ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5694/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 ianuarie 2002 sub nr. 150 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții A.N.,

G.S. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța prin Primar,

Consiliul Local Constanța, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și

R.A.E.D.P.P. Constanța solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să oblige pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în Constanța înscris în careul 509, lot 32.

În motivarea acțiunii reclamanții

arată că imobilul a aparținut autorului lor A.S., iar în baza Decretului nr.

956 din 6 decembrie 1966 a trecut în proprietatea statului, cu toate că la acea

dată proprietarul imobilului era decedat și în consecință prevederile

decretului mai înainte menționat nu se putea aplica.

În acest sens se mai arată că

autorul lor a decedat la data de 3 aprilie 1966 înainte de semnarea acordului

de la Atena și moștenitorii erau cetățeni români și nu intrau sub incidența

Decretului nr. 956/1966, cu toate acestea prin decizia 532 din 27 iunie 1967 a

fostului Sfat Popular al orașului Constanța s-a dispus trecerea imobilului în

litigiu în proprietatea statului.

Tribunalul Constanța, prin sentința

civilă nr. 750 din 13 septembrie 1999 a admis acțiunea formulată de către

reclamanți și a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în Constanța.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu,

neexistând identitate între persoana pe numele căreia s-a făcut preluarea

imobilului de către stat și adevărații proprietari care erau moștenitorii lui

A.S. care decedase la data de 3 aprilie 1966.

Curtea de apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 257 din 31 octombrie 2000, a admis apelurile formulate de

către pârâți și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins

acțiunea ca nefondată.

S-a reținut de către instanța de

apel că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza

Decretului nr. 956/1966 și a Ordinului Ministerului de Finanțe nr. 233/1967,

acte normative prin care a fost ratificat acordul dintre guvernul țării noastre

și guvernul Greciei privind reglementarea problemelor financiare în suspensie

între cele două țări, semnat la Atena la 2 septembrie 1966, prin care a fost

reglementată și situația bunurilor imobile situate pe teritoriul țării noastre,

proprietatea resortisanților eleni care au părăsit România până la 25 august

1956.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții susținând în esență că prevederile decretului nu le

sunt aplicabile deoarece autorul lor nu a decedat anterior ratificării

acordului bilateral așa încât, la data ratificării, proprietatea aparținea

moștenitorilor.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia civilă nr. 3836 din 21 septembrie 2001, a admis recursul, a casat atât

decizia Curții de apel Constanța cât și sentința pronunțată de Tribunalul

Constanța trimițând cauza spre rejudecare acestei din urmă instanță.

În considerentele deciziei de casare

s-a reținut că este necesar, cu ocazia rejudecării cauzei, completarea

probatoriilor, pentru a se stabili data când autorul reclamanților a plecat din

România, situația imobilului ulterior plecării din țară, deschiderea

succesiunii și cine au fost succesorii, dacă s-au primit despăgubiri și către

cine au fost plătite.

În fond, după casarea cu trimitere,

Tribunalul Constanța prin sentința civilă 370 din 26 aprilie 2002, a respins

excepția invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, privind

inadmisibilitatea acțiunii.

A admis excepția privind lipsa

calității procesual pasive a Statului Român și a respins acțiunea față de

acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual

pasivă.

A respins acțiunea formulată de

către reclamanți împotriva pârâților Municipiului Constanța prin Primar și

R.A.E.D.P.P. Constanța, ca nefondată.

De menționat că prin încheierea nr.

718 din 3 iulie 2002 s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței

mai înainte menționat în sensul „obligării reclamanților A.N. și, G.S. la plata

de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către R.A.E.D.P.P. Constanța”.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesual pasive a Statului Român că este întemeiată întrucât imobilul în

litigiu se află în patrimoniul Municipiului Constanța.

Pe fondul cauzei instanța a apreciat

că pentru imobilul în litigiu s-au plătit despăgubiri statului grec, acesta

fiind motivul pentru care imobilul a fost preluat de către statul român după

ratificarea acordului și nu înainte.

S-a reținut de asemenea că și în

situația în care autorii reclamanților au decedat în Grecia anterior

ratificării acordului dintre România și Grecia, totuși acest acord a avut în

vedere rezolvarea acelor probleme financiare apărute între cele două țări

legate și de bunurile imobile situate pe teritoriul României, proprietatea

cetățenilor greci ce părăsiseră România înainte de 25 august 1956.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanții au declarat apel susținând că instanța de fond nu s-a conformat

recomandărilor deciziei de casare.

Curtea de apel Constanța prin

decizia civilă nr. 70/C din 20 iunie 2003, a admis apelul formulat de

reclamanți, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte

acțiunea și a obligat pârâtele să lase reclamantelor G.S. și C.M. cota de 2/3

din imobilul în litigiu.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

În faza devolutivă a apelului au

fost completate probatoriile conform deciziei de casare a Curții Supreme de

Justiție.

Pentru a pronunța decizia, instanța

de apel a reținut că la data intrării în vigoare a Decretului 956 din 6

decembrie 1966, autorii reclamanților A.S. și A.M. erau decedați, moștenitori

ai acestora fiind reclamanții G.S. și C.M. care aveau cetățenia română și A.N.

cetățean grec.

