ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3242/2010

Deliberând asupra recursului

comercial de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 29 mai 2009, SC P. SA Timișoara a chemat în

judecată pe pârâții M. Timișoara și C.L.M. Timișoara, solicitând instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata

sumei de 114.924,66 lei, din care 89.052,67 lei contravaloare prestații și

25.871,66 lei dobânzi de întârziere.

Pârâții au depus întâmpinare

solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, și invocând în apărare excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și excepția autorității

de lucru judecat.

Prin sentința nr. 1115/ PI din 13

noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepțiile invocate și a admis acțiunea reclamantei,

obligând pârâta la plata sumei de 89.052,67 lei debit restant și a sumei de

30.055,28 lei cu titlu de dobânzi calculate până la data de 1 iunie 2009,

precum și, în continuare, până la plata efectivă a debitului. Totodată,

tribunalul a obligat pârâții la plata sumei de 3.551 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că excepția autorității de lucru judecat este nefondată

având în vedere că litigiile purtate între părți având ca obiect cererea de

emitere a somației de plată conform O.G. nr. 5/2001, nu au caracter de putere

de lucru judecat.

Cât privește excepția prescripției

extinctive, aceasta a fost respinsă în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, întrucât debitul a fost recunoscut de către pârâți prin

procesul - verbal de conciliere din data de 12 februarie 2008.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

reținut incidența dispozițiilor art. 969 – art. 970 C. civ., raportat la art. 43

C. com., având în vedere contractul de antrepriză încheiat de părți.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel, pârâtele, apel soluționat prin decizia civilă nr. 69/ A din 12

aprilie 2010 de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul

respingerii, ca nefondat, și obligării apelanților la plata sumei de 2.000 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut că în baza contractului de antrepriză nr. 11 din 21

decembrie 1998, pârâții, în calitate de beneficiari, au solicitat efectuarea

unor lucrări suplimentare, lucrări ce au fost efectuate în perioada martie –

aprilie 2005, aspect ce rezultă din situațiile de lucrări, lucrări întocmite de

intimata - antreprenor și acceptate de părți, prin semnătura reprezentanților

acestora, necontestată de beneficiari.

Întrucât prin procesul - verbal de

conciliere din 12 februarie 2008, părțile au recunoscut debitul, susținerile

acestora privind prescripția extinctivă fiind respinse de instanța de apel ca

nefondate.

Totodată, instanța de apel a

apreciat că neîndeplinirea formalităților privind recepția finală a lucrărilor

este fără relevanță, întrucât reprezentanții părților nu au contestat

efectuarea și finalizarea lucrărilor.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții, criticând decizia recurată pentru motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de

nelegalitate formulate, recurenții au arătat că în evidențele acestora nu

figurează recepția la terminarea lucrărilor executate de intimată și nici

recepția finală, în absența cărora nu s-a putut face o înscriere a acestor

lucrări în evidența mijloacelor fixe ale Municipiului Timișoara. Sub acest

aspect, recurenții au arătat că procesul - verbal de conciliere din 12

februarie 2008 nu poate fi considerat ca fiind un astfel de proces - verbal de

recepție.

Recurenții au arătat că toate

înscrisurile depuse de intimata - reclamantă nu poartă semnătura și ștampila

recurenților - pârâți, astfel încât pretențiile nu au fost probate.

Recurenții au reiterat excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune față de dispozițiile art.

1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 întrucât lucrările a căror contravaloare a

fost solicitată au fost efectuate în anul 1999, iar termenul de execuție a

expirat la 15 aprilie 1999.

Totodată, recurenții au reiterat

excepția puterii de lucru judecat întrucât prin sentința civilă pronunțată la

data de 27 noiembrie 2007 în dosarul nr. 15487/325/2007, a fost respinsă

cererea intimatei - reclamante pentru emiterea somației de plată, pentru

aceleași pretenții.

Examinând actele și lucrările

dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitatea invocate, Înalta Curte reține

că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că excepția

autorității de lucru judecat a fost corect soluționată de instanțele de fond,

întrucât hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor de

somație de plată întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001, nu se bucură de

autoritatea de lucru judecat, dată fiind natura specială a procedurii somației

de plată.

Cât privește excepția prescripției

extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei, Înalta Curte reține

că prin contractul părților termenul de finalizare a lucrărilor nu a fost

strict determinat la data de 15 aprilie 1999, contrar susținerilor recurenților

ci s-a prevăzut declararea acesteia, pe durată neprecizată în contract, în

ipoteza solicitării unor lucrări suplimentare, cazul în speță. Ca atare, nu

poate fi reținută susținerea recurenților relativă la invocarea unei creanțe

născute în urmă cu peste 10 ani. Pretențiile reclamanților s-au născut în

martie - aprilie 2005, astfel cum au reținut și instanțele de fond, rezultând

din situațiile de lucrări suplimentare acceptate de către recurente și

recunoscute expres și neechivoc prin procesul - verbal de conciliere din 12

februarie 2008, inclusiv sub aspectul semnăturii aplicate pe situațiile de

lucrări și dispozițiile de plată, condiție contractuală pentru efectuarea plății

de către beneficiari.

Prin urmare, Înalta Curte reține că

excepția prescripției extinctive a fost corect soluționată de instanțele de

fond, prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, ca urmare a recunoașterii

debitului principal, făcută de către beneficiari.

În ceea ce privește primul motiv de

nelegalitate relativ la absența recepției finale a lucrărilor și

neînregistrarea acestor lucrări în patrimoniul Municipiului Timișoara, precum

și relativ la absența semnăturii și ștampilei recurenților pe înscrisurile

depuse de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reține că această critică

vizează aspecte de netemeinicie a soluției dată de instanța de fond, întrucât

privește modul de administrare și interpretare a probelor, aspecte ce nu mai

pot fi analizate de către instanța de recurs. În plus, se reține că invocarea

lipsei semnăturii pe anumite înscrisuri invocate de reclamantă vine în

contradicție cu probele administrate și cu recunoașterea expresă a părților,

necontestată, de altfel, în nicio cale de atac, făcută prin procesul - verbal

de recepție din data de 12 februarie 2008.

Pentru considerentele mai sus

arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va

obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată către intimată,

reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții M. TIMIȘOARA prin P. și C.L.M. TIMIȘOARA împotriva deciziei

nr. 69/ A din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă recurenții să plătească

intimatei reclamante SC P. SA Timișoara la plata sumei 4900 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 octombrie 2010.