ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4747/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din 20 martie 2007, înregistrată sub nr. 3291/300/2007 la Judecătoria sectorului 2 București, reclamanții N.D. și N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta B.I., în calitate de unică moștenitoare a numitului B.V., pentru revendicarea apartamentului AP1., situat în București, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2. Prin cererea din 20 martie 2007, înregistrată sub nr. 3292/300/2007, la Judecătoria sectorului 2 București, reclamanții N.D. și N.N.V., au chemat-o în judecată pe pârâta S.C., pentru revendicarea apartamentului nr. 1, situat în București, str. T.M., corp A, parter, sectorul 2. Prin sentința civilă nr. 5895 din 19 iunie 2008, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând că imobilele revendicate au o valoare de peste 5 miliarde ROL, astfel încât, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1631 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active date și cererea principală și cererile conexe, ca neîntemeiate, reținând că reclamanții au deschisă calea Legii nr. 10/2001, pentru obținerea măsurilor reparatorii și nu calea acțiunii în revendicare. Prin decizia civilă nr. 641 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, ca nefondat. Recursul declarat de către reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 4713 din 27 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, care a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond - Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele nu au sesizat că reclamanții și-au modificat acțiunea în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că au revendicat de la pârâții A.O. și A.F. și un alt apartament situat la demisolul imobilului, pe care aceștia l-au dobândit în mod ilegal de la stat în urma unui proces de partaj și ieșire din indiviziune, deci, nu în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Această cerere nu este una de majorare a câtimii, ci de întregime a cererii inițiale, dar nu a fost analizată de către instanțe, nefiind pusă în discuția părților, astfel încât a fost încălcat principiul disponibilității.

Dosarul a fost reînregistrat la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 33452/3 din 9 septembrie 2008. Prin sentința civilă nr. 676 din 05 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepțiile autorității de lucru judecat, calității procesuale active și calității procesuale pasive, ca neîntemeiate, și a respins cererea principală, astfel cum a fost reîntregită și cererile conexe, ca nefondate. Reclamanții au fost obligați să plătească pârâților suma de 3.500 RON cheltuieli de judecată. Reluând judecata în fond, instanța a statuat că reclamanții N.D. și N.N.V. sunt moștenitorii lui I.V., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților motivat de faptul că actele lor de proprietate nu au fost anulate și că mama reclamanților ar fi primit despăgubiri ca urmare a unei acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat că excepția este neîntemeiată. Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cauza de față reclamanții pretind că sunt proprietari și îl revendică de la pârâți care dețin posesia imobilelor, astfel că aceștia din urmă au calitatea procesuală pasivă. În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1201 din vechiul C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Pentru a exista putere de lucru judecat trebuie îndeplinită, pe lângă condiția existenței triplei identități de părți, obiect și cauză, și aceea că acel litigiu să fi fost judecat în fond. Referitor la excepția puterii de lucru judecat invocată de reclamanți la data de 9 decembrie 2009 față de sentința civilă nr. 3325 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile privind tripla identitate de părți,obiect și cauză. În cauză a fost efectuat un raport de expertiză tehnică în construcții instanța solicitând a se stabili dacă cele 3 apartamente revendicate se identifică cu corpul A rămas în proprietatea autorului reclamanților, I.V.

după anul 1925 conform contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. V1. din 9 decembrie 1925. Concluzia raportului de expertiză este aceea că cele 3 apartamente se identifică cu corpul A. Din coroborarea tuturor acestor probe, instanța a reținut că imobilul s-a aflat în proprietatea lui I.V. Mențiunile din contractul de vânzare cumpărare nr. V1. din 9 decembrie 1925, testamentul olograf al lui I.V., cărțile funciare, denotă faptul că acesta a construit un corp de clădire și a făcut reparații la cel existent conform autorizației de construcție. Prin sentința civilă nr. 5548 din 15 mai 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București rămasă definitivă și irevocabilă s-a atribuit în natură pârâților A.O.

