ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1220/2019

Primul ciclu procesual:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 14 iunie 2005, sub nr. x/2005, reclamanta N. Constanța, în contradictoriu cu pârâții O. Constanța, SC A. SRL și executor judecătoresc B., a solicitat constatarea nulității absolute a vânzării la licitație a imobilului C., situat în Constanța, D., județul Constanța, în temeiul garanției contra evicțiunii.

Pârâta O. Constanța a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât acțiunea în evicțiune aparține cumpărătorului unui imobil împotriva vânzătorului, în cazul în care a pierdut posesia bunului ca urmare a exercitării unui drept de către o altă persoană cu privire la același bun; or, reclamanta se pretinde proprietară neposesoare. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a depus, la 6 septembrie 2005, o cerere intitulată "precizări", prin care a arătat că obiectul acțiunii îl constituie nulitatea absolută/anularea vânzării imobilului la licitație, prin frauda părților implicate în vânzare și obligarea "evinsului" să-i lase bunul, în deplină proprietate și posesie, în temeiul art. 1337 - 1351, art. 5, art. 480 C. civ., art. 111, 401 alin. (3) și 520 - 522 C. proc. civ.. Prin răspunsul la întâmpinare a cerut respingerea celor două excepții invocate de pârâtă.

Față de precizările depuse, pârâta O. Constanța a invocat și excepția tardivității contestației la executare.

Pârâta SC A. SRL a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 6182/21 iunie 2005 a Judecătoriei Constanța și excepția tardivității contestației la executare, calificare dată acțiunii în raport de obiectul său. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis excepția tardivității contestației la executare, invocată de pârâtele O. Constanța și SC A. SRL; totodată, a considerat că, în urma precizărilor depuse de reclamantă, al doilea capăt de cerere are natura unei acțiuni în revendicare.

Prin Sentința civilă nr. 4242/5 mai 2006, Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, în raport de valoarea imobilului și de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., considerând că imobilul revendicat face parte din fondul de comerț al reclamantei.

În dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția comercială, (devenită secția a II-a civilă), sub nr. x/2006 (nr. dosar în format nou x/2006), reprezentantul pârâtei O. Constanța a învederat instanței că aceasta și-a schimbat denumirea, sens în care s-a dispus să participe în proces sub noua denumire, respectiv P. - Societate Cooperativă.

Prin încheierea din 6 decembrie 2006, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.E.J. B. și a supus dezbaterii părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. - Societate Cooperativă, pe care a unit-o cu fondul cauzei, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 13 februarie 2013 a aceleiași instanțe s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC A. SRL, în raport de radierea societății din registrul comerțului, și s-a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active cu fondul cauzei, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul de judecată din 10 aprilie 2013, instanța a dispus, la cererea reclamantei, citarea în cauză, în calitate de pârâți, a lui E. și F., față de dobândirea imobilului în litigiu de către aceste persoane prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010 de B.N.P. Asociați G. și H..

Prin Sentința civilă nr. 3321/27 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. Constanța - Societate Cooperativă și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei N. Constanța, precum și acțiunea față de pârâții SC A. SRL, E. și F..

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilului - spațiu comercial C., situat în Constanța, D., invocând un drept de proprietate asupra acestuia, proba dreptului fiind reprezentată de autorizația de executare lucrări nr. x/9 iunie 1979 eliberată de Consiliul popular al municipiului Constanța, la cererea J. Constanța, al cărei succesor se pretinde.

Cu privire la imobil, prin încheierea nr. 13791/15 august 2003, pronunțată de Judecătoria Constanța - Biroul de Carte Funciară în Dosarul nr. x/2003, s-a dispus, cu efect de opozabilitate față de terți, intabularea dreptului de proprietate al pârâtei O. Constanța, actualmente P., asupra construcției C., în temeiul aceleiași autorizații, respectiv autorizația de executare lucrări nr. x/9 iunie 1979, a protocolului de predare-primire nr. x/20 octombrie 1994, situației clădirilor aflate în evidența O. la 31 octombrie 2002 și a adresei nr. x/12 august 2003.

Ulterior, bunul a fost executat silit în dosarul de executare nr. x/2003, la cererea creditoarei SC I. SRL, redenumită SC A. SRL, potrivit actului de adjudecare din 20 ianuarie 2005.

Imobilul este înstrăinat către persoanele fizice E. și F., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010.

În raport de acest istoric, acțiunea în revendicare nu are caracter fondat, atât timp cât autorizația de executare de lucrări nr. x/9 iunie 1979 reprezintă actul în baza căruia dreptul de proprietate s-a constituit, valabil, în patrimoniul pârâtei P., justificând intabularea dreptului de proprietate.

