ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3242/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 29 mai 2009, SC P. SA Timișoara a chemat în judecată pe pârâții M. Timișoara și C.L.M. Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 114.924,66 lei, din care 89.052,67 lei contravaloare prestații și 25.871,66 lei dobânzi de întârziere. Pârâții au depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, și invocând în apărare excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat.

Prin sentința nr. 1115/ PI din 13 noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepțiile invocate și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 89.052,67 lei debit restant și a sumei de 30.055,28 lei cu titlu de dobânzi calculate până la data de 1 iunie 2009, precum și, în continuare, până la plata efectivă a debitului. Totodată, tribunalul a obligat pârâții la plata sumei de 3.551 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția autorității de lucru judecat este nefondată având în vedere că litigiile purtate între părți având ca obiect cererea de emitere a somației de plată conform O.G.

nr. 5/2001, nu au caracter de putere de lucru judecat. Cât privește excepția prescripției extinctive, aceasta a fost respinsă în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât debitul a fost recunoscut de către pârâți prin procesul - verbal de conciliere din data de 12 februarie 2008. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 969 – art. 970 C. civ., raportat la art. 43 C. com., având în vedere contractul de antrepriză încheiat de părți. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, pârâtele, apel soluționat prin decizia civilă nr. 69/ A din 12 aprilie 2010 de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în sensul respingerii, ca nefondat, și obligării apelanților la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că în baza contractului de antrepriză nr. 11 din 21 decembrie 1998, pârâții, în calitate de beneficiari, au solicitat efectuarea unor lucrări suplimentare, lucrări ce au fost efectuate în perioada martie – aprilie 2005, aspect ce rezultă din situațiile de lucrări, lucrări întocmite de intimata - antreprenor și acceptate de părți, prin semnătura reprezentanților acestora, necontestată de beneficiari. Întrucât prin procesul - verbal de conciliere din 12 februarie 2008, părțile au recunoscut debitul, susținerile acestora privind prescripția extinctivă fiind respinse de instanța de apel ca nefondate. Totodată, instanța de apel a apreciat că neîndeplinirea formalităților privind recepția finală a lucrărilor este fără relevanță, întrucât reprezentanții părților nu au contestat efectuarea și finalizarea lucrărilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții, criticând decizia recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenții au arătat că în evidențele acestora nu figurează recepția la terminarea lucrărilor executate de intimată și nici recepția finală, în absența cărora nu s-a putut face o înscriere a acestor lucrări în evidența mijloacelor fixe ale Municipiului Timișoara. Sub acest aspect, recurenții au arătat că procesul - verbal de conciliere din 12 februarie 2008 nu poate fi considerat ca fiind un astfel de proces - verbal de recepție. Recurenții au arătat că toate înscrisurile depuse de intimata - reclamantă nu poartă semnătura și ștampila recurenților - pârâți, astfel încât pretențiile nu au fost probate.

Recurenții au reiterat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune față de dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 întrucât lucrările a căror contravaloare a fost solicitată au fost efectuate în anul 1999, iar termenul de execuție a expirat la 15 aprilie 1999. Totodată, recurenții au reiterat excepția puterii de lucru judecat întrucât prin sentința civilă pronunțată la data de 27 noiembrie 2007 în dosarul nr. 15487/325/2007, a fost respinsă cererea intimatei - reclamante pentru emiterea somației de plată, pentru aceleași pretenții.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitatea invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că excepția autorității de lucru judecat a fost corect soluționată de instanțele de fond, întrucât hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea cererilor de somație de plată întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 5/2001, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, dată fiind natura specială a procedurii somației de plată. Cât privește excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantei, Înalta Curte reține că prin contractul părților termenul de finalizare a lucrărilor nu a fost strict determinat la data de 15 aprilie 1999, contrar susținerilor recurenților ci s-a prevăzut declararea acesteia, pe durată neprecizată în contract, în ipoteza solicitării unor lucrări suplimentare, cazul în speță.

Ca atare, nu poate fi reținută susținerea recurenților relativă la invocarea unei creanțe născute în urmă cu peste 10 ani. Pretențiile reclamanților s-au născut în martie - aprilie 2005, astfel cum au reținut și instanțele de fond, rezultând din situațiile de lucrări suplimentare acceptate de către recurente și recunoscute expres și neechivoc prin procesul - verbal de conciliere din 12 februarie 2008, inclusiv sub aspectul semnăturii aplicate pe situațiile de lucrări și dispozițiile de plată, condiție contractuală pentru efectuarea plății de către beneficiari. Prin urmare, Înalta Curte reține că excepția prescripției extinctive a fost corect soluționată de instanțele de fond, prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, ca urmare a recunoașterii debitului principal, făcută de către beneficiari.

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate relativ la absența recepției finale a lucrărilor și neînregistrarea acestor lucrări în patrimoniul Municipiului Timișoara, precum și relativ la absența semnăturii și ștampilei recurenților pe înscrisurile depuse de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reține că această critică vizează aspecte de netemeinicie a soluției dată de instanța de fond, întrucât privește modul de administrare și interpretare a probelor, aspecte ce nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs. În plus, se reține că invocarea lipsei semnăturii pe anumite înscrisuri invocate de reclamantă vine în contradicție cu probele administrate și cu recunoașterea expresă a părților, necontestată, de altfel, în nicio cale de atac, făcută prin procesul - verbal de recepție din data de 12 februarie 2008. Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată către intimată, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții M. TIMIȘOARA prin P. și C.L.M. TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 69/ A din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenții să plătească intimatei reclamante SC P. SA Timișoara la plata sumei 4900 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.