ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1259/2015

Decizia nr. 1259/2015

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2/COM/2013, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SA prin Agenția C., SC D. SRL, E. și a constatat nulitatea absolută parțială a Contractului de credit bancar nr. x, încheiat între reclamant și pârâta de ordin 3 pe de o parte și pârâta de ordin 1 pe de altă parte, în ceea ce privește clauza în temeiul căreia pârâta de ordin 1 poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din contract (art. 10 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul identificat anterior); a constatat nulitatea absolută parțială a Contractului de cesiune de creanțe din 27 octombrie 2010, încheiat între pârâta de ordin 1 și pârâta de ordin 2, cu privire la creanța rezultată din Contractul de credit bancar nr. x din 29 iunie 2007 și a fost respinsă în rest cererea reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

La 29 iunie 2007, între reclamantă în calitate de coplătitor, pârâtul în calitate de împrumutat - garant și pârâta de ordin 1 - B. - Agenția C. a fost încheiat Contractul de credit nr. x, prin care pârâtul E. a fost împrumutat de bancă cu suma de 142.000 euro.

La 18 noiembrie 2009, s-a încheiat un act adițional prin care s-a prevăzut că împrumutatul beneficiază de o perioadă de grație de 6 luni, valoarea creditului totalizând suma de 157.187,47 euro, rambursabil în 272 rate lunare.

Prin Adresa din 28 octombrie 2010 pârâtului de ordin 3 i se comunică intervenția contractului de cesiune de creanță între B. și pârâta de ordin 2, respectiv Contractul din 27 octombrie 2010, prin care B. a cesionat creanța născută în baza Contractului de credit nr. x din 29 iunie 2007, către SC D. SRL cu indicarea sumei datorate ca fiind de 164.778,24 euro.

S-a constatat că cererea reclamantei este în parte întemeiată întrucât clauza din contractul de credit în temeiul căreia pârâta de ordin 1 poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din contract este abuzivă, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, este vorba despre o clauză contractuală standard preformulată care nu a fost negociată cu reclamanta.

Condițiile prevăzute de legislația națională și de cea comunitară pentru ca această clauză să fie considerată abuzivă și anume: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; să fie contrară bunei credințe și prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului sunt îndeplinite.

Caracterul abuziv al clauzei rezultă din modalitatea evazivă și incompletă în care a fost redactată, în condițiile în care prin clauza prevăzută la art. 10 din condițiile generale ale convenției de credit, s-a stabilit pur și simplu că banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale, însă fără a preciza în concret în ce condiții poate interveni cesiunea, prezumția bunei credințe a băncii este înlăturată.

Pârâta de ordin 1 nu a făcut dovada negocierii clauzei contractuale considerate abuzive, potrivit art. 1169 C. civ., cu atât mai mult cu cât obligația de a negocia clauza respectivă este una de rezultat și nu de mijloace.

Caracterul abuziv în speță este determinat de dezechilibrul semnificativ între drepturile băncii și obligațiile reclamantei pe care l-a creat clauza înserată în art. 10 din condițiile generale, întrucât, deși nu a notificat declararea scadenței anticipate a creditului, B. a procedat la cesionarea creanței.

Contractul de cesiune de creanță are o cauză imorală câtă vreme, deși contractul de credit este unul garantat cu ipotecă de pârâtul de ordin 3 - E., conform art. 10 din condițiile speciale, pârâta de ordin 1 nu a încercat sub nicio formă să-și îndestuleze creanța urmărind garanția imobiliară.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 27 ianuarie 2012 au declarat apel pârâtele B. SA și SC D. SRL.

Prin Decizia nr. 473 din 18 noiembrie 2014 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a admis apelurile și a schimbat Sentința civilă nr. 2/COM/2013 în sensul că respinge în tot acțiunea reclamantei A. și o obligă la 1.095,61 RON cheltuieli de judecată către pârâta B.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele:

Acțiunea reclamantei, sub aspectul obiectului, cauzei și părților primelor trei capete de cerere este identică acțiunii formulate de pârâtul E. care a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2010.

