ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1024/2020

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă la data de 31 august 2017 sub nr. x/2017, debitoarea A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorțiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI și C. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu D. S.A., E. S.A. și A. S.R.L. prin administrator special:

- să se constate nulitatea actelor juridice reprezentând plăți efectuate de E. S.A. către D. S.A. în sumă de 4.539.636 RON, din patrimoniul A. S.R.L., în baza contractului nr. x din data de 7 aprilie 2014, încheiat între A. S.R.L. în calitate de cedent și D. S.A. în calitate de cesionar, astfel cum a fost modificat prin acte adiționale;

- să se dispună repunerea părților în situația anterioară prin obligarea în solidar a pârâților D. S.A. și E. S.A. la plata sumei de 4.539.636 RON, întrucât plățile au fost efectuate cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1), (84) alin. (1), (87) alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, cât și datorită anulării contractului x din data de 7 aprilie 2014 prin sentință definitivă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta D. S.A. a depus la dosar cerere de intervenție forțată (chemare în judecată a altor persoane) a F. S.A., fiind invocate, în drept, dispozițiile art. 64, 65 și 68 C. proc. civ.

Pârâta D. S.A. a depus la dosar cerere reconvențională, solicitând instanței să dispună repunerea părților în situația anterioară cu privire la obligația A. S.R.L. de-a achita sumele de bani achitate de E. S.A. (plăți a căror anulare se solicită - 4.539.636 RON) și să constate că a intervenit compensarea asupra acestora.

Pârâta D. S.A. a depus cerere completatoare a cererii reconvenționale, prin care în temeiul disp. art. 1757, 1531 și 1556 C. civ. a solicitat:

- să se dispună, ca urmare a anulării plăților efectuate de E. S.A. și a repunerii părților în situația anterioară, rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare a mărfurilor vândute de D. S.A. către A. S.R.L. (3 din 24 octombrie 2014) ca urmare a neîndeplinirii obligației esențiale de plată a prețului și obligarea A. S.R.L. la plata sumei de 4.539.636 RON reprezentând echivalentul contravalorii materialelor livrate și achiziționate de A. S.R.L.;

- să se constate că a intervenit compensarea legală între suma de 4.539.636 RON reprezentând contravaloarea materialelor livrate debitoarei și suma de 4.539.636 RON reprezentând plățile a căror anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 16 martie 2018, Tribunalul a acordat cuvântul asupra tuturor excepțiilor invocate și asupra cererii de intervenție, fiind amânată succesiv pronunțarea, până la data de 13 aprilie 2018.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2018, au fost respinse excepțiile lipsei de interes a acțiunii invocată de E. S.A. și D. S.A., excepția necompetenței funcționale a secției a VII-a Civilă, invocată de D. S.A., excepția inadmisibilității cererii de anulare a plăților invocată de D. S.A., excepția lipsei calității procesual active a administratorului judiciar invocată de D. S.A. și excepția lipsei calității de reprezentant a avocaților reclamantului invocată de D. S.A.

De asemenea, în temeiul art. 68 raportat la art. 64 din C. proc. civ. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată a F. S.A., formulată de D. S.A.

Împotriva încheierilor din data de 13 aprilie 2018 și 16 martie 2018 pronunțate de Tribunalul București a formulat apel pârâta D. S.A.

În cadrul judecării apelului, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat încheierea din data de 25 iunie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnelor judecător G. și H., formulată de petenta D. S.A.

