ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1309/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1309/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș la data

de 03 mai 2011, reclamantul I.N. a chemat în judecată pe pârâta SC G.P.I.C. SRL

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

condițiile stabilite de părți a obiectului Tranzacției extrajudiciare

autentificate din 30 aprilie 2008 de B.N.P. - A. București, constând in

promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare părți sociale în SC S.G. SRL;

la restituirea sumei de 1.165.000,23 euro echivalentul în lei la data plății și

a dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data acceptării plății

de către pârâtă și până la restituirea integrală a acesteia, având în vedere

faptul că suma de 1.165.000,23 euro reprezintă în fapt o plată nedatorată ce nu

corespunde unei prestații corelative;

cauză a pârâtei și să fie obligată la restituirea către reclamant a sumei de 1.165.000,23

euro echivalentul în lei la data plății și a dobânzii legale aferente acestei

sume;

5.

să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1664 din 28 octombrie 2011 Tribunalul

Comercial Argeș a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat

soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza

a fost înregistrată la data de 12 decembrie 2011, sub nr. 76088/3/2011.

La

solicitarea instanței, reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în

judecată, în sensul că solicită, în principal, obligarea pârâtei la restituirea

sumei de 1.165.000,23 euro, în echivalent lei la data plății, precum și a

dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data plății și până la

restituirea integrală, ca urmare a imposibilității realizării obiectului

tranzacției extrajudiciare autentificate din 30 aprilie 2008 de B.N.P. - A. București,

obiect constând în transmisiunea părților sociale deținute de pârâtă în SC S.G.

SRL, transfer al părților sociale ce nu mai poate fi efectuat din cauza

neîndeplinirii în termenul și în condițiile stabilite de părți a condițiilor

precedente stipulate în capitolul 3 din tranzacție, precum și din cauza

încetării efectului tranzacției la data de 22 iunie 2012, iar, în subsidiar obligarea

pârâtei la restituirea sumei de 1.165.000,23 euro, în echivalent lei la data

plății, precum și a dobânzii legale aferente, în temeiul îmbogățirii fără justă

cauză, constatând și efectuarea unei plăți nedatorate, din eroare, supusă

repetițiunii conform art. 992-997 C. civ.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin

sentința civilă nr. 5956 din 2 octombrie 2013, a anulat ca netimbrată cererea

subsidiară având ca temei îmbogățirea fără justă cauză și a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamant, obligându-l pe acesta din urmă să

plătească pârâtei suma de 84.143,52 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pentru

soluționarea unui diferend existent între părți privind gestionarea activității

SC S.G. SRL, la data de 30 august 2008 părțile au încheiat contractul de

tranzacție autentificat sub nr. 977 din 30 aprilie 2008 la B.N.P. - A. București.

Prin acest contract de tranzacție, s-a prevăzut că

pârâta SC G.P.I.C. SRL se obligă să transmită reclamantului părțile sociale pe

care le deține la S.G., prin încheierea unui contract de cesiune, „în termenii

și condițiile prevăzute în prezenta tranzacție și sub rezerva îndeplinirii

condițiilor precedente prevăzute la capitolul 3

”

;

capitolul 3, intitulat Condiții precedente pentru transmiterea părților sociale

prevede că îndeplinirea de către pârâtă a angajamentului asumat de a transmite

părțile sociale reprezentând 60% din capitalul social al Societății este

condiționată de îndeplinirea, până la data de 22 iunie 2008, a două condiții,

respectiv:

- garantarea plății prețului de către reclamant prin

instituirea unui drept de ipoteca și a interdicției de înstrăinare si grevare

în favoarea pârâtei G.P., asupra unor bunuri imobile, proprietatea lui I.N.,

acceptate în prealabil de pârâtă, în valoare egală sau mai mare cu 130% față de

valoarea prețului de cumpărare;

- eliberarea garanțiilor reprezentate de contractul de

garanție reală imobiliară asupra soldurilor conturilor S.G., încheiat la data

de 18 aprilie 2007, precum și de cele două scrisori de garanție emise de către

B.A., respectiv B.P.E. în favoarea SC B.C.U.T.B. SA (împrumutătorul pârâtei în

vederea refinanțării costurilor de achiziție a carierei de piatră din jud.

Argeș), prin care SC G.2. SA si SC G.P. SA, în calitate de avaliști, sunt

ținute în solidar cu S.G. pentru restituirea împrumutului acordat de SC U.T.B. SA,

cel mai târziu în termen de 60 zile de la semnarea contractului.

