ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 455/2019

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 17 octombrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 228.557,03 RON (+TVA), respectiv 283.410,70 RON, creanță certă, lichidă și exigibilă, reprezentând debit restant, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii formulate, reclamanta a arătat că, între societatea reclamantă în calitate de cesionar și S.C. C. S.R.L. în calitate de cedent a intervenit cesiunea de creanță (contract de vânzare - cumpărare creanțe) nr. x din 22 septembrie 2014, prin care reclamanta a cumpărat printre altele creanța datorată de societatea B. S.R.L. societății C. S.R.L. Cesiunea de creanță a fost notificată societății debitoare B. S.R.L. la data de 24 septembrie 2014, în virtutea art. 1578 C. civ., de la acea dată devenindu-i opozabilă; debitoarea a fost pusă și în întârziere în privința obligației de executat.

A mai susținut reclamanta că societatea debitoare a recunoscut creanța, astfel cum este pretinsă, prin confirmarea de sold nr. x din 17 octombrie 2011, remisă societății D. S.R.L., ca urmare a transmiterii de către lichidatorul judiciar E. a notificării nr. x din 13 octombrie 2011 și provine din factura seria x CNR nr. x din 26 august 2010, reprezentând avans achitat de societatea D. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 274/C din 22 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L. (fostă A. SRL) în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., și în consecință, pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 228.557,03 RON.

S-au respins celelalte pretenții ale reclamantei, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către stat a sumei de 3.676,14 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de acordarea ajutorului public judiciar.

S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta S.C. F. S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. D. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii au declarat apel apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. și apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și apel provocat apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamanta S.C. F. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 274/C/S/2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a respins apelul provocat declarat de reclamanta S.C. F. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

I. La 22 noiembrie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13 decembrie 2017.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește respingerea apelului său, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Subsumat acestui motiv de casare recurenta formulează două critici.

Prima critică vizează faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 67 Codul comercial, deși acestea nu erau aplicabile în cauză.

Astfel, întrucât în Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 noiembrie 2009, încheiat între cedentă și recurentă, exista obligația contractuală de plată a unei rate din contravaloarea facturii, în avans, cedenta nu a oferit executarea de bunăvoie, ci constrânsă de forța obligatorie a contractului, astfel încât nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 67 din Codul comercial care reglementează rezoluțiunea ope legis.

Sub acest aspect, recurenta consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material considerând că și în cazul în care exista obligația contractuală de plată a avansului devin incidente dispozițiile aceluiași art. 67 din Codul comercial care reglementează rezoluțiunea de drept a contractului.

Recurenta precizează că a invocat în fața instanței de apel decizia civilă nr. 1893 din 11 iunie 2009, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit înțelesul art. 67 din Codul comercial.

A doua critică se referă la faptul că instanța de apel a apreciat ca neîntemeiată excepția de nulitate relativă pentru lipsa de obiect invocată de aceasta, întrucât debitorul nu o poate invoca față de cesionar. Această soluție a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1582 C. civ., care prevăd că debitorul poate opune cesionarului excepțiile pe care le putea opune cedentului.

Argumentându-și această critică, recurenta arată că avea dreptul de a invoca împotriva debitorului inițial, sub formă de apărare, faptul că acesta nu are un drept la restituire împotriva sa, întrucât dreptul la restituire ia naștere numai subsecvent unei cauze de restituire, rezoluțiune de drept sau rezoluțiune judiciară, cauze de restituire care, însă, nu existau.

Acest mijloc de apărare poate fi calificat față de cesionar ca o excepție de nulitate pentru lipsa de obiect, întrucât cedentul a transmis mai multe drepturi decât avea el însuși, ceea ce se opune principiului nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Concluzionează recurenta, cât privește cea de-a doua critică, în sensul că instanța de apel a înlăturat normele de drept material care reglementau dreptul recurentei de a opune cesionarului aceleași apărări ca și cele ce puteau fi opuse cedentului, în temeiul art. 1582 C. civ., ceea ce prezintă un motiv de casare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în încălcarea normelor de drept material.

II. La 02 februarie 2018, recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. a declarat recurs provocat împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă prin care a solicitat, în temeiul art. 491 raportat la art. 473 C. proc. civ., admiterea cererii de chemare în judecată a societății D. S.R.L., prin lichidator judiciar, în temeiul și cu aplicarea art. 72 din același cod, în situația admiterii recursului promovat de intimata S.C. B. S.R.L.

Prin întâmpinarea la recursul principal, depusă la 06 februarie 2018, S.C. F. S.R.L. a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, prin raportare la Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale și, în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a susținut că recursul este admisibil, iar în ceea ce privește argumentele aduse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că sunt întemeiate.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 Înalta Curte a admis, în principiu, atât recursul principal, formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., cât și recursul provocat formulat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L..

În privința admisibilității recursurilor, instanța reține că, potrivit deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Având în vedere că decizia recurată în cauză a fost pronunțată la data de 27.07.2017, iar decizia Curții Constituționale a fost publicată la data de 20.07.2017, rezultă că recursurile sunt admisibile.

I. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., constată că recursul acesteia este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Susține recurenta că în mod greșit instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 67 din Codul Comercial, în condițiile în care acestea nu erau incidente în cauză, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că, chiar dacă această critică este fondată, greșita reținere a incidenței dispozițiilor art. 67 din Codul Comercial nu este de natură să schimbe soluția pronunțată de instanța de apel.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, "reclamanta nu a înțeles să formuleze prezenta acțiune în pretenții ca o consecință a unei acțiuni în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare marfă nr. x/23.11.2009 (contract în care reclamanta nu este, de altfel, parte), ci a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții împotriva pârâtei - debitor cedat S.C. B. S.R.L. în temeiul recunoașterii creanței datorate de către pârâta B. S.R.L. către S.C. D. S.R.L., potrivit adresei nr. x/17.10.2011 emisă de societatea pârâtă B. S.R.L."