A mai reținut instanța față de

actele depuse în instanța de apel că reclamantului A.N. guvernul grec i-a

plătit 1/3 din despăgubiri pentru imobil, iar ceilalți doi reclamanți nu au

primit nici o sumă, fiind cetățeni români.

În consecință s-a reținut că

prevederile acordului nu se aplică cetățenilor români pentru cota ideală a

acestora de 2/3 din imobilul preluat abuziv de către stat.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtei Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța prin

Primar și R.A.E.D.P.P. Constanța, solicitând admiterea recursurilor și

modificarea deciziei pronunțate de către Curtea de apel Constanța, respingerea

apelului și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul Constanța.

În recursul său Consiliul local și

Municipiul Constanța prin Primar susține că instanța a interpretat greșit

prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 și a reținut că imobilul a fost

preluat fără titlu de către stat.

Recurenta a mai susținut că titlul

statului a fost valabil, el respectând obligațiile asumate prin acordul

bilateral încheiat între România și Grecia.

Se mai susține că este nerelevantă

împrejurarea că dintre cei trei reclamanți moștenitori numai unul a primit

despăgubiri și în consecință cele două reclamante – cetățene române nu aveau

dreptul la restituirea imobilului în cotă de 2/3.

Recurenta R.A.E.D.P.P. Constanța în

recursul său susține în primul rând că în cauză își au aplicabilitate

prevederile Legii nr. 10/2001 conform prevederilor art. 47 alin. (1) din

această lege și în aceste condiții art. 5 din Legea nr. 10/2001 a fost

interpretat greșit de instanța de apel întrucât conform prevederilor acestui

text de lege nu sunt îndreptățite la restituire sau alte măsuri reparatorii

personale care au primit despăgubiri.

Întrucât ambele recursuri au

susțineri comune, pentru o analiză mai clară și pentru a evita repetările, se

vor analiza împreună.

Recursurile sunt nefondate.

Astfel este de reținut în primul

rând că ambele recursuri își întemeiază criticile pe prevederi ale Legii nr.

10/2001, respectiv art. 5 din această lege, susținând că acest text a fost

interpretat greșit de către instanțe.

Cu privire la acest aspect urmează a

constata că recurenții au omis să aibă în vedere faptul că acțiunea

reclamanților a fost înregistrată la data de 13 mai 1999, că a mai parcurs un

ciclu procesual, ajungând în recurs la Curtea Supremă de Justiție, unde s-a

stabilit cu exactitate cadrul juridic al cauzei, care a fost trimisă spre

rejudecare la instanța de fond cu obiectivele stabilite în considerentele

deciziei de casare.

În aceste condiții, în al doilea

ciclu procesual recurenții-pârâți nu pot schimba cadrul juridic al cauzei.

Art. 47 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 prevede că persoana îndreptățită la restituire în cazul în care înainte

de intrarea în vigoare a legii (ca în cazul în speță) pornise un proces având

ca obiect restituirea unui imobil, are posibilitatea de a alege fie să continue

procesul, fie să solicite suspendarea lui, întrucât alege procedura

necontencioasă.

În prezenta cauză această situație

nu s-a ivit, motiv pentru care urmează a constata că susținerile recurenților

au la bază temeiuri de drept străine cauzei.

Cu privire la legalitatea și

temeinicia hotărârii instanței de apel, urmează a reține că instanța s-a

conformat considerentelor deciziei de casare și a stabilit exact situațiile de

fapt făcând apoi o aplicare corectă a prevederilor legale.

Astfel, conform carnetelor personale

de refugiat rezultă că autorii reclamanților s-au stabilit în Grecia în anul

1944 și au decedat A.S. la data de 3 aprilie 1966 și A.M. la data de 16 aprilie

1966, deci anterior datei de intrare în vigoare a Decretului nr. 956, respectiv

data de 6 decembrie 1966.

Moștenitori fiind la această dată

cele două reclamante, G.S. și C.M., având cetățenia română, care nu puteau fi

încadrate în prevederile acestui decret, și A.N., rezident grec.

Astfel, în ceea ce privește

reclamantele cu cetățenie română, imobilul a fost preluat abuziv de stat în

integritatea lui.

De menționat că prin adresa de la

Consulatul General al Greciei rezultă că reclamantul A.N. a primit 1/3 din

despăgubiri pentru imobil, făcându-se mențiunea că pentru celelalte două

moștenitoare care sunt cetățeni români, „nu se pot aplica prevederile

acordului, deoarece deschiderea succesiunii a avut loc înainte de semnarea

acordului între cele două state” (dosar apel).

În consecință în speță s-a stabilit

valabilitatea titlului reclamanților pe 2/3 din imobil și inexistența unui

titlu valabil al statului pentru această cotă; soluția pronunțată de către

instanța de apel fiind pronunțată legal în acest sens, față de prevederile art.

480 C. civ.

Astfel fiind, având în vedere

considerentele mai înainte arătate urmează a respinge cele două recursuri

formulate de către pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Consiliul local Constanța și Municipiul Constanța prin

Primar și de RA E.D.P.P. Constanța împotriva deciziei nr. 70/C din 20 iunie

2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.