La aceeași concluzie ajunge și raportul de expertiză contabilă, care menționează următoarele:

- imobilul litigios a fost înregistrat, de la data construirii sale, numai în evidențele contabile ale O. Constanța, devenită, prin reorganizare, P. Constanța;

- imobilul nu a fost, niciodată, înregistrat în evidențele contabile ale reclamantei, cu titlu exemplificativ, balanțe de verificare analitice sau inventare anuale;

- numai pârâta P. a calculat și a imputat pe costuri amortismentele aferente.

Este de esență acest aspect pentru tranșarea polemicii judiciare, avându-se în vedere dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, care statuează că "dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate (...) din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă și după intrarea în vigoare a C. civ..".

Potrivit art. 565 din noul C. civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Pe cale de consecință, reclamanta nu mai poate invoca, ca înscris constitutiv al dreptului său de proprietate asupra imobilului, autorizația de executare de lucrări nr. x, câtă vreme aceasta a stat la baza intabulării în cartea funciară.

Așadar, ambele părți, respectiv reclamanta N. Constanța, cât și pârâta P., s-au prevalat de unul și același înscris în dovedirea dreptului de proprietate, sens în care preferința nu poate fi acordată decât fundamentat pe evidența publică, opozabilă terților și necontestată, de altfel, de către reclamantă.

Suplimentar, se constată că reclamanta nu a înțeles să înfățișeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi reale asupra bunului revendicat; or, atât subdobânditorii E. și F., cât și autorul acestora, respectiv pârâta P., au fost în măsură să prezinte un titlu de proprietate asupra bunului litigios.

Simpla invocare de către reclamantă a dispozițiilor Legii nr. 109/1996 și nr. 1/2005 nu poate justifica demersul său judiciar, dat fiind că esența acțiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate și unde prevalează preferința.

Subdobânditorii E. și F. sunt apărați de principiul bunei-credințe, ce are ca izvor art. 563 alin. (3) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut.

În raport de această dispoziție, se constată că, în noua reglementare, buna-credință capătă substanță și în materia revendicării, dispoziție care urmează a fi coroborată și cu art. 901, text care reglementează dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular.

Reclamanta nu a răsturnat prezumția de bună-credință instituită de art. 14 alin. (2) din noul C. civ.

Astfel, subdobânditorii persoane fizice au dovedit că, la momentul achiziționării imobilului, au efectuat toate demersurile și au depus toate diligențele pentru cunoașterea stării juridice a imobilului, dovadă, în acest sens, fiind extrasele de carte funciară nr. x/2010 și nr. y/2010, respectiv certificatul de atestare fiscală nr. x/2010.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. a fost admisă, întrucât imobilul litigios se află în posesia subdobânditorilor pârâți E. și F..

Excepția lipsei calității procesuale active, așa cum a fost invocată de pârâta P., nu are eficiență juridică, dat fiind că acțiunea a fost precizată ca revendicare, iar nu cerere în evicțiune, astfel cum a fost introdusă.

În raport de pârâta SC A. SRL, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, atât timp cât aceasta nu mai are capacitate de folosință, fiind radiată din circuitul civil.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta N. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 371/11 septembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în sarcina acesteia.

Instanța de apel a reținut, în raport de unicitatea titlului invocat de reclamantă și de pârâta P. Constanța, că primează evidența publică, pârâta menționată înregistrând dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.

Apelanta reclamantă nu a răsturnat prezumția de bună-credință de care se bucură pârâții E. și F., în calitate de cumpărători ai bunului revendicat, autorul nemijlocit al acestora, SC A. SRL, dobândind imobilul prin vânzare publică, într-o procedură de executare silită necontestată în mod eficient de către reclamantă, ulterior, la o perioadă substanțială, înstrăinându-l, prin vânzare, pârâților persoane fizice.

Câtă vreme formalitățile de publicitate imobiliară au fost efectuate de către primul transmițător al dreptului de proprietate, fără a fi contestate, cu succes, pe cale judiciară de către reclamantă, în apărarea dreptului propriu pe care îl evocă, dobânditorii subsecvenți ai bunului sunt apărați împotriva acțiunii în revendicare a terțului de prezumția legală de bună-credință.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin Decizia nr. 2580/18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta N. Constanța, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

În pronunțarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reținut că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., decizia atacată nefiind motivată în condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, ceea ce afectează dreptul reclamantei la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza dedusă judecății, prin apelul declarat, reclamanta N. Constanța a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanțe de a fi analizat apărările invocate și pentru greșita apreciere a probelor administrate în dovedirea pretențiilor deduse judecății, cu consecința săvârșirii unei greșeli în stabilirea situației de fapt, formulând, totodată, cerere de completare a probatoriilor și cerere de înscriere în fals împotriva înscrisului nr. 345/26 ianuarie 1993, care a fost respinsă neargumentat.