În prezentul apel s-a invocat excepția insuficientei timbrări a acțiunii reclamantei A., dar și aceea a lipsei capacității de folosință a pârâtei B. SA - Agenția C.

În mod corect a stabilit tribunalul că litigiul este unul întemeiat pe Legea nr. 193/2000, reclamanta, în calitate de consumator fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Pârâta B. SA - Agenția C., are organe proprii de conducere și a încheiat Contractul de credit nr. x din 29 iunie 2007 cu reclamanta A. și pârâtul E.

Părțile și-au adus la cunoștință pozițiile față de litigiu, acestea fiind contradictorii și ireconciliabile, disp. art. 720

1

C. proc. civ. fiind respectate în ce privește finalitatea procedurilor.

Soluția din Dosarul nr. x/107/2010 are o înrâurire determinantă asupra soluției ce s-ar fi pronunțat în dosarul de față, motiv pentru care s-a și dispus suspendarea prezentului apel prin Încheierea din 28 martie 2013.

Prin Decizia nr. 16/2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a reținut, cu privire la clauza de la pct. 10 din Condițiile generale de creditare, că aceasta nu are un caracter abuziv, întrucât dreptul instituției bancare de a proceda, în principiu, la cesionarea unei creanțe născute din contractul de credit încheiat de reclamant nu este condiționat, așa cum corect se susține de către apelante, de includerea în condițiile de creditare a acestei clauze, existând și independent de aceasta în temeiul art. 1391 și urm. din titlul V cap. VIII C. civ.

Clauza de la pct. 10 a fost exprimată clar, într-un limbaj ușor inteligibil, așa cum prevede art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar faptul că reclamantul este nemulțumit de cesionarea creanței, contestând condițiile în care a fost efectuată, nu lipsește de efect respectiva clauză.

Pentru nestabilirea exactă a condițiilor în care ar intervenii cesiunea a fost reținută de către prima instanță și lipsa bunei-credințe a băncii, deși reclamantul nu a indicat în mod expres în ce măsură această apelantă nu a manifestat bună-credință contractuală, care este și prezumată de lege în art. 970 C. civ.

Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților a fost constatat de către instanță nu atât în raport de caracterul general al clauzei din condițiile de creditare, ci în raport de calitatea cesionarului - societate nebancară și de împrejurarea cesionării creanței fără notificarea scadenței creditului.

Dat fiind regimul juridic al contractului de cesiune, reglementat de art. 1393 C. civ., posibilitatea băncii de a proceda la cesiune, indiferent de existența unui caz de culpă privind neîndeplinirea obligațiilor contractuale, reținerea unor împrejurări care ar atrage nulitatea cesiunii nu pot fi invocate pentru a justifica considerarea ca fiind abuzivă și nulitatea unei clauze dintr-un contract anterior, dezechilibrul contractual nerezultând obiectiv, în speță, din chiar stipularea unei astfel de clauze.

Prin Decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013 s-a reținut că primul capăt de cerere relativ la constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar, prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 și, pe cale de consecință, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a cesiona creanța către un terț și, implicit nulitatea contractului de cesiune încheiat între pârâte pentru aceste motive a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurarea soluției instanței de apel de către intimatul reclamant. În speță s-a statuat astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care instituie dreptul pârâtei B. SA de a cesiona creanța nu este o clauză abuzivă din perspectiva art. 4 prev. de Legea nr. 193/2000 și, implicit, a fost irevocabil soluționată, prin nerecurare, și cererea de constatare a nulității contractului de cesiune, ca urmare a inexistenței dreptului recurentei de a cesiona creanța, aspect ce ar eluda dispozițiile speciale din Legea nr. 193/2000 și legislația bancară.

Prin aceeași decizie s-a stabilit că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat nulitatea contractului de cesiune de creanță pentru absența notificării cesiunii într-o anumită formă, respectiv prin executor judecătoresc și lipsa acordului reclamantului, în calitate de debitor cedat, la încheierea contractului de cesiune de creanță.

Aceste aspecte au fost irevocabil tranșate, prin raportare la art. 1391 C. civ. au fost respinse susținerile reclamantului relative la absența notificării prin intermediul executorului judecătoresc și lipsa acordului debitorului cedat ca nefondate.