În consecință, câtă vreme nici măcar reclamanta intimată nu și-a întemeiat pretențiile pe o presupusă rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.11.2009, referirile instanței de apel la dispozițiile art. 67 alin. (1) din Codul Comercial sunt lipsite de relevanță, acestea nefiind incidente în speță.

Pe de altă parte, este corectă soluția instanței de apel de menținere a soluției primei instanțe întemeiate pe dispozițiile art. 1350 alin. (2) din C. civ., critica recurentei sub acest aspect fiind nefondată.

Așa cum s-a arătat deja, sub aspectul situației de fapt, care oricum nu ar mai poate fi repusă în discuție în recurs, prima instanță a constatat că "atâta timp cât pârâta B. S.R.L. a recunoscut că S.C. D. S.R.L. este creditor al său pentru suma de 228.557,03 RON reprezentând avans marfă achitat de către D. S.R.L. și pentru care pârâta B. S.R.L. nu i-a mai livrat acesteia marfa, iar cesiunea de creanță intervenită i-a fost comunicată debitorului cedat, acesta din urmă, în conformitate cu art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ., este ținut să plătească direct cesionarului S.C. A. S.R.L. (în prezent F. SRL), din momentul comunicării scrise a cesiunii."

În consecință, în mod evident, trimiterea instanței la dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ. privește legitimarea procesuală a intimatei reclamante F. S.R.L. de a pretinde plata creanței recunoscute de recurentă și transmise succesiv prin cele două contracte de cesiune, și nu privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.11.2009, cum în mod nefondat încearcă să acrediteze recurenta.

Față de faptul că soluția instanței nu s-a întemeiat pe o pretinsă rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare ci pe recunoașterea creanței de către recurenta pârâtă debitoare, instanța de recurs apreciază că nu se mai impune analiza criticilor pentru care nu ar putea fi reținută intervenirea rezoluțiunii.

Nici critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1582 C. civ. nu poate fi reținută.

Astfel, referitor la apărarea recurentei pârâte în sensul că cele două contracte de cesiune ar fi lovite de nulitate absolută, instanța de apel a reținut că, acestea "sunt în ființă, ele au fost confirmate ca fiind valabile și legal încheiate (prin sentințele pronunțate în dosar nr. x/2015 și y/2015* ale Tribunalului Brașov), nu s-au exhibat probe privitoare la constatarea pe cale judecătorească a nulității acestora iar excepția nulității acestora, pentru lipsa de obiect nu se susține întrucât obiectul cesiunilor l-a constituit avansul achitat de către D. S.R.L., prestație care face obiectul restituirii."

Așadar susținerea recurentei pârâte referitoare la nulitate a fost analizată de instanța de apel, și nu a fost respinsă "pentru considerentul că debitorul nu poate invoca această excepție împotriva cesionarului", cum în mod greșit se susține prin motivele de recurs, astfel că toate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1582 din C. civ. sunt nefondate, în hotărârea recurată neregăsindu-se astfel de considerente.

De asemenea, nu vor mai fi analizate celelalte susțineri ale recurentei privind inexistența altor temeiuri de obligarea a sa la plata creanței, acestea depășind în mod evident limitele investirii instanței.

II. Excepția lipsei capacității de folosință a intimatei - pârâte S.C. D. S.R.L., invocată, din oficiu, la acest termen, în condițiile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., este întemeiată pentru motivele ce se vor arăta.

Prin adresa înregistrată la dosar sub nr. x din 17 ianuarie 2017 lichidatorul judiciar al S.C. D. S.R.L. face cunoscut instanței de recurs că, prin sentința nr. 1365/SIND din data de 22 noiembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Brașov, instanța a dispus închiderea procedurii de faliment cu privire la debitoarea S.C. D. S.R.L., precum și radierea acesteia din Registrul Comerțului.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii, prin care se dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Conform art. 205 alin. (1) C. civ. persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor, acesta fiind momentul la care dobândesc capacitatea de folosință.

Potrivit art. 251 alin. (1) C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

Instanța mai are în vedere dispozițiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului.

Reținând că potrivit art. 56 alin. (1) din noul C. proc. civ. pentru a fi parte în proces, persoana fizică sau juridică trebuie să aibă capacitate procesuală de folosință, dat fiind faptul că prin sentința nr. 1365/SIND din data de 22 noiembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2010, aflat pe rolul Tribunalului Brașov, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii de faliment cu privire la debitoarea S.C. D. S.R.L., precum și radierea acesteia din Registrul Comerțului, Înalta Curte constată că personalitatea juridică și, implicit, capacitatea procesuală de folosință a intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. au încetat, societatea radiată nemaiputând exercita drepturi și obligații procesuale, împrejurare față de care excepția invocată, din oficiu, va fi admisă.

Având în vedere că recursul provocat formulat în cauză de recurenta S.C. F. S.R.L. vizează exclusiv soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție formulată împotriva intimatei S.C. D. S.R.L., în prezent radiată și deci lipsită de capacitate de folosință, Înalta Curte urmează să respingă acest recurs ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosință.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite excepția lipsei capacității de folosință a intimatei S.C. D. S.R.L., invocată din oficiu, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă și va respinge recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.), împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității de folosință a intimatei S.C. D. S.R.L., invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca nefondat.

Anulează recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.), împotriva deciziei civile nr. 1475/AP din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2019.