În aceste condiții, instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamantă, care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță, precum și cele pentru care respinge probele propuse de reclamantă în apel.

Cât timp instanța de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze, practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la titlul de proprietate al reclamantei și al pârâtei P. Constanța și la celelalte aspecte ale cauzei privind buna-credință a intimaților cumpărători, nerăspunzând, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către reclamantă, motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

De altfel, se poate observa că, în decizia instanței de apel, nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate de apelanta reclamantă privind atitudinea subiectivă a intimaților E. și F. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/19 aprilie 2010 la B.N.P. G. și H., și la probatoriul administrat în cauză cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât nu rezultă examinarea critică a acestor aspecte esențiale de către instanța de apel și dacă acest probatoriu a fost sau nu valorificat în stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a Curții asupra situației juridice a imobilului în litigiu.

Întrucât controlul judiciar de legalitate a deciziei nu poate fi exercitat, din cauza nemotivării hotărârii recurate, nu se va determina, prin prezenta decizie, dacă probatoriul administrat este sau nu suficient și apt pentru conturarea unei situații de fapt certe, care să permită aplicarea corespunzătoare a legii incidente. Această apreciere revine instanței de rejudecare, care este chemată să analizeze motivele de apel ale reclamantei, urmând a avea în vedere și susținerile din motivarea recursului, în măsura în care concordă cu cele din apel și în limitele cererii de apel, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ.

În același sens, trebuie reținut că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către reclamantă dispoziții ale Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2009, precum și dispoziții ale C. civ. care se raportează la principiul aplicării legii în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste dispoziții legale. Astfel, chiar dacă ar fi considerat că soluția nu poate fi determinată de legislația specială privind cooperațiile de consum, invocată de apelanta reclamantă, instanța de apel avea obligația să analizeze apărările esențiale ale acesteia, formulate prin intermediul motivelor de apel, și să le respingă argumentat.

În consecință, instanța de trimitere va îndeplini această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei, ci și prin operațiunea de apreciere a acestora, în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului ce va fi cuprinsă în dispozitiv și asupra căreia, la acest moment procesual, instanța de recurs nu poate specula.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2006**.

În cadrul rejudecării, instanța de apel, prin încheierea din 5 mai 2016, a încuviințat proba cu înscrisuri, solicitată de apelanta reclamantă, și a respins probele cu expertiză contabilă, expertiză tehnică imobiliară și suplimentarea interogatoriului, solicitate de această parte, respectiv proba cu martori, cerută de intimații pârâți E. și F., ca neutile.

Prin Decizia civilă nr. 394/14 iulie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată stabilite în sarcina acesteia.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Excepția nulității actelor de cadastru întocmite de O. în anul 2002, care au stat la baza intabulării în cartea funciară, invocată de apelantă prin notele de ședință depuse, în apel, la 19 mai 2016, nu a fost analizată, determinat de dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Excepția nulității unui act juridic constituie un mijloc de apărare de fond și, prin urmare, în aplicarea prevederii legale sus-amintite, aceasta poate fi invocată în apel doar prin cererea de apel, aspectul invocării prin note de ședință ulterioare constituind un fine de neprimire.

În ceea ce privește solicitarea apelantei, formulată în cadrul concluziilor asupra apelului, în ședința publică din 14 iulie 2016, de desființarea atât a actului de adjudecare, cât și a actelor de vânzare, respectiv de a se constata și nulitatea absolută, pe cale de excepție, a actelor care au stat la baza intabulării, aceasta nu a fost examinată de Curte, considerându-se că se încalcă prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în apel, nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Manifestare a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță (regula tantum devolutum, quantum judicatum) prevederile legale citate interzic, expres, formularea în apel de noi pretenții, așadar, a unor pretenții care nu au fost supuse judecății primei instanțe.

Prima critică din apel privește evaluarea probatorie a adresei nr. x/26 ianuarie 1993, critică care se dovedește vădit nefondată, în contextul în care acest înscris nu a fost avut în vedere de prima instanță la reținerea situației de fapt.

Contrar susținerii apelantei, expertul contabil nu și-a întemeiat concluziile pe mențiunile adresei indicate mai sus.

Adresa nr. x/1993 a fost înlăturată din ansamblul probator ca urmare a aplicării prevederilor art. 182 alin. (2) C. proc. civ., nefiind avută în vedere nici de instanța de apel în reținerea situației de fapt.