Prin încheierea din data de 18 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, în cadrul considerentelor, cererea formulată de apelanta-pârâtă D. S.A., în temeiul art. 413 C. proc. civ., de suspendare a judecății cauzei, precum și cererea formulată de aceeași parte, de amânare a judecării cauzei până la soluționarea recursului declarat în ședință împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare. Totodată, prin dispozitivul încheierii, instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității de reprezentanți ai intimatei-debitoare prin B. SPRL, referitoare la avocații aleși.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 octombrie 2018, instanța de apel a respins, ca neîntemeiată, o nouă cerere de recuzare formulată de petenta D. S.A. privind doamnele judecător G. și H., întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 25 octombrie 2018, având în vedere dispozițiile art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a amânat pronunțarea la data de 1 noiembrie 2010, când a pronunțat decizia civilă 2180, prin care a admis excepția inadmisibilității apelului declarat de apelanta - pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimatele-debitoare A. S.R.L, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorțiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI și C. SPRL, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL I., cu intimata-pârâtă E. S.A., și intimata-intervenientă F. S.A. împotriva încheierilor de ședință din data de 16 martie 2018, respectiv 13 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care au fost respinse excepțiile invocate.

A respins apelul declarat împotriva acestor încheieri ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din data de 13 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a F. S.A., ca nefondat.

La data de 16 noiembrie 2018, pârâta S.C. D. S.A. a formulat recurs împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 și 25 octombrie 2018, precum și împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

Totodată, la data de 20 noiembrie 2018, pârâta S.C. D. S.A a depus și cerere de recurs împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018, pronunțată de instanța de apel.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 decembrie 2019, sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 și 25 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În cadrul memoriului cuprinzând motivele de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A susținut, în esență, că a formulat o cerere de recuzare împotriva completului de judecată din apel, respinsă prin încheierea din data de 25 iunie 2018 și, deși a solicitat suspendarea ori amânarea cauzei până la soluționarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii menționate, instanța de apel a procedat la judecarea cauzei, pronunțând decizia civilă nr. 2180 din 01 noiembrie 2018.

Întrucât cererea de recuzare a fost formulată înainte de discutarea eventualelor excepții sau cereri de probe, a considerat recurenta că instanța de apel nu poate depăși faza cercetării judecătorești și nu poate lua concluziile părților, rămânând în pronunțare.

A mai considerat că, prin formularea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, acest incident procedural nu a fost soluționat.

În opinia recurentei, respingând cererea de amânare a cauzei formulată de recurentă la termenul din data de 25 octombrie 2018 și procedând la soluționarea apelului, instanța de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil și dreptul său la apărare, în contextul în care aceasta formulase o nouă cerere de recuzare, nesolutionată.

Sub alt aspect, recurenta-pârâtă a menționat că, în mod greșit a respins instanța apelul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de intervenție formulate de F. S.A.

A precizat că, prin intermediul contractelor de credit încheiate între F. S.A. și S.C. D. S.A., banca a creditat activitatea recurentei-pârâte, iar pentru garantarea restituirii creditelor au fost încheiate contractele de ipotecă mobiliară nr. x/2015 și nr. x/2015 în favoarea F. S.A., care vizează toate creanțele pe care D. S.A. le are de încasat, inclusiv cele rezultate din contractul de cesiune de creanță nr. x din data de 7 aprilie 2014.

A susținut că respectivele creanțe cesionate, ce fac obiectul contractelor de ipotecă, reprezintă o componentă esențială a sursei de rambursare a creditelor acordate, sens în care, prin adresa nr. x din data de 11 decembrie 2015, F. S.A. a solicitat ca drepturile sale de ipotecă mobiliară să fie respectate și orice terți să se abtină de la o eventuală nerespectare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

A considerat eronată interpretarea instanței de apel, în sensul că F. S.A. nu ar putea pretinde aceleași drepturi asupra sumelor de bani pretinse de administratorii judiciari în cadrul prezentului dosar.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în mod nelegal și netemeinic a admis instanța de apel excepția inadmisibilității apelului formulat împotriva încheierii prin care au fost respinse excepțiile invocate de recurentă la fond, arătând că, în temeiul art. 43 și 46 din Legea nr. 85/2014, toate hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel, iar potrivit dispozițiilor art. 424 din C. proc. civ., hotărârile judecătorești pot fi sentințe, decizii sau încheieri.

