ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 619/2003

La data de 7 februarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul C.C.D., de pârâții Consiliul local Constanța, de R.A.E.D.P.P. Constanța, precum și de intervenienții Ș.I., Ș.M.C. și de B.V. și B.E. împotriva deciziei civile nr.275/C din 2 noiembrie 2001 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 7 februarie 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 18 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: După un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr.321 din 16.05.2001 a Tribunalului Constanța , Secția civilă a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă formulată de C.C.D.

în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanța, Ministerul Finanțelor, Consiliul local Constanța și intervenienții B.V., B. E., Ș.I. și Ș. M., fiind admisă cererea acestora din urmă, acțiunea principală având ca obiect obligarea pârâților de a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, str. M.Kogălniceanu nr.4. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorul reclamantului numitul P.C., a dobândit imobilul situat la adresa menționată prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2714 din 20.09.1947 și că, ulterior, prin sentința civilă nr.1187/1963 a Tribunalului Popular Constanța imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul prevederilor Decretului nr.111/1951.

În consecință, s-a reținut că statul se legitimează cu un titlu valabil, în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Cât privește cererea de intervenție, s-a apreciat că deși aceasta este intitulată cerere de intervenție în interes propriu, din conținutul acesteia rezultă că are caracterul unei intervenții accesorii, având ca finalitate susținerea legalității titlului de preluare a imobilului de către stat, considerent în raport cu care a fost admisă, dată fiind soluția adoptată în soluționarea acțiunii principale. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia nr.275 din 02.11.2001 a Curții de Apel Constanța , Secția civilă prin care a fost schimbată în parte sentința, dispunându-se obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, fiind respinsă ca nefondată cererea de intervenție, cu menținerea restului dispozițiilor hotărârii de fond.

S-a reținut în esență că deși imobilul a trecut în proprietatea statului prin hotărâre judecătorească, începând din 1958 autorul reclamantului a făcut demersuri pentru a intra în posesia bunului, astfel că în mod greșit imobilul a fost catalogat ca bun fără stăpân, statul neavând un titlu valabil. Referitor la cererea de intervenție formulată de foștii chiriași – familiile B. și Ș. s-a avut în vedere că buna credință nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă, iar titlul statului nu este valabil. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs toate părțile, considerând-o nelegală și netemeinică. Consiliul Local Constanța, precum și R.A. „Exploatarea Domeniului Public și Privat” Constanța au solicitat modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului reclamantului împotriva sentinței.

Se susține, în motivarea acestor recursuri, că instanța de apel a reținut greșit lipsa de valabilitate a titlului de proprietate a statului asupra imobilului, fără temei, în situația în care singura cale prevăzută de lege pentru desființarea unei hotărâri judecătorești este exercițiul căilor de atac. Intervenienții B.V.și B.E.precum și Ș.I. și Ș.M.C.au solicitat, de asemenea, admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantului, cu consecința menținerii soluției instanței de fond. Se susține,în aceste recursuri, cu aceeași motivare că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil, respectiv sentința civilă nr.1187/1963 a Tribunalului Popular al Orașului Constanța.

Este invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Constanța și a R.A.E.D.P.P., în condițiile în care intervenienții sunt singurii proprietari și posesori ai imobilului în litigiu, dobândit prin cumpărare în condițiile legii. Se învederează și că reclamantul s-a adresat comisiei în condițiile art.1 din Legea nr.112/1995, recunoscând astfel legalitatea naționalizării. În plus, se arată în motivarea recursului că reclamantul nu și-a legitimat calitatea de proprietar al imobilului deținut de actualii proprietari, în situația în care autorul reclamantului cumpărase un imobil cu 2 camere și dependințe, iar imobilul în litigiu este compus din 2 apartamente a câte 2 camere și dependințe.

