ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1387/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10 septembrie 2015 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 40.277.861,07 RON reprezentând împrumuturile acordate primei pârâte, cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare. Reclamanta a arătat că în calitate de asociat al pârâtei de rang doi a creditat societatea în perioada 2011 - 2012, cu suma de 51.695.093,61 RON, în care a fost inclusă și prețul provenind dintr-un contract de vânzare încheiat cu aceeași pârâta. Ulterior, a renunțat la calitatea de asociat cu condiția ca pârâta de rang unu să garanteze restituirea împrumuturilor menționate. La data de 14 septembrie 2012 între părți s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. x prin care s-a cesionat creanța rezultând din creditarea societății de rang doi, contract care a avut și scopul stingerii celorlalte datorii ale pârâtei. Contractul a fost completat prin actul adițional nr. x din 13 decembrie 2013 prin care ambele pârâte s-au obligat la restituirea împrumutului până la data de 31 decembrie 2014, termen nerespectat.

Deosebit de contractele arătate, reclamanta a menționat că a încheiat cu prima pârâtă un contract de broker de asigurare, completat prin actul adițional din 20 martie 2012 prin care s-a stabilit modul de calcul al comisionului datorat brokerului, acesta neemițând nici borderouri nici facturi pentru anul următor (2013). Sub acest aspect reclamanta a arătat că toate sumele datorate în baza acestui ultim contract au fost achitate fie prin plată, fie prin compensare.

În final, reclamanta a precizat că din totalul împrumutului a fost achitată suma de 11.417.232,54 RON, rămânând de restituit suma solicitată prin acțiune.

Pârâtele au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei 1.000.000 Euro, reprezentând comisioane datorate în temeiul contractului de broker de asigurare, precum și compensarea creanțelor reciproce.

La data de 10 mai 2017 pârâtele au formulat o cerere de majorare a pretențiilor la suma de 4.544.541 Euro.

De asemenea, pârâta C. S.R.L. a adus la cunoștința instanței schimbarea denumirii sale, în prezent acesta fiind D. SRL

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 4011 din 31 octombrie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea principală și a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 33.575.055,24 RON, reprezentând împrumut restant, precum și la plata dobânzii legale, calculate asupra debitului principal de la data pronunțării hotărârii până la plata efectivă.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate prin cererea reconvențională și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Apelul

Prin decizia nr. 2567/2018 pronunțată în data de 11 decembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele B. și D. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1119 din 19 iunie 2019 instanța de apel a admis cererea intimatei A. S.A. și a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 2567/2018 în sensul obligării apelantelor - pârâte la plata în solidar către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de aceasta.

Recursul

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs motivat pârâtele B. și D. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 9 august 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursului

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părților, a apărărilor invocate și a soluțiilor pronunțate în fond și apel recurentele-pârâte au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8, criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, recurentele - pârâte au susținut că instanța de apel a depășit limitele investirii, fiind încălcate dispoziția art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanța devolutivă nefiind investită cu analizarea naturii cererii din data de 10 mai 2017. Subsidiar, recurentele - pârâte au solicitat înlăturarea acelor considerente prin care s-a efectuat calificarea cererii menționate, motivat de faptul că instanța de apel a ignorat obiectul cererii reconvenționale prin care prima instanță a fost investită cu refacerea calculelor comisioanelor datorate de intimata - reclamantă. În continuare, sunt criticate considerentele deciziei de apel sub aspectul modalității de valorificare a concluziilor raportului de expertiză efectuat la fond, criticând în egală măsură și modalitatea în care expertul a întocmit lucrarea de specialitate.

Din aceeași perspectivă a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel trebuia să admită apelul cu privire la cheltuielile de judecată în faza fondului, fără a argumenta această susținere.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele - pârâte au suținut într-o primă critică greșita aplicare a dispozițiilor legale în legătură cu obligația de garanție, apreciind ca nelegal considerentul referitor la scopul încheierii contractului de cesiune nr. x din 14 septembrie 2012 - acela de stingere a obligațiilor cesionarului, susținând că simpla enunțare a acestui scop nu este suficientă pentru reținerea obligației de garanție în condițiile în care lipsește orice contraprestație de care B. să beneficieze în schimbul acestei garanții.

S-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 și art. 1269 C. civ. sub aspectul că în mod greșit instanța de apel a reținut că obligația de garanție asumată de B. este independentă de valoarea comisioanelor datorate de intimata - reclamantă, o interpretare corelată a clauzelor contractuale impunând concluzia că această obligație a fost limitată doar la sumele cuvenite cu titlu de comision.