și A.F. și S.C. spațiile aflate la demisolului imobilului reprezentând 2 camere plus 1/3 din vestibul și baie, aceștia fiind obligați la sultă în cuantum de 1.804.000 ROL. În baza acestei sentințe s-a emis dispoziția nr. 1446 din 24 septembrie 1997 a Primarului Municipiului București. Față de prevederile legale invocate de reclamanți, respectiv art. 480 din vechiul C. civ., tribunalul a constatat că aceștia solicită în concret compararea titlurilor de proprietate ale părților, respectiv actele de proprietate deținute de reclamanți cu contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului București. Compararea celor două titluri de proprietate nu se poate realiza făcându-se abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfățișate de părți din perspectiva regulilor clasice. Prin urmare, nu se poate lua în considerare nici vechimea titlurilor de proprietate și nici faptul că actele de proprietate ale pârâților nu ar fi valabile pentru că statul nu avea calitatea de proprietar, contractele de vânzare cumpărare fiind valabile, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea acestora. Conform deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevederile art. 480 din vechiul C. civ. sunt reglementări de drept comun, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 constituie prevederi speciale. Acest aspect rezultă și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001 este aplicabilă raportului juridic dedus judecății. În situația de față, contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea legislației în vigoare la data încheierii lor, astfel că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit art. 20 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin pct. 7 din Lege nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 care prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Prin urmare, tribunalul a respins cererea principală astfel cum a fost întregită și cererile conexe ca nefondate. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, care, în susținerea motivului de nelegalitate și netemeinicie invocate au pretins că prima instanță a refuzat să se pronunțe în limita obiectului și cauzei acțiunii, căci, deși a fost investită cu soluționarea unei acțiunii în revendicare prin comparare de titluri având ca obiect parterul și demisolul imobilului situat în București, str. T.M. corp A nu a analizat valabilitatea titlului de proprietate al statului încălcând principiul disponibilității reglementat prin art. 129 alin. final C. proc. civ., art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin.(1) din Constituție, art. 6 parag.

6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil și blocul de convenționalitate obligatoriu pentru judecătorul național, (cauza Faimblat contra României). Curtea a reținut că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Este de necontestat că reclamanții sunt moștenitorii defunctului I.V. decedat la 1 decembrie 1938 și că acesta a fost proprietarul imobilului situat în București, str. T.M., corp A, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert M.S. Acest imobil, construcție și teren a intrat în proprietatea autorului reclamanților în baza contractului de vânzare cumpărare din 9 decembrie 1925 autentificat sub nr. V2. de Tribunalul Ilfov, secția notariat, fiind localizat în aceea vreme în București, str. S. Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului.

Acest litigiu nu s-a judecat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice din acest proces, însă statuările privind calitatea reclamanților de succesori ai defunctului I.V., a calității de proprietari al acestuia asupra imobilului, cât și asupra ilegalității naționalizării, în raport cu Statul Român, au intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, Curtea a apreciat că respingerea sa motivată de necesitate, de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Prima instanță nu a respins acțiunea, ca inadmisibilă, ci ca nefondată și Curtea nu a identificat contradictorialitatea între considerente și dispozitiv. În speță, reclamanții nu au obținut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, asupra apartamentelor de la subsol și parter, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea acestora și nici o astfel de hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 exhibate de către pârâți.

Curtea de Apel reține că simplul fapt al constatării ilegalității naționalizării imobilului nu conferă reclamanților calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu. În altă ordine de idei, curtea de apel a constatat că de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În raport de aceste statuări, Curtea de Apel a conchis că prin simplul fapt al constatării nulității titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanții nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obține restituirea în natură, dar pot fi titularii unui drept la despăgubiri în condițiile în care urmează procedura instituită prin Lege nr. 10/2001. Așa fiind, pentru toate aceste considerente s-a respins apelul declarat de către reclamanți, ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 98A din 15 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele N.L.E., N.A.M.