Și reclamantul a declarat recurs împotriva soluției Curții de Apel Constanța, solicitând înlăturarea din dispozitivul deciziei recurate a mențiunii „menține restul dispozițiilor instanței de fond” ca fiind lipsită de justificare, precum și admiterea cererii de cheltuieli de judecată în acest proces pe parcursul a șase instanțe de judecată. Recursurile declarate de pârâți și intervenienți prin care se solicită pentru aceleași considerente menținerea soluției instanței de fond, vor fi admise în raport de cele ce urmează: Din actele dosarului rezultă că, într-adevăr, autorul reclamantului a cumpărat potrivit actului autentificat sub nr.2714 din 20.09.1947 la Tribunalul Județului Constanța, imobilul situat în Constanța, str.M.Kogălniceanu nr.4 compus din teren în suprafață de 257 mp, având pe el o construcție compusă din două camere și dependințe.

Imobilul situat la adresa menționată a trecut în proprietatea statului inițial prin sentința civilă nr.2039 din 16.06.1962 a Tribunalului Popular oraș Constanța. Împotriva acestei hotărâri autorul reclamantului a promovat contestație în anulare și apoi recurs, în final fiind dată de același tribunal sentința civilă nr.1187 din 16.04.1963 prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în temeiul Decretului nr.111/1951. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat. Contrar celor hotărâte și reținute prin această hotărâre, instanța de apel a primit susținerile reclamantului, în sensul că autorul nu a făcut demersuri pentru a intra în posesia bunului, apreciindu-se că în mod greșit imobilul a fost catalogat ca bun fără stăpân.

Soluția este evident criticabilă, întrucât în cadrul altui litigiu, inițiat ca o acțiune în revendicare, se fac considerații și se înlătură efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, încălcându-se astfel prevederile art.1201 C.civ., chiar dacă sunt chemate în judecată și alte părți. Prin urmare, în cauză s-a făcut pe deplin dovada că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, conform hotărârii judecătorești menționate, avându-se în vedere prevederile Decretului nr.111/1951. În acest sens sunt de reținut prevederile corespunzătoare din Legea nr.112/1995 și ale art.1 (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 aprobate prin H.G.

nr.11/1997 potrivit cărora imobilele cu destinație de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, între acestea fiind indicat la poziția 2 Decretul nr.111/1951. În aceste condiții, acțiunea în revendicare, ce este la îndemâna proprietarului neposesor de a cere restituirea bunului de la posesorul neproprietar, a fost greșit admisă în apel, fiind legală și temeinică hotărârea adoptată de instanța de fond. Dar, acțiunea nu putea fi admisă și pentru că cei împotriva cărora a fost îndreptată nu dețineau bunul sau cei din urmă au invocat titluri de proprietate, a căror valabilitate nu a fost contestată.

De aceea recursurile de față vor fi admise conform art.312 raportat la art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ. în sensul modificării deciziei recurate și respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii instanței de fond. În raport de această soluție, urmează a fi respins recursul reclamantului ce vizează acordarea de cheltuieli de judecată pentru toate instanțele, nefiind întrunite cerințele art.274 Cod procedură civilă. Și cel de al doilea motiv de recurs nu este de primit, întrucât măsura de „menținere a restului dispozițiilor hotărârii de fond” nu este lipsită de justificare, ea vizând obligarea la cheltuieli de judecată.

În temeiul art.274 C.proc.civ.– potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, reclamantul urmează a fi obligat în această fază a procesului să plătească Consiliului Local Constanța, suma de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr.558 din 22 mai 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Consiliul Local Constanța, de R.A.E.D.P.P. Constanța, de Ș.I. și Ș.M.C. și de B.V.și B.E. împotriva deciziei nr.275 C din 2 noiembrie 2001 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. Modifică această decizie în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul C.C.D. împotriva sentinței civile nr.321 din 16 mai 2001 a Tribunalului Constanța. Respinge recursul declarat de reclamantul C.C.D. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe reclamant la plata sumei de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată către Consiliul local Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.