S-a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 2300 C. civ., recurentele - pârâte apreciind că instanța de apel a interpretat eronat art. 2 din actul adițional nr. x la contractul de cesiune, solidaritatea reglementată în această clauză fiind doar cu privire la penalități, în ce privește debitul principal contractul stipulând că intimata-reclamantă poate urmări silit fie pe una, fie pe cealaltă dintre părți. În aceste condiții, recurenta - pârâtă B. susține că nu a fost niciodată codebitor sau fideiusor solidar, câtă vreme contractele din care s-a reținut obligația de garanție au fost încheiate cu mult după momentul acordării împrumuturilor. În consecință, recurentele - pârâte apreciază că în mod greșit s-a apreciat că nu ar fi incidente dispozițiile art. 2294 C. civ., sub aspectul beneficiului de discuțiune.

Din perspectiva soluției date cererii reconvenționale, recurentele - pârâte au susținut că instanțele devolutive au stabilit greșit conținutul uzanțelor dintre părți în ce privește contractul de intermediere în asigurare, prin raportare la probatoriul administrat, din care rezultă că primele de asigurare erau achitate direct în contul intimatei - reclamante, fiind încălcate, astfel, dispozițiile art. 1268 alin. (2), art. 2097 alin. (2) C. civ.

Făcând referire la analiza efectuată de instanța de apel cu privire la cererea formulată la data de 10 mai 2017, recurentele - pârâte reiau considerațiile vizând uzanțele dintre părți cu privire la încasarea comisioanelor, fiind astfel evident, în opinia acestora, că nu a renunțat la pretindererea acelor sume care excedau plăților făcute de intimata - reclamantă; în consecință, ele erau îndreptățite la primirea sumelor stabilite în plus de expertiza judiciară, nefiind justificată reținerea de către instanțele inferioare doar a rezultatului final.

Pentru toate aceste critici, recurentele - pârâte au solicitat admiterea recursului cu consecință casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, înlăturarea considerentelor din decizia de apel vizând natura cererii din data de 10 mai 2017.

Regularitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată pârâtelor la 18 martie 2019, iar acestea au declarat calea extraordinară de atac la 17 aprilie 2019. Se constată, așadar, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și 3 și alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la condițiile intrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la condițiile extrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentele au fost legal scutite de la plata taxei judiciare de timbru, având în vedere deschidererea procedurii de insolvență față de ambele părți anterior înregistrării cererii de recurs pe rolul instanței supreme, recursul fiind însușit de lichidatorul, respectiv administratorul judiciar al fiecărei societăți.

Admisibilitatea recursului:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 2567/2018 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecății care, în speță, vizează pretenții reciproce între părți. Raportat la art. 98 alin. (1) C. proc. civ., art. 101 C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată, având în vedere că valoarea acțiunii este de 40.277.861,07 RON s-a apreciat că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 12 martie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Față de actele dosarului, de înscrisurile administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica vizând încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată. Sub un prim aspect recurentele-pârâte au apreciat că instanța de apel a depășit limitele investirii, în raport de art. 497 alin. (1) C. proc. civ., arătând că instanța devolutivă nu a fost învestită cu analizarea naturii cererii depuse la instanța de fond la termenul din 10 mai 2017. Înalta Curte reține că instanța de apel nu se află în situația de depășire a limitelor investirii astfel cum acestea au fost conturate prin cererea de apel. Se observă sub acest aspect că prin cererea de apel s-a solicitat, printre altele, admiterea cererii reconvenționale și obligarea părții adverse la plata sumei astfel cum acesta a rezultat ca urmare a cererii depuse la termenul din 10 mai 2017. Față de împrejurarea că prin cererea inițială nivelul pretențiilor era inferior sumei astfel cum era indicată prin cererea de apel, în mod legal instanța devolutivă a analizat modul în care au fost conturate pretențiile părților.

Se reține, totodată, că mențiunea din considerente în care instanța de apel își exprimă opinia cu privire la natura cererii din 10 mai 2017 nu are natura unei dezbateri și pronunțări asupra acestei cereri, cu valoarea depășirii limitelor de investire. Se reține că, deși instanța de apel și-a exprimat o anumită opinie asupra naturii acestei cereri, acest aspect nu a influențat analiza pe fond, în cadrul criticilor formulate în calea de atac, a pretențiilor totale formulate de părți, tocmai în considerarea faptului că prima instanța nu a dat o calificare juridică cererii.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind depășite limitele investirii instanței de apel, analiza fiind limitată la obiectul cauzei astfel cum a fost conturat de părți prin cererea reconvențională și cererea de apel, fără ca opinia exprimată cu privire la natura cererii din 10 mai 2017 să influențeze această analiză. În acest sens se rețin considerentele din decizia atacată prin care instanța de apel de apel conturează în mod clar limitele sale de investire, decurgând din cererea reconvențională și cererea din 10 mai 2017, coroborat cu modul în care prima instanță a analizat aceste pretenții, prin raportare și la criticile din memoriul de apel.