A precizat că, potrivit dispozițiilor art. 466 din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 43 și 46 din Legea nr. 85/2014, încheierile pronunțate de judecătorul sindic pot fi atacate cu apel, pe cale separată.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018 pronunțate de instanța de apel, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și admiterea cererii de recuzare a întregului complet de judecată din apel, compus din doamnele judecător G. și H..

În motivarea recursului, a susținut că în mod nelegal a fost respinsă cererea de recuzare, fiind, în realitate, incidente dispozițiile art. 42. alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la temeinicia cererii de recuzare, a făcut referire la împrejurarea că, în urma unei acțiuni promovate de administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București, a fost anulat contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. 9137 din data de 7 aprilie 2014, încheiat între A. S.R.L., în calitate de cedent și D. S.A., în calitate de cesionar, precum și actele adiționale ale acestui contract, recurenta-pârâtă fiind obligată la restituirea către A. S.R.L. a sumei de 3.772.320,17 RON, reprezentând plăți încasate de la E. S.A., în baza contractului de cesiune de creanță anulat.

A precizat că, sentința civilă nr. 7115 din data de 14 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul mai sus menționat a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelului formulat de D. S.A., prin decizia civilă nr. 722 din data de 13 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, completul de judecată învestit cu soluționarea apelului fiind compus din doamnele magistrat G. și H..

Ulterior, în cadrul prezentei cereri de chemare în judecată (înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă sub numărul de dosar x/2017), administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L. a solicitat anularea plăților în sumă de 4.539.636 RON efectuate de către E. S.A. către D. S.A. în baza contractului de cesiune de creanță amintit.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în cadrul acestei a doua acțiuni, a invocat o serie de excepții cu privire la acțiunea demarată în cauză, solicitând, totodată, introducerea în cauză a F. S.A.

Excepțiile invocate, împreună cu cererea recurentei de introducere în cauză a F. S.A., au fost respinse, prin încheierea pronunțată la data 13 aprilie 2018 de către Tribunalul București.

Împotriva încheierii menționate, recurenta a promovat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cauza fiind repartizată completului de judecată compus din doamnele judecător G. și H..

Întrucât chestiunile litigoase pe care instanța de apel era chemată să le dezlege în prezenta cauză derivă din contractul de cesiune de creanță cu titlu de garantie nr. 9137 din 7 aprilie 2014, la primul termen de judecată din data de 21 iunie 2018, recurenta-pârâtă a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, ce a fost respinsă prin încheierea pronunțată la data de 25 iunie 2018.

În cadrul recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din data de 25 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat primul termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019, astfel că, la termenul de judecată din apel din data de 25 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat amânarea cauzei, în vederea soluționării recursului formulat, având în vedere că, potrivit art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., pronunțarea asupra cauzei nu putea avea loc până la soluționarea acestui incident procedural.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a respins cererea sa de amânare, cu încălcarea dreptului recurentei la un proces echitabil, lipsind de efecte juridice calea de atac exercitată de subscrisa în conformitate cu dispozițiile legale.

A susținut că, obiectul verificărilor realizate de instanța de recurs îl constituie doar legalitatea hotărârii recurate, astfel încât, în situația admiterii cererii de recurs formulată de recurentă, instanța de recurs nu putea casa decât hotărârea împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a recursului, respectiv încheierea de respingere a cererii de recuzare, nu și decizia prin care a fost soluționat apelul.

Astfel, a apreciat recurenta că dezlegarea raportului litigios de către instanța de apel nu se putea face decât după soluționarea definitivă a cererii de recuzare, prin judecarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a acestei cereri.

La data de 8 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 și art. 9 din Legea nr. 85/2014, art. 64 și art. 483 din C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 53 din C. proc. civ., ce a fost înregistrată sub numărul de dosar x/2018

Această cerere a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea pronunțată la data de 16 iunie 2020 în dosarul menționat, când instanța a admis cererea formulată de petenta S.C. D. S.A. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 și art. 9 din Legea nr. 85/2014 și a dispozițiilor art. 64 și art.