Referitor la critica din apel relativă la forța probatorie și concludența probei cu expertiză tehnică imobiliară efectuată în cauză (raport depus la filele x din vol. I al Tribunalului) cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei, Curtea a reținut că expertul tehnic imobiliar a apreciat, în raport de înscrisurile analizate, că, de drept, imobilul în cauză este proprietatea cooperației de consum (S.), prin reprezentanta ei, N. Constanța.

Or, față de specificul probei administrate, care este o probă cu caracter tehnic, statuarea expertului cu privire la titularul dreptului de proprietate nu se impune cu caracter obligatoriu instanței, cu atât mai mult cu cât însuși expertul tehnic imobiliar a apreciat necesitatea și relevanța probei cu expertiză contabilă, față de specificul raporturilor derulate între părți în perioada 1980 - 2007.

Proba cu expertiză contabilă a fost administrată în cauză, în mod corect, judecătorul fondului reținând concluziile acesteia în procesul de coroborare a probelor concludente aflării adevărului.

În ceea ce privește critica referitoare la intabulare, a cărei analiză ridică problema legii civile aplicabile speței, Curtea a reținut că obiectul cauzei de față constă în obligarea pârâților de a-i lăsa reclamantei, în deplină proprietate și posesie, un imobil, așadar, o acțiune în revendicare.

Este vorba, prin urmare, de o acțiune reală, petitorie, prin care se urmărește stabilirea directă a existenței dreptului de proprietate al reclamantei.

În reglementarea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (14 iunie 2005), acțiunea în revendicare imobiliară era analizată în raport de dispozițiile art. 480 C. civ. 1864, temeiul juridic al revendicării constând în dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

În ceea ce privește dispozițiile de drept material aplicabile în cauză, sunt relevante prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite".

Art. 565 din Legea nr. 287/2009 statuează: "În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.".

Art. 56 din Legea nr. 71/2011 prevede că: "(1) Dispozițiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) și art. 886 din C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.".

Se observă, însă, că Legea nr. 71/2011 nu cuprinde o prevedere tranzitorie care să deroge de la prevederea din art. 223 al legii, astfel cum prevede teza de început a acestui articol, dispoziția din art. 56 referindu-se numai la aplicabilitatea în timp a art. 565, în raport de momentul deschiderii cărții funciare pentru imobilul respectiv, după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială, fără să se refere expres la procesele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009.

Prin urmare, Curtea a apreciat că, în lipsa unei dispoziții speciale în Legea nr. 71/2011, din care să reiasă că prevederile art. 565 din Legea nr. 287/2009 sunt de imediată aplicare, așadar, și proceselor în curs la momentul intrării în vigoare a acestei legi, fondul litigiului de față, inclusiv aspectul esențial al probei dreptului de proprietate, este guvernat de C. proc. civ. din 1864.

Aceasta, întrucât dispozițiile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., referitoare la aplicarea legii civile în timp, trebuie privite în corelare cu dispozițiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ.

Curtea a mai reținut, totodată, prevederile art. 76 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora "dispozițiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ..", precum și pe cele ale art. 77, conform cărora "înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a C. civ..".

Rezultă că, în cauză, Încheierea nr. 13791/15 august 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Constanța nu face dovada dreptului de proprietate al pârâtei P., având doar efectul opozabilității față de terți.

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, "prin sistemul integrat de cadastru și carte funciară se realizează:

a) identificarea, descrierea și înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea și reprezentarea acestora pe hărți și planuri cadastrale, precum și stocarea datelor pe suporturi informatice;

b) identificarea și înregistrarea proprietarilor, a altor deținători legali de imobile și a posesorilor;

c) furnizarea datelor necesare sistemului de impozite și taxe pentru stabilirea corectă a obligațiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de instituțiile abilitate;

d) publicitatea imobiliară, care asigură opozabilitatea drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice, precum și a oricăror raporturi juridice supuse publicității, referitoare la imobile".

Acest aspect nu este de natură, însă, a atrage nelegalitatea hotărârii apelate, câtă vreme și în sistemul C. proc. civ. din 1864, aspectul înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară constituie un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți.

În cauză, astfel cum corect a reținut și judecătorul fondului, ambele părți se prevalează de același înscris, și anume autorizația de executare lucrări nr. x, situație în care aspectul înscrierii dreptului real dovedit prin actul menționat în favoarea pârâtei conduce la concluzia că titlul acesteia și, respectiv, al subdobânditorilor pârâți, este mai bine caracterizat.

Apelanta a criticat interpretarea greșită de către prima instanță a actului juridic dedus judecății, susținând că autorizația de lucrări nr. x/1979, decizia de atribuire teren, procesul-verbal de recepție lucrări și actele de plată sunt emise pentru N..