Este nefondată și solicitarea recurentelor pârâte de înlăturare a considerentelor vizând calificarea dată cererii din 10 mai 2017. Așa cum s-a arătat deja în speță nu suntem în prezența unei dezbateri și calificări a acestei cereri de către instanța de apel. Exprimarea unei simple opinii, chiar dacă neuzuală în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, nu are valența dată de recurentele-pârâte de calificare propriu-zisă a cererii cu impact asupra soluției pronunțate în calea de atac. Chiar și cu opinia astfel exprimată, instanța de apel a procedat la analiza integrală a pretențiilor din cererea reconvențională, atât sub aspectul comisioanelor neachitate, cât și sub aspectelor diferențelor pretinse în plus față de cele achitate. Din această perspectivă, nu prezintă relevanță aserțiunile recurentelor pârâte referitoare la modalitatea în care a configurat cererea reconvențională cu referire la obiectul investirii primei instanțe și limitele acestei investiri în ce privește comisioanele neachitate și diferențele la sumele deja achitate, nefiind reținut dă către instanța supremă o încălcare a dispozițiilor art. 204 și art. 209 raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ. sub acest aspect.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentele pârâte critică modalitatea de interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat, cu referire la concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat urmare a obiecțiunilor formulate. Se apreciază că aceste critici nu pot fi analizate în raport de motivul de casare invocat, interpretarea probatoriul neintrând sub incidența acestui motiv.

Înalta Curte mai reține că pentru a se dispune înlăturarea unor considerente și înlocuirea lor cu cele ale instanței de control judiciar, în condițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., este necesar ca partea care solicită această intervenție să dovedească prejudicierea sa prin acele considerente. În cauză, recurentele pârâte doar afirmă producerea un prejudiciu, fără a dovedi în concret care ar fi prejudiciul care li s-a produs.

În final, tot în cadrul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele pârâte critică decizia de apel sub aspectul greșitei neadmiteri a căii de atac în ceea ce privește cheltuielile de judecată la care au fost obligate în fond. Înalta Curte observă că recurentele pârâte nu susține în ce constă nelegalitatea deciziei de apel cu privire la această critică, astfel încât nu se poate face o analiză a celor statuate de instanța devolutivă.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte critică decizia de apel din perspectiva greșitei aprecieri a obligației de garanție asumată de recurenta pârâtă B., indicând sub acest aspect greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1266, art. 1269 și art. 2289 C. civ.

În ce privește dispozițiile art. 1266 și art. 1269 C. civ. Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în interpretarea clauzelor contractului de cesiune de creanță și a actelor adiționale la acesta.

Se reține, mai întâi că aserțiunile recurentelor pârâte referitoare evoluția structurii acționariatului recurentei pârâte D. S.R.L. nu prezință relevanță din perspectiva criticilor de nelegalitate.

Sub aspectul interpretării clauzelor contractuale, se reține corecta dezlegare dată de instanța de apel voinței concordante ale părților semnatare a contractului de cesiune de creanță, neputând fi reținută apărarea recurentelor pârâtă dedusă din preambulul contractului că garanția ar fi fost limitată la nivelul comisioanelor datorate de intimată către recurenta pârâtă B.. Faptul că în preambulul contractului de cesiune de creanță s-a menționat existența contractului de intermediere în asigurare, că pe viitor sumele împrumutate de intimată vor fi compensate cu acele comisioane datorate de aceeași parte față de B., nu au înțelesul susținut de recurentele pârâte având în vedere scopul enunțat în aceeași parte introductivă a cesiunii, respectiv acela de stingere totală a împrumutului.

Se reține, totodată, legala interpretare a instanței de apel în ce privește clauza 2.4 lit. f) din contractul de cesiune încheiat între părți, în sensul asumării de către recurenta pârâtă B. a obligației de garanție pentru restituirea întregii sume împrumutate de intimata reclamantă. Textul contractual este clar redactat, astfel încât nu poate conduce la concluzia susținută prin memoriul de recurs în sensul că obligația de garanție ar fi fost limitată la sumele pe care intimata reclamantă le-ar fi datorat recurentei pârâte B. și care ar fi urmat a fi compensate cu suma reprezentând împrumut. Se observă că această prevedere are valența unei forme de plată, prin compensarea datoriilor reciproce, fără a impieta asupra obligației de garantare asumată în mod expres cu privire la întreaga sumă reprezentând împrumutul acordat.