483 din C. proc. civ. și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 și art. 9 din Legea nr. 85/2014 și a dispozițiilor art. 64 și art. 483 din C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a respins cererea formulată de petenta S.C. D. S.A. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 din C. proc. civ.

La data de 14 februarie 2019, la dosar a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorțiul format din B. SPRL FILIALA BUCUREȘTI și C. SPRL, prin care intimata a invocat excepția inadmisibilității recursurilor declarate de pârâtă, solicitând respingerea căilor de atac, ca fiind inadmisibile, iar în subsidiar, ca nefondate.

De asemenea, a precizat că, în situația în care recursul va fi admis în principiu, este de acord cu soluționarea acestuia de către completul de filtru, conform dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit de către magistratul asistent raportor desemnat, în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a apreciat că recursul formulat împotriva încheierii instanței de apel din 30 octombrie 2018 a fost declarat în termenul legal și este admisibil, iar recursul declarat împotriva încheierilor din 18 iulie 2018, din 25 octombrie 2018 și a deciziei nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel București este inadmisibil.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 30 octombrie 2018 a Curții de Apel București,:

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată din oficiu de instanță, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este o cale de atac extraordinară, fiind limitat la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel, enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) din același cod.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

Concret, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenta-pârâtă să se încadreze în ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acesta trebuie să invoce una din criticile de nelegalitate prevăzute de textele prevăzute la punctele 1-8 din cadrul alin. (1) al acestui articol.

În recursul declarat, recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel exclusiv sub aspectul temeiniciei acesteia, arătând că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de recuzare, deoarece, în realitate, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 42. alin. (1) din C. proc. civ.

A precizat că aspectele litigioase pe care instanța de apel era chemată să le dezlege în prezenta cauză derivă din contractul de cesiune de creanță cu titlu de garantie nr. 9137 din 7 aprilie 2014, iar în urma unei acțiuni în justiție anterioare, promovate de administratorul judiciar al debitoarei A. S.R.L., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului București, acest contract a fost anulat, în baza sentinței civile nr. 7115 din data de 14 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul menționat, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 722 din data de 13 aprilie 2017, pronunțată de completul de judecată din cadrul Curții de Apel București compus din doamnele magistrat G. și H., aceleași ce compun completul chemat să se pronunțe și asupra apelului promovat în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a subliniat că a formulat, în apel, o primă cerere de recuzare a completului de judecată, respinsă prin încheierea pronunțată la data de 25 iunie 2018, împotriva căreia a formulat recurs, pentru soluționarea căruia Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat primul termen de judecată la data de 17 ianuarie 2019.

În considerarea acestui aspect, recurenta-pârâtă a arătat că cererea sa de amânare a judecării apelului a fost respinsă, în acest mod fiind încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, deoarece controlul exercitat de instanța de recurs vizează numai legalitatea deciziei recurate, a cărei soartă nu este înrâurită de o eventuală admitere a recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare.

Înalta Curte reține că argumentele invocate în dezvoltarea motivelor de recurs trebuie să se grefeze pe nelegalitatea hotărârii atacate, nu pe chestiuni de netemeinicie, întrucât, în considerarea specificului căii de atac a recursului, examinarea aspectelor de netemeinicie sunt excluse analizei instanței.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs depus la dosar nu s-au formulat critici concrete de nelegalitate care să se subsumeze dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la judecata realizată de instanța de apel prin încheierea pronunțată la data de 30 octombrie 2018.

În realitate, astfel cum a arătat chiar recurenta în memoriul cuprinzând motivele de recurs, criticile formulate constau, exclusiv, în aspecte legate de temeinicia încheierii de respingere a cererii de recuzare și, în plus, vizează maniera de soluționare a fondului litigiului în apel, prin pronunțarea deciziei în această fază a judecății, fără a se aștepta soluționarea recursului declarat de recurentă împotriva încheierii din 25 iunie 2018 (prin care a fost respinsă prima cerere de recuzare formulată în apel).