Prin același contract, reclamantul I.N. și-a asumat

obligația de a plăti prețul transferului (stabilit la 3.200.000 euro), în

tranșe, respectiv 25.000 euro, cel mai târziu în termen de 10 zile de la

semnarea tranzacției, 960.000 euro cel mai târziu la data de 22 iunie 2008,

960.000 euro cel mai târziu la data de 22 august 2008 și 1.255.000 cel mai

târziu la data de 10 decembrie 2008.

S-a mai prevăzut că după îndeplinirea condițiilor

precedente, cel mai târziu în termen de 7 zile de la data îndeplinirii acestora

se va încheia contractul de cesiune, iar părțile vor renunța la drepturile

deduse judecății în toate procesele inițiate de acestea.

Din perspectiva calificării condițiilor preexistente,

în legătură cu care părțile au avut poziții procesuale diferite, instanța a

reținut, cu titlu prealabil, că acestea nu afectează actul juridic integral,

așadar obligațiile ambelor părți implicate, ci numai obligația pârâtei de a

transfera proprietatea asupra părților sociale prin semnarea contractului de

cesiune.

Primul

argument reținut a fost acela al interpretării literale: atât la secțiunea 1.1,

cât și la secțiunea 3 din convenție se arată expres că numai obligația pârâtei

de a transmite părțile sociale este sub rezerva/condiționată de îndeplinirea

condițiilor precedente, în vreme ce obligația reclamantului de plată a prețului

nu este legată de îndeplinirea acestor condiții, prin nicio clauză.

Independența totală dintre obligația de plată a

prețului și îndeplinirea condițiilor preexistente mai sus menționate a

rezultat, în al doilea rând, din termenele prevăzute în contract pentru

îndeplinirea obligațiilor: pentru îndeplinirea condițiilor precedente s-a

stabilit scadența la data de 22 iunie 2008 (respectiv 60 zile de la semnarea

convenției în cazul eliberării garanțiilor, potrivit art. 3.2, ceea ce ar fi

determinat scadența de 30 iunie 2008), de la această dată urmând a se calcula

termenul de 7 zile pentru încheierea convenției, în timp ce executarea

obligației de plată a prețului este supusă unui calendar prevăzut la art. 2.2

din contract, calendar din care rezultă că, până la data prevăzută pentru

îndeplinirea condițiilor preexistente, I.N. ar fi trebuit să achite două tranșe

din preț.

De altfel, reclamantul a și achitat prima parte din

preț potrivit convenției, respectiv 25.000 euro la data de 30 aprilie 2008.

Așadar, oricare ar fi calificarea clauzelor disputate,

obligația reclamantului de a achita prețul este o obligație pură și simplă.

Cu referire la natura juridică a acestor condiții

preexistente, instanța a apreciat că acestea sunt obligații suplimentare

stabilite în sarcina reclamantului, iar nu condiții, ca specie a modalităților

actului juridic.

Instanța a avut în vedere definiția legală a condiției

și regula de interpretare prevăzută de art. 977 C. civ., potrivit căreia

interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Din

perspectiva definiției legale, potrivit art. 1004 C. civ., obligația este

condițională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor și necert,

astfel că de esența condiției, ca modalitate a actului juridic este ca aceasta

să fie reprezentată de un eveniment nesigur ca realizare. Din modalitatea în

care sunt reglementate în capitolul 3 al convenției condițiile preexistente, a

rezultat însă că nu se poate reține caracterul incert, nesigur ca realizare al

acestora.

În condițiile în care I.N. a arătat expres, cu ocazia

formulării cererii precizatoare, că nu invocă nulitatea, rezilierea,

rezoluțiunea contractului, a reținut instanța că actul autentificat din 30

aprilie 2008 este un act valabil care își produce plenar efectele, iar plata

efectuată reprezintă executarea obligației stabilite prin această convenție,

obligație care, așa cum s-a arătat mai sus, nu este condiționată în niciun mod.

Într-un plan subsecvent al raționamentului juridic

expus de părți, instanța a apreciat că ambele tipuri de obligații

(„condiții" în exprimarea convenției) preexistente depind de voința

reclamantului: astfel, dacă în cazul obligației de constituire a garanțiilor

rezultă în mod explicit că aceasta cade în sarcina lui I.N. (aspect, de altfel

necontestat în cauză), în cazul obligației de eliberare a garanțiilor,

reclamantul afirmă că aceasta cade exclusiv în sarcina terțului (B.Î.).

Față de împrejurarea că această obligație este

stabilită exclusiv în favoarea pârâtei (aspect rezultat din scopul declarat de

părți pentru inserarea clauzei 3.2 chiar în cadrul acestei clauze), a rezultat

că nu se poate reține că SC G.P.I.C. SRL este ținută a acționa în vreun fel în

vederea concretizării acestui demers, astfel încât neîndeplinirea obligației să

aibă efecte nefavorabile în ceea ce o privește.