În aceste condiții în care s-a tranșat irevocabil asupra caracterului legal al clauzei cuprinse de pct. 10 din Condițiile generale de creditare, apelurile au fost considerate fondate cu privire la soluția primei instanțe asupra primului capăt de cerere al reclamantei A.

Tribunalul a constatat nulitatea contractului de cesiune în baza principiului potrivit căruia actul subsecvent urmează calea actului principal. Constatând nulitatea clauzei din contractul de credit, tribunalul a constatat nulitatea contractului de cesiune, apreciind că acesta a fost încheiat în temeiul unei clauze constatată nulă.

Cum clauza din contractul de credit apare ca legală, se impune aprecierea că și contractul de cesiune are un temei contractual valid.

Față de disp. art. 1391 - 1393 C. civ. contractul de cesiune apare drept valid.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta SC B. SA.

Reclamanta A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Apelul SC D. SRL a fost declarat tardiv. Astfel, sentința tribunalului a fost comunicată la 18 februarie 2013, iar apelul a fost declarat la 7 martie 2013.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâtele apelante erau obligate să timbreze fiecare petit din cererea de chemare în judecată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 146/1997.

Taxa de timbru trebuia stabilită de instanța de apel pentru fiecare cerere în parte, sens în care nu se putea păși la judecată, acțiunea fiind insuficient timbrată, iar cauza trebuia soluționată, în limitele în care taxa de timbru a fost achitată în mod legal.

Recurenta reclamantă susține că deși a invocat excepția netimbrării, instanța de apel nu s-a pronunțat, acesta fiind motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit s-a dispus suspendarea judecării cauzei la 28 iunie 2013 apreciindu-se că soluționarea cauzei depinde în totalitate de soluția din Dosarul x/107/2010.

Față de cererea de la petitul 1 al acțiunii recurenta arată că a renunțat la aceasta, iar Curtea de Apel a judecat un petit asupra căruia se renunțase - motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată s-a schimbat cauza actului juridic dedus judecății. Nu s-a invocat nici obligația notificării prin executor judecătoresc a cesiunii, nici lipsa acordului debitorului cedat, în speță, a coplătitorului.

Recurenta arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ. întrucât nu are o motivare clară, exactă și necontradictorie.

Banca nu a făcut dovada respectării obligațiilor care i se impută și mai mult, deși cunoștea că recurenta reclamantă și-a schimbat domiciliul din anul 2008 nu a înștiințat-o pentru a plăti ratele neachitate de E.

Se solicită constatarea nulității cesiunii de creanță intervenită între B. și SC D. SRL, efectuată în mod abuziv și cu încălcarea drepturilor reclamantei în calitate de consumator.

Pârâta SC B. SA critică decizia sub aspectul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Se arată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., motiv de modificare reglementat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel nu a motivat reducerea cheltuielilor de judecată, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin decizia recurată a fost admis apelul B. SA și s-a respins acțiunea reclamantei A., însă în mod nelegal a obligat intimata la plata doar în parte a cheltuielilor de judecată în fond și apel, respectiv la suma de 1.095,61 RON.

Valoarea cheltuielilor de judecată suportate de B. SA este de 15.368,16 RON, din care 5.605 RON taxa de timbru în apel și 9.762,66 RON cu titlu de onorariu de avocat și este rezonabilă în raport cu valoarea pricinii și munca depusă în combaterea acțiunii formulată de intimată.

Instanța nu poate să reducă taxa de timbru ci eventual în măsura în care apreciază că este disproporționat de mare, onorariul de avocat.

Cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă au caracter necesar, real și rezonabil.

Prin prisma prevederilor exprese ale art. 274 alin. (3) C. proc. civ., posibilitatea instanței de apreciere asupra cuantumului cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat este limitată și în niciun caz nu poate duce la înlăturarea lui în totalitate.

Reclamanta A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de SC B. SA ca nefondat.