Din perspectiva considerentelor arătate, Înalta Curte apreciază că nu au relevanță juridică apărările recurentelor pârâte vizând inexistența unei contraprestații în asumarea obligației de garanție, textele legale în materia fideiusiunii neimpunând existența unei contraprestații pentru constituirea garanției.

Reținând legalitatea deciziei de apel din perspectiva corectei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 2282 C. civ., Înalta Curte, în baza considerentelor expuse, apreciază că nu este incidentă prevederea art. 2289 C. civ., invocată în memoriul de recurs.

O altă critică întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (19 pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 2300 C. civ., fiind susținut că recurenta pârâtă B. nu are calitatea de debitor/fideiusor solidar în ce privește restituirea împrumutului, solidaritatea fiind instituită doar în ceea ce privește penalitățile de întârziere, fiind astfel greșit interpretată clauza 2 din actul adițional nr. x/2012 la contractul de cesiune.

Critica nu este întemeiată. Înalta Curte reține, într-un prim considerent, că instanța de apel a interpretat și aplicat legal prevederea art. 2294 C. civ., față de modul de redactare al clauzei contractuale invocate de recurentele pârâte.

Clauza prevede în mod expres că nerestituirea împrumutului la termenul stipulat dă dreptul intimatei reclamantă să urmărească silit pentru recuperarea sumei atât pe cesionar, cât și pe creditorul cedent, fără distincție. Se observă, așadar, că prin această clauză s-a renunțat la beneficiul de discuțiune, reglementat de art. 2294 C. civ., textul legal permițând fideiusorului invocarea acestui beneficiu doar dacă nu a renunțat la el. Or, din modul de redactare a clauzei analizate rezultă cu claritate că această a fost voința părților semnatare, în sensul renunțării la beneficiul de discuțiune.

Se reține, totodată, legalitatea deciziei de apel și sub aspectul aplicării dispoziției art. 2300 C. civ., intenția părților semnatare ale convenției fiind aceea de instituire a solidarității pentru restituirea atât a capitalului, cât și a accesoriilor (penalitățile reglementate prin actul adițional nr. x/2012. Părțile semnatare ale actului adițional, prin modul de redactare al convenției, precum și prin trimiterea la actul principal au stipulat, în plus față de ultimul, că solidaritatea dintre cesionar și creditorul cedent va fi extinsă și asupra penalităților asumate adițional, fiind evident că nu se putea institui solidaritatea doar asupra accesoriilor, în lipsa unei solidarități și asupra capitalului.

Sub acest aspect se mai reține că nu are relevanță juridică împrejurarea că împrumutul garantat a fost acordat anterior constituirii garanției, textele legale în materia fideiusiunii neimpunând aducerea fideiusorului la un anumit moment.

O altă critică a recurentelor pârâte, fundamentată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita interpretare și aplicare a prevederilor 1268 alin. (2) și art. 2097 alin. (2) C. civ. în ce privește menținerea soluției dată de prima instanță cererii reconvenționale (critică prezentată la punctul V din memoriul de recurs).

Înalta Curte reține că textele pretins încălcate de instanța de apel sunt invocate formal (primul vizând interpretarea contractului iar cel de-al doilea - remunerarea intermediarului), recurentele pârâte nedezvoltând veritabile critici de nelegalitate ale deciziei de apel sub acest aspect, expunerea din memoriul de recurs conducând la analiza situației de fapt, prin raportare la modalitatea în care s-au desfășurat raportului contractuale dintre părți. Astfel, deși indică anumite texte contractuale, pretins greșit interpretate de instanța de apel, raportat și la anumite texte legale, prezentarea acestora este corelată cu modalitate de derulare a raporturilor faptice dintre părți. În condițiile în care Înalta Curte, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinează doar conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, constatându-se că nu sunt formulate critici de nelegalitate, nu va analiza modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt.

Se mai reține, totodată, că deși recurentele pârâte structurează critica referitoare la soluția dată cererii reconvenționale, menținută de instanța de apel, în două capitole distincte la punctul V din memoriul de recurs, în niciuna din cele două structuri nu argumentează pretinse interpretări și aplicări greșite a normelor de drept aplicabile de către instanța de apel, ci se rezumă la prezentarea situației de fapt, aspect ce nu poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac a recursului. De altfel, în partea a doua a capitolului V în care se critică menținerea soluției de respingere a cererii reconvenționale nu se mai indică niciun text legal care să fi fost interpretat sau aplicat greșit de către instanța de apel.

Pentru toate considerentele reținute, apreciind ca fiind legală decizia de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele pârâte B., prin lichidator judiciar E. și D. S.R.L., prin administrator judiciar E. împotriva deciziei nr. 2567/2018 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iulie 2020.