Analiza înscrisurilor menționate relevă, însă, faptul că acestea au avut ca beneficiar J. Constanța, astfel că, în continuare, Curtea a analizat, cu referire și la acest motiv de apel, critica privind ignorarea legilor specifice cooperației de consum.

Prin Decizia nr. 28/14 februarie 1979 s-a transmis, din administrarea municipiului Constanța în folosința J. Constanța - fără termen și fără plată -, terenul proprietate de stat în suprafață de 10.500 mp, situat în perimetrul construibil al municipiului Constanța, iar, la 9 aprilie 1979, a fost emisă autorizația pentru executare de lucrări nr. x, ca urmare a cererii adresate de J. Constanța, pentru amenajarea unui loc pentru desfacerea mărfurilor, în Constanța, D.

La 2 octombrie 1980 a fost încheiat procesul-verbal de recepție finală aferent obiectivului D., făcând parte din J. Constanța. Prin Decizia nr. 2/8 ianuarie 1981 a J. Constanța, D. comercial Constanța a trecut în administrarea unității operative O. Constanța. Prin Decizia nr. 68/2 martie 1981 a S. se aprobă înființarea Q. Năvodari, care preia D. Mamaia de la O. Constanța. Prin Decizia nr. 27/17 ianuarie 1983, D. a trecut de la Q. Năvodari la O. Constanța, iar, prin Decizia nr. 64/16 septembrie 2004, Q. a fuzionat cu O. Constanța, urmând a funcționa sub denumirea de O. Constanța.

La 17 decembrie 2002 s-a aprobat de către Adunarea Generală Extraordinară a membrilor cooperatori din O. Constanța dezafilierea O. Constanța (devenită, ulterior, P.) de la N. Constanța.

Curtea de Apel a considerat că, astfel cum, întemeiat, susține și apelanta, prevederile art. 85, art. 97-98, art. 160-162 și art. 177 din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit sunt incidente cauzei de față, reglementând situația de fapt existentă la momentul dezafilierii O. Constanța de la N., cu atât mai mult cu cât ambele părți se prevalează de același titlu primar de proprietate, în speță, autorizația pentru executare de lucrări nr. x/9 aprilie 1979.

La momentul emiterii acestei autorizații de construire, regimul juridic al cooperativelor meșteșugărești era reglementat, însă, prin art. 19 din Legea nr. 14/1968 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești.

Prin urmare, întrucât expertiza contabilă a relevat, în mod indubitabil, faptul că imobilul Restaurant C. a fost înregistrat în evidențele contabile ale O. Constanța, cooperativă de consum, devenită P. - Societate Cooperativă, de la data construirii sale și până la vânzare, ca făcând parte din partea de activ a patrimoniului acesteia, ca activ corporal (în prima perioadă ca mijloc fix, ulterior, ca și clădiri), iar reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, imobilul nefiind înregistrat, niciun moment, în evidențele sale contabile (balanțe de verificare analitice, inventare anuale, ș.a), Curtea a reținut că acest bun a constituit, de la momentul construirii sale, proprietatea organizației cooperației meșteșugărești, în sensul art. 19 din Legea nr. 14/1968, și anume a O. Constanța (devenită, ulterior, P. Constanța).

Cu privire la acest aspect, expertul contabil a explicat, din punct de vedere contabil, modul de funcționare a organizațiilor cooperatiste, concluzionând că, din analiza înregistrărilor contabile existente, rezultă, fără dubiu, faptul că finanțatorul imobilului disputat nu putea fi decât O. Constanța, devenită P. Constanța.

În același sens, a fost reținută și adresa nr. x/12 februarie 1980 emisă de J. Constanța către O. Constanța, prin care, în vederea respectării precizărilor legale cu privire la volumul impozitelor ce se plătesc pentru clădirea proprietatea cooperației de consum și taxă folosință teren, conform Legii nr. 59/1959, se aduce la cunoștința cooperativei de consum că, începând cu 1 ianuarie 1980, aceste datorii către stat urmează a fi achitate de aceasta pe considerentul preluării de către cooperativă a bunurilor.

Instanța de apel a considerat că sunt relevante, în speță, și dispozițiile art. 87 alin. (2) și art. 120 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, context în care apelanta nu a făcut dovada că, cu prilejul reorganizării, odată cu apariția actului normativ enunțat, a O. Constanța în P. (societate cooperativă de consum de gradul I) și a N. în J. și în N. (societate cooperativă de gradul II), aceasta din urmă ar fi preluat de drept imobilul în discuție, în condițiile în care bunul fusese, de la momentul construirii, înregistrat în evidențele contabile ale O. Constanța, potrivit expertizei contabile.

