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată

așa cum a fost ea întregită.

Din considerentele hotărârii

atacate se susține faptul că instanța a considerat nefondată cererea în revendicare

prin comparare de titluri a spațiilor dobândite de către intimații-pârâți (în baza

unei sentințe de partaj și ieșire din indiviziune cu statul).

Or, în acest mod instanța

de apel a refuzat să parcurgă procedeul comparării de titluri, din aceleași considerente

pentru care s-a respins și acțiunea în revendicare privind celelalte spații dobândite

de către intimați în baza dispozițiile Legii nr. 112/1995, deși, în situația dată,

prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale dec. civ. nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au nicio incidență.

În concluzie, în ceea

ce privește excepția puterii de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție

statuează că trebuie să se dovedească că prin hotărârea invocată în susținerea excepției,

instanțele de judecată au lămurit un aspect litigios în raporturile dintre părți.

Un alt argument reținut

de instanța de apel prin raportare la soluția primei instanțe, se referă la dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, prin neexercitarea unei acțiuni în

constatarea nulității titlului dobânditorilor de bună-credință, se consolidează

titlul acestora din urmă.

Al treilea motiv pe care

își fundamentează soluția instanța de apel se raportează la decizia nr. 33 din

09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007

precum și la practica C.E.D.O., în raport de care instanțele sunt ținute să respecte

principiul stabilității raporturilor juridice civile, și, ca atare, să respingă

ca neîntemeiate acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Se conchide că statul

a vândut un bun cu încălcarea dispozițiilor exprese prevăzute de Legea nr. 30/1994,

de Legea nr. 112/1995 și ale deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale care

interziceau înstrăinarea de către stat a imobilelor preluate fără titlu.

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Susținerile recurentelor

- reclamante se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conform

cărora o hotărâre poate fi modificată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea

greșită a legii sau este lipsită de temei legal.

În cauză instanța de apel

a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 315 C.

proc. civ., precum și prevederile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticile formulate de

recurentele reclamante nu pot conduce la reținerea nelegalității sentinței recurate.

Având în vedere că imobilul

revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist,

examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă

prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care

Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în

revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Astfel, instanța este

obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale,

stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul

legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului

de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în

patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea

Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a

imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut în mod corect că simplul

fapt al constatării nelegalității titlului statului asupra imobilului, în baza decretului

nr. 92/1950, nu este suficient pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii

în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște

în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O.

Pe cale de consecință,

pentru a transa chestiunea temeiniciei acțiunii în revendicare formulate de reclamanți,

Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate,

dacă aceștia dețin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii

patrimoniale de care se prevalează reclamanții intimați.

Pornind de la cele statuate

de instanța suprema prin decizia anterior menționata, Curtea a apreciat că, într-o

ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea

admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța

de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamante

și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin

raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea speciala

și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi

doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui

act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua

procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementata

de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecații acțiuni în revendicare

până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii

în revendicare.

De asemenea, este adevărat

că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă

titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității,

prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor

legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulității absolute a contractelor

de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului

fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alin. al patrulea, legiuitorul

a stabilit ca sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire

la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alin. final al acestui

articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al

nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune

(indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data

de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

În concepția sistemului

reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar

anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor

art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sintetizând, Curtea a

reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept

de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietarilor imobiliare

abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea

în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii

nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul

derogă de la general, instanța suprema a stabilit ca în concursul dintre Legea

nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța

supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în

revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea

în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la

o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă

recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni

în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui

bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de

proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care

consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul

concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea

pe fond a pretenției reclamantului.

Pe cale de consecință,

dând eficiență celor statuate de instanța supremă în aceasta privință și pentru

a da satisfacție exigențelor impuse de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., cu privire

la dreptul la un proces echitabil, a cărui componență de bază este dreptul de acces

la o instanță, care să se pronunțe asupra pretențiilor reclamanților și având în

vedere ca aceștia au solicitat restituirea proprietății imobiliare de care au fost

deposedați autorii săi, Curtea a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare introdusa de fostul proprietar, iar pentru a contura natura

și conținutul interesului patrimonial pretins de reclamanți, Curtea a avut în vedere

criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii

anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți

se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie

să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui

bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecații, securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține

altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte

pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni

în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare

la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili

dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte

chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților

de a formula o acțiune

în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența

unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Aceasta concepție promovată

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura

care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume

aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii

acestor deficiente de ordin legislativ și instituțional care exista în sistemul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării

unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al

plătii, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor

omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

În ceea ce privește chestiunea

existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea a avut

vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie

un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza

Brumărescu contra României).

Tot sub incidenta acestei

noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea

caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere

care poate fi realizata fie printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, atât sub

aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

Strain și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea

fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține

existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție

a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care

imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării

de către stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea

nr. 1/2009.

O astfel de valoare patrimonială,

care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr 1 la C.E.D.O.,

se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării

unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în

perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii, și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat ca aceste

dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în

ce măsura acest lucru este de natură să aducă o modificare majora, în ceea ce privește

calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte

din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile

alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității

aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist,

rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este

de a ști în ce măsura poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea

acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresa

nu mai exista.

Dând curs acestor linii

directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care foștii

proprietari nu au făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând

notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în

baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de

demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând

o hotărâre judecătoreasca de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilității

titlului statului, Curtea a reținut în mod corect că se poate recunoaște în favoarea

foștilor proprietari cel mult o speranță legitimă.

Pentru aceste considerente,

se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia

civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele N.L.E.,

N.A.M. și P.M.M. împotriva deciziei civile nr. 98A din 15 martie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2013.