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că dezlegarea raportului litigios de către instanța de apel nu se putea face decât după soluționarea definitivă a cererii de recuzare, prin judecarea recursului formulat de recurentă împotriva încheierii de respingere a acestei cereri.

Susținerile cuprinse în dezvoltarea motivelor de recurs, anterior sintetizate, nu pot fi considerate critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece vizează strict aspecte de netemeinicie și, astfel, excedează controlului instanței de recurs.

În consecință, Înalta Curte consideră că exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurentei-pârâte neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere și inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat împotriva încheierii din 30 octombrie 2018 a Curții de Apel București, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la recursul declarat împotriva încheierilor din 18 iulie 2018, din 25 octombrie 2018 și a deciziei nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel București:

Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata A. S.R.L. prin administrator judiciar CONSORȚIUL B. SPRL FILIALA BUCURESTI ȘI C. SPRL, în temeiul dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Conform textului art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Recursul analizat vizează decizia nr. 2180 din 1 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă:

A admis excepția inadmisibilității apelului declarat de apelanta - pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimatele-debitoare A. S.R.L, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR consorțiul format din B. SPRL FILIALA BUCURESTI și C. SPRL, A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL I., cu intimata-pârâtă E. S.A., și intimata-intervenientă F. S.A. împotriva încheierilor de ședință din data de 16 martie 2018, respectiv 13 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, prin care au fost respinse excepțiile invocate.

A respins apelul declarat împotriva acestor încheieri ca inadmisibil.

A respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva încheierii din data de 13 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a F. S.A., ca nefondat.

Totodată, calea de atac a fost declarată și împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 și din 25 octombrie 2018 pronunțate în apel de aceeași instanță, hotărâri cu caracter interlocutoriu.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit ultimei teze a alin. (2) al textului menționat, în forma în vigoare la data introducerii cererii:

"Nu sunt supuse recursului (...) recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

În speță, s-a dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, în raport cu dispozițiile căreia s-a stabilit competența materială a tribunalului, în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârile președintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părți numai cu apel, în termen de 7 zile, iar dispozițiile art. 9 teza a doua din legea menționată prevăd că hotărârile curții de apel sunt definitive.

Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 85/2014 recunosc doar calea de atac a apelului ce poate fi exercitat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în materia reglementată de această lege.

Cum decizia atacată a fost pronunțată în apel, în considerarea argumentelor expuse mai sus rezultă că aceasta are caracter definitiv, nefiind susceptibilă a fi atacată cu recurs, după cum nici încheierea cu caracter interlocutoriu din 25 octombrie 2018, pronunțată în cursul soluționării apelului, nu poate fi atacată cu recurs, pentru identitate de argumente.

Recunoașterea unei căi extraordinare de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Totodată, instanța de recurs constată că, în ceea ce privește încheierea din data de 18 iulie 2018 a instanței de apel, este aplicabil principiul unicității căii de atac, întrucât, astfel cum rezultă din decizia nr. 1075 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16 mai 2019, această încheiere a mai fost, anterior, atacată cu recurs de către recurenta-pârâtă, prin decizia menționată fiind respinsă calea de atac formulată, ca inadmisibilă.

În consecință, întrucât recurenta-pârâtă nu este îndreptățită să folosească decât o singură dată calea de atac a recursului, iar acest drept a fost deja exercitat în cadrul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că este inadmisibilă formularea unui al doilea recurs împotriva încheierii din data de 18 iulie 2018 a instanței de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (4) și (9) alin. (2) din Legea nr. 85/2014, coroborate cele ale art. 483 alin. (2) teza ultimă din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 și 25 octombrie 2018, precum și împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierii din data de 30 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva încheierilor din 18 iulie 2018 și 25 octombrie 2018, precum și împotriva deciziei civile nr. 2180 din 01 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 iunie 2020.