Cu privire la acest aspect, relevant este și faptul că protocolul din 18 mai 1992, privind transmiterea în administrare, din patrimoniul N. în cel al O. Constanța, a unor imobile a fost anulat prin Sentința civilă nr. 4496/COM/19 iunie 2009, rămasă irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2891/22 septembrie 2010.

De asemenea, aspectul intabulării, în favoarea O. Constanța, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuție constituie un criteriu esențial în calificarea titlului de proprietate exhibat de pârâții persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, cu alte cuvinte, preferabil.

Instanța de apel a avut în vedere și puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 19/C/19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în dosarul având ca obiect rectificarea încheierii de carte funciară nr. x/2003, prin care s-a reținut că dreptul de proprietate asupra construcției nu a fost greșit calificat cu ocazia înscrierii titlului pârâtei în cartea funciară. De altfel, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă că actul în baza căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil, fapt reținut și de instanța de apel.

Critica referitoare la reaua-credință a subdobânditorilor E. și F. este vădit nefondată.

Operațiunea de comparare realizată anterior a determinat aprecierea titlului pârâților ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată din analiza coroborată a înscrisurilor sus-menționate cu concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv din aspectul efectuării de către pârâții persoane fizice a formalităților de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate față de terți).

Coroborarea probelor administrate în primă instanță (răspunsurile la interogatoriu, extrasele de carte funciară și certificatul de atestare fiscală) confirmă buna-credință a cumpărătorilor E. și F., bună-credință prezumată, de altfel, și în sistemul C. civ. din 1864, conform art. 1899.

Aspectele alegate de apelantă (închiderea restaurantului și prețul neserios) nu sunt de natură a răsturna această prezumție, fiind combătute prin răspunsurile pârâților la interogatoriu (întrebarea 9 - pârât E.).

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 5 mai 2016 a declarat recurs recurenta reclamantă N. Constanța.

Prin Decizia nr. 396/24 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul formulat de recurenta reclamantă N. Constanța împotriva încheierii din 5 mai 2016 și a Deciziei civile nr. 394 din 14 iulie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin decizia de casare nr. 2580/18 noiembrie 2015, Înalta Curte a statuat în sensul că, în cauza dedusă judecății, s-au invocat de către reclamantă dispozițiile Legii nr. 109/1996 și ale Legii nr. 1/2005, precum și prevederile C. civ., care se raportează la principiul aplicării legii civile în timp, cu consecințe asupra evaluării bunei-credințe a intimaților cumpărători, instanța de apel nefăcând nicio referire la aceste norme legale. În consecință, instanța de trimitere urmează a îndeplini această obligație de stabilire a legii civile aplicabile litigiului dedus judecății și de valorificare sau înlăturare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei, ci și prin operațiunea de apreciere a acestora în condițiile legii.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel, în mod greșit, s-a raportat la legislația privind organizarea și funcționarea cooperativei meșteșugărești, iar nu la normele de drept ce reglementează organizarea și funcționarea cooperației de consum.

Prin urmare, întrucât pârâtei P. i-a fost recunoscut un drept de proprietate prin aplicarea unei dispoziții legale care nu este incidentă în cauză, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ce atrage efectele recunoscute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speță, într-adevăr, ținându-se seama de obiectul dedus judecății prin cererea de chemare în judecată formulată la 14 iunie 2005, precizată ulterior, acțiunea în revendicare urmează a fi soluționată în condițiile art. 480 C. civ., ceea ce implică, prioritar, verificarea calității de proprietar în persoana reclamantei, respectiv a pârâților în cauză.

Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanței de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate și, ca urmare a acestei recunoașteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Acțiunea în revendicare rămâne un mijloc de apărare a dreptului de proprietate atât în mod direct, în sensul că ea va fi admisă dacă se constată existența dreptului în patrimoniul reclamantului, cât și în mod indirect, în sensul că ea va fi respinsă dacă nu se face această constatare, ceea ce presupune că, pe această cale, este apărat dreptul de proprietate aflat în patrimoniul pârâtului sau al altei persoane.

În litigiul pendinte, astfel cum s-a reținut de instanțele de fond, ambele părți litigante se prevalează, cât privește proba dreptului de proprietate, de același act juridic, respectiv autorizația de executare lucrări nr. 2721/1979.

Or, în această situație trebuie a se stabili care dintre părți face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu, întrucât nu ne aflăm în ipoteza în care ambele părți invocă titluri de proprietate (diferite, așadar) care provin de la un autor comun sau de la autori diferiți.

Pentru a statua, însă, asupra termenului de "titlu de proprietate" în contextul acțiunii în revendicare de față, era necesar ca instanța de judecată să aplice norma de drept incidentă situației de fapt invocate de reclamantă, să identifice regimul juridic al imobilului în litigiu, raportat la dispozițiile legale existente la data nașterii dreptului de proprietate.