Intimata SC D. SRL a formulat de asemenea întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de reclamanta A.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A.:

Tardivitatea apelului declarat de SC D. SRL nu a fost pusă în discuția părților în cadrul dosarului de apel, iar la acest moment nu constituie un motiv de nelegalitate pentru admiterea recursului. Chiar și în această situație, dacă s-ar considera că apelul declarat de SC D. SRL ar fi tardiv, aceasta nu ar conduce în mod automat la admiterea acțiunii reclamantei.

Critica privind timbrajul nu poate fi primită. Împotriva modului de calcul al taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, chestiunea timbrajului nu poate constitui motiv de recurs.

Încheierea din 28 iunie 2013 prin care s-a dispus suspendarea putea fi recurată în conformitate cu disp. art. 244

1

C. proc. civ. cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, astfel că, la acest moment, recursul împotriva acestei încheieri apare ca inadmisibil.

Referitor la critica recurentei privind faptul că instanța s-a pronunțat asupra unei cereri la care recurenta reclamantă a renunțat, Curtea de Apel a reținut că la termenul din 21 septembrie 2012, reclamanta a revenit asupra renunțării la judecarea primului capăt de cerere.

Față de disp. art. 246 C. proc. civ. reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, însă, în speța de față reclamanta nu a mai reiterat o astfel de cerere.

Mai mult decât atât, intimata SC D. SRL prin întâmpinarea depusă în recurs menționează că nu se opune modificării hotărârii pronunțate în apel în sensul de a se lua act de renunțarea la judecată cu privire la solicitarea privind anularea art. 10 din Condițiile generale de creditare referitoare la cesiune.

Instanța de apel nu a reținut că în prezenta cauză există autoritate de lucru judecat, însă a ținut cont de judecata instanțelor care s-au pronunțat asupra acelorași petite.

Critica recurentei reclamante referitoare la faptul că în privința art. 10 din Condițiile generale de creditare, în prezenta cauză instanța de apel și-a întemeiat decizia numai pe hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/107/2010 este neîntemeiată.

Asupra valabilității art. 10 din Condițiile generale de creditare s-a pronunțat Curtea de Apel Alba-Iulia, acest aspect devenind irevocabil prin nerecurare. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a analizat legitimitatea art. 10 din Condițiile generale de creditare, ci s-a pronunțat cu privire la nulitatea contractului de cesiune încheiat între B. SA și SC D. SRL.

Aspectele de natură contractuală, respectiv nerespectarea de către B. SA a contractului de credit nu sunt de natură a atrage nulitatea contractului de cesiune.

Pretinsa nerespectare a procedurii de declarare a exigibilității anticipate a creditului de către B. SA nu atrage nulitatea cesiunii deoarece natura exigibilă sau nu a creanței nu influențează valabilitatea cesiunii.

Față de aceste considerente, criticile aduse deciziei de către recurenta reclamantă sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC B. SA:

Acest recurs privește exclusiv cheltuielile de judecată, recurenta pârâtă criticând decizia în ceea ce privește cuantumul acestora.

Instanța de apel a reținut următoarele:

"Potrivit art. 298 și 274 C. proc. civ., reclamanta va plăti pârâtei B. SA suma de 1.095,61 RON cheltuieli de judecată în apel, pârâta SC D. SRL nesolicitând asemenea cheltuieli".

Așadar, instanța a stabilit suma de 1.095,61 RON ca fiind cheltuieli de judecată fără a defalca această sumă și a arăta dacă aceasta reprezintă taxă judiciară de timbru și/sau onorariu de avocat.

De asemenea, instanța nu a micșorat onorariul de avocat, deoarece aceasta se putea face numai în situația în care "constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Din această perspectivă, suma stabilită drept cuantum al cheltuielilor de judecată poate fi o eroare materială sau o omisiune a instanței de judecată, care are rezolvare în condițiile prevederilor art. 281, respectiv 281

2

C. proc. civ.

Critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată în contextul dat, în sensul că valoarea acestora este mai mică nu reprezintă un motiv de nelegalitate astfel cum sunt prevăzute acestea în art. 304 pct. 9 - 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, recursul declarat de pârâta SC B. SA urmează a fi respins.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și potrivit disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 473/2014 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2015.

Procesat de GGC - MI