și P.M.M. care au invocat următoarele motive de nelegalitate: Se susține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea prevederilor imperative prev. de art. 315 C. proc. civ. Aplicând în mod corect dispozițiile legale, instanțele de fond și de apel ar fi trebuit să respecte măsurile dispuse prin decizia de casare, și să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată așa cum a fost ea întregită. Din considerentele hotărârii atacate se susține faptul că instanța a considerat nefondată cererea în revendicare prin comparare de titluri a spațiilor dobândite de către intimații-pârâți (în baza unei sentințe de partaj și ieșire din indiviziune cu statul).

Or, în acest mod instanța de apel a refuzat să parcurgă procedeul comparării de titluri, din aceleași considerente pentru care s-a respins și acțiunea în revendicare privind celelalte spații dobândite de către intimați în baza dispozițiile Legii nr. 112/1995, deși, în situația dată, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale dec. civ. nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au nicio incidență. În concluzie, în ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că trebuie să se dovedească că prin hotărârea invocată în susținerea excepției, instanțele de judecată au lămurit un aspect litigios în raporturile dintre părți.

Un alt argument reținut de instanța de apel prin raportare la soluția primei instanțe, se referă la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, prin neexercitarea unei acțiuni în constatarea nulității titlului dobânditorilor de bună-credință, se consolidează titlul acestora din urmă. Al treilea motiv pe care își fundamentează soluția instanța de apel se raportează la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 60/2007 precum și la practica C.E.D.O., în raport de care instanțele sunt ținute să respecte principiul stabilității raporturilor juridice civile, și, ca atare, să respingă ca neîntemeiate acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Se conchide că statul a vândut un bun cu încălcarea dispozițiilor exprese prevăzute de Legea nr. 30/1994, de Legea nr. 112/1995 și ale deciziei nr. 73/1995 a Curții Constituționale care interziceau înstrăinarea de către stat a imobilelor preluate fără titlu. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Susținerile recurentelor - reclamante se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conform cărora o hotărâre poate fi modificată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau este lipsită de temei legal.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 315 C. proc. civ., precum și prevederile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Criticile formulate de recurentele reclamante nu pot conduce la reținerea nelegalității sentinței recurate. Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut în mod corect că simplul fapt al constatării nelegalității titlului statului asupra imobilului, în baza decretului nr. 92/1950, nu este suficient pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O. Pe cale de consecință, pentru a transa chestiunea temeiniciei acțiunii în revendicare formulate de reclamanți, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceștia dețin sau nu un bun în sensul C.E.D.O.

și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții intimați. Pornind de la cele statuate de instanța suprema prin decizia anterior menționata, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamante și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea speciala și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementata de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecații acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alin. al patrulea, legiuitorul a stabilit ca sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alin. final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență. În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietarilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța suprema a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Pe cale de consecință, dând eficiență celor statuate de instanța supremă în aceasta privință și pentru a da satisfacție exigențelor impuse de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., cu privire la dreptul la un proces echitabil, a cărui componență de bază este dreptul de acces la o instanță, care să se pronunțe asupra pretențiilor reclamanților și având în vedere ca aceștia au solicitat restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, Curtea a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusa de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul interesului patrimonial pretins de reclamanți, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, investită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecații, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Aceasta concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiente de ordin legislativ și instituțional care exista în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plătii, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea a avut vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenta unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României). Tot sub incidenta acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizata fie printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Strain și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la aceasta concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoare patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii, și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat ca aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsura acest lucru este de natură să aducă o modificare majora, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsura poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresa nu mai exista.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența C.E.D.O., în ipoteza în care foștii proprietari nu au făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătoreasca de admitere a revendicării sau a constatării nevalabilității titlului statului, Curtea a reținut în mod corect că se poate recunoaște în favoarea foștilor proprietari cel mult o speranță legitimă.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele N.L.E., N.A.M. și P.M.M. împotriva deciziei civile nr. 98A din 15 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.