În cauză, la momentul emiterii autorizației de construire, atât activitatea, cât și regimul juridic al bunurilor cooperației de consum, erau reglementate prin legi specifice acesteia, respectiv prin Legea nr. 6/1970 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației de consum, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr. 67/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit. Ulterior, acest din urmă act normativ a fost înlocuit de Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, abrogată prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționare cooperației.

Redând situația de fapt reținută de instanța de apel prin decizia civilă atacată, Înalta Curte a considerat că aplicarea normei de drept incidente în cauză urmează a se face în raport cu situația de fapt astfel determinată, rezultată din probele dosarului, în acord cu specificul activității desfășurate de părțile implicate în litigiul pendinte.

În concluzie, sub acest aspect, motivarea deciziei recurate, având la bază, ca lege civilă aplicabilă, legislația cooperației meșteșugărești, se constituie într-un motiv de nelegalitate sancționat prin prisma art. 314 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului formulat de recurenta reclamantă N. Constanța, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o altă critică invocată în motivele de recurs, recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel, deși a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins proba cu o nouă expertiză contabilă, nu s-a raportat la actele depuse în vederea stabilirii unității care a finanțat executarea lucrărilor imobilului în litigiu, prin urmare, nu a stabilit, pe deplin, situația de fapt.

În speță, dat fiind faptul că, prin cererea de apel, apelanta reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe, invocând aprecierea greșită a ansamblului probator, că instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri având ca teză probatorie stabilirea în baza căror acte justificative (de construire și de plată) a fost edificat imobilul revendicat, dar și dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, pentru stabilirea corectă a situației de fapt, instanța de apel era obligată să analizeze probatoriul administrat în calea de atac exercitată, pentru a răspunde, în fapt și în drept, criticilor invocate de partea în cauză.

Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Neprocedând în acest sens, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., caz în care, și pentru acest motiv de recurs, pentru lămurirea deplină a situației de fapt deduse judecății, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a mai reținut că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea ce se dă în numele legii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Așadar, motivarea unei hotărâri nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de partea reclamantă și la argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au putut fi primite.

Or, sub aspectul valorificării/nevalorificării probatoriului administrat în apel, instanța de apel a făcut doar referiri generice, fără o analiză, în concret, a noilor înscrisuri depuse de apelanta reclamantă.

Instanța de recurs a considerat că sunt nefondate criticile privind nemotivarea neanalizării excepției nulității actelor de cadastru ale O. din 2002, ce au stat la baza intabulării dreptului de proprietate, și cele întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În speță, recurenta reclamantă a mai susținut că decizia atacată este nelegală prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ., art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005, art. 5 din noul C. civ., precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Relativ la aplicarea prevederilor art. 1898 C. civ., Înalta Curte a constatat că instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pe considerentul că aspectul intabulării, în favoarea O. Constanța, a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuție constituie un criteriu esențial în calificarea titlului de proprietate exhibat de pârâții persoane fizice ca fiind mai bine caracterizat, preferabil. A apreciat că operațiunea de comparare realizată a determinat aprecierea titlului pârâților ca fiind mai bine caracterizat, în condițiile în care acesta emană de la adevăratul proprietar (împrejurare rezultată din analiza coroborată a înscrisurilor cu concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, respectiv din aspectul efectuării de către pârâții persoane fizice a formalităților de publicitate imobiliară, cu efect de opozabilitate față de terți).

În atare condiții, se observă că referirile la buna-credință a intimaților E. și F. privesc doar faptul că aceasta este confirmată de coroborarea probelor administrate în primă instanță și împrejurarea că aspectele alegate de apelantă (închiderea restaurantului și prețul neserios) nu sunt de natură a răsturna această prezumție, fiind combătute prin răspunsurile pârâților la interogatoriu.

Înalta Curte a reținut, astfel, că instanța de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de părțile în litigiu, în acest context având în vedere cu totul alte argumente decât cele referitoare la buna-credință a intimaților E. și F., fiind învestită cu o acțiune în revendicare, iar nu cu o cerere ce viza valabilitatea titlului de proprietate opus de terții cumpărători.

În ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 161 și 177 din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a apreciat că, dată fiind soluția preconizată în cele expuse anterior, la acest moment procedural nu poate verifica în ce măsură instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile legale la situația de fapt dedusă judecății, aceasta nefiind, pe deplin, lămurită.

În legătură cu încălcarea prevederilor art. 5 din noul C. civ., Înalta Curte a făcut trimitere la considerentele de mai sus, referitoare la legea aplicabilă litigiului de față.

Concluzionând, Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere statuările și problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare succesive pronunțate în cauză, precum și celelalte critici inserate în motivarea recursului, în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

De asemenea, a constatat că se impune ca împrejurările de fapt să fie lămurite pe baza probelor pe care instanța de apel le va găsi pertinente și concludente, după punerea lor în dezbaterea contradictorie a părților, și aceasta să expună, în mod detaliat, succesiunea cronologică a tuturor operațiunilor de transfer/preluare care au fost efectuate cu privire la imobilul în litigiu. Numai în această modalitate se poate stabili cu certitudine care a fost evoluția imobilului preluat de la J. Constanța și care este situația juridică actuală a acestuia, prin raportare la dispozițiile speciale indicate anterior, invocate de recurenta reclamantă și rămase neanalizate prin decizia împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs.

Al treilea ciclu procesual:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2006***, la 11 septembrie 2017.

Prin încheierea nr. 1760 din 9 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Constanța la Curtea de Apel Târgu Mureș, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite înainte de strămutare.

Prin încheierea nr. 718 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a scos cauza de pe rol și a trimis-o Curții de Apel Târgu Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 21 noiembrie 2017, sub același număr.

Prin Decizia nr. 227/A din 5 iunie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă N. Constanța împotriva Sentinței nr. 3321/27 noiembrie 2013 a Tribunalului Constanța, a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta N. Constanța, în contradictoriu cu pârâții E. și F., i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștita posesiune, imobilul construcție Restaurant C., situat în Constanța, D. Constanța, județul Constanța, edificat în baza autorizației pentru executare de lucrări nr. x/9 aprilie 1979, delimitat în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul K., a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Analizând, cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei N., invocată de intimata P. prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2018 - și care, potrivit calificării instanței de la același termen, va fi examinată cu titlu de apărare de fond, și nu ca excepție procesuală propriu-zisă, câtă vreme a fost invocată în apel cu scopul de a se obține respingerea căii de atac pe considerentul lipsei calității procesuale active a reclamantei -, Curtea a constatat că s-a susținut că reclamanta profită de identitatea parțială a denumirii sale cu N., fără a face dovada că a dobândit calitatea de continuatoare în drepturi a acestei entități prin procedura legală. S-a opinat că, la nivelul județului Constanța, este înregistrată și funcțională structura județeană, respectiv J., singura entitate care avea capacitatea legală de a prelua prerogativele și atribuțiile fostei N. și avea, în consecință, calitate procesuală în vederea formulării prezentei acțiuni.

Aspectele vizând calitatea apelantei reclamante de continuator al fostei J. Constanța și a N. Constanța au constituit obiectul verificării jurisdicționale în mai multe cauze purtate între apelanta reclamantă din prezenta cauză și P. - Societate Cooperativă, instanțele stabilind, cu autoritate de lucru judecat (spre exemplu, Decizia nr. 761/20 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1962/6 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia nr. 2412/16 septembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2006; Decizia nr. 116/A/27 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați în Dosarul nr. x/2008), că N. Constanța este continuatoarea entităților menționate. Împrejurarea că, în prezentul litigiu, figurează și alte părți, care nu au fost parte în dosarele menționate, nu schimbă situația cu privire la efectele hotărârilor judecătorești, în condițiile în care pârâții sunt succesori cu titlu particular ai P. - Societate Cooperativă, astfel că hotărârile pronunțate în acele litigii le sunt opozabile în calitatea lor de avânzi-cauză.

Curtea a pornit, în analiza criticilor apelantei, de la constatarea instanței de control, obligatorie în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia acțiunea în revendicare dedusă judecății urmează a fi soluționată în condițiile art. 480 C. civ., ceea ce implică verificarea calități de proprietar în persoana reclamantei, respectiv a pârâților în cauză.

De asemenea, Curtea a ținut seama și de argumentele instanței de recurs din ciclul procesual anterior, conform cărora instanțele de fond au considerat, în mod corect, că ambele părți litigante se prevalează, în dovedirea dreptului de proprietate, de același act juridic, respectiv autorizația de executare lucrări nr. x - situație în care se impune a se stabili care dintre părți face dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu.

În acest context, Curtea a reținut că prima instanță a dedus valoarea juridică și efectele autorizației de executare lucrări nr. x și ale procesului-verbal de recepție finală din 1 ianuarie 1980, pornind de la constatarea că aceste acte au stat la baza intabulării în cartea funciară a intimatei pârâte P. Constanța, concluzionând că preferința trebuie acordată părții care s-a înscris în evidența publică, mai ales că reclamanta nu a înțeles să înfățișeze vreun titlu constitutiv sau translativ de drepturi. Raționamentul primei instanțe este eronat câtă vreme, în temeiul legii aplicabile cauzei, înscrierea în cartea funciară nu are