Pe de altă parte, chiar dacă în convenție se prevăd

formal numai acțiuni ale SC B.C.U.T.B. SA, este evident că un contract nu poate

stabili obligații pentru un terț perfect față de contract (opunându-se

principiul relativității efectelor contractului).

Recurgând la regula de interpretare prevăzută de art. 978

C. civ. (când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează

în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce

niciunul), tribunalul a apreciat că în cauză există prezumția rezonabilă că, în

concret, reclamantului îi incumba obligația de a acționa în sensul în care

banca să elibereze garanțiile constituite de societățile din grupul din care

face parte pârâta, aferente împrumutului societății ale cărei părți sociale

urmau a reveni chiar reclamantului.

Prin urmare, invocarea neîndeplinirii acestor obligații

chiar de către reclamant nu a fost primită: I.N. nu este în măsură a alege

între executarea contractului și desființarea sa pentru neexecutarea propriilor

obligații deoarece aceasta ar însemna ca existența unei convenții să depindă

exclusiv de voința uneia dintre părți, care în mod voluntar înțelege să nu-și

execute obligațiile. Unei asemenea interpretări i se opune principiului forței

obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.) și al executării cu bună-credință

a obligațiilor contractuale (art. 970 C. civ.).

În concordanță cu aceste argumente reținute rezultă că

în niciun caz nu se poate stabili că obiectul tranzacției este imposibil de

executat, neexistând la data încheierii convenției o imposibilitate absolută

(pentru oricine) de executare a obligațiilor prevăzute la capitolul 3.

Față de împrejurarea că această convenție s-a reținut a

fi valabil încheiată și producând efecte în prezent (nefiind anulată, denunțată

sau desființată în alt mod), a rezultat că obligația de plată stabilită în

sarcina reclamantului, executată în parte de acesta, nu este supusă

restituirii.

Plata

nu este lipsită de cauză deoarece la încheierea tranzacției a existat

prefigurarea contraprestației (încheierea contractului de cesiune), iar

neîndeplinirea contraprestației care legitimează plata a fost exclusiv din

culpa reclamantului.

Cât despre restituirea solicitată în temeiul art. 993

și următoarele C. civ., tribunalul a apreciat că mecanismul plății lucrului

nedatorat nu operează în cauză, deoarece datoria în vederea căreia s-a făcut

plata a existat, obligația de plată a prețului fiind expres prevăzută în

contractul de tranzacție.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I.N..

Prin decizia nr. 1019 din 4 noiembrie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamantul I.N., împotriva sentinței civile nr. 5956/02 octombrie 2013,

pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. 76088/3/2011

având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC G.P.I.C. SRL.

A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 8.000 euro

cheltuieli de judecată.

Curtea

nu a primit susținerile apelantului în sensul că, întrucât părțile sociale ale SC

S.G. SRL nu au mai putut fi cesionate ca urmare a neîndeplinirii în termenul

stipulat a condițiilor suspensive de la art. 3.2 din tranzacția extrajudiciară,

acesta rămâne lipsit de efecte juridice iar plata făcută în baza unui act

lipsit de efecte juridice nu poate fi considerată ca fiind valabilă.

Instanța a reținut că apelantul reclamant este în culpă

pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 3.1 și 3.2 din Contractul

de Tranzacție, astfel că devine aplicabil principiul de drept potrivit cu care nemo

auditur propriam turpitudinem allegans - deci reclamantul nu se poate prevala

de propria culpă.

În mod netemeinic s-a susținut de către apelant faptul

că, clauzele de la art. 3.2 din tranzacție ar reprezenta condiții suspensive,

iar nu obligații stabilite în sarcina sa, astfel cum corect a reținut prima

instanță.

Potrivit art. 977 C. civ. 1864 interpretarea clauzelor

contractului se face potrivit voinței reale a părților, iar nu conform sensului

literal al termenilor, astfel că, faptul că părțile au înțeles să denumească art.

3 „Condiții precedente pentru transmiterea părților sociale" nu poate

conduce prin el însuși la concluzia că raportul juridic obligațional ar fi

afectat de modalitatea condiției.

Esențial este faptul că, în cazul condiției, este vorba

despre un eveniment viitor și nesigur că se va produce, ceea ce nu este cazul

în speță, câtă vreme din interpretarea coroborată a clauzelor Tranzacției

reiese că voința părților a fost în sensul ca apelantul reclamant să aducă la

îndeplinire cele prevăzute la art. 3.1 și 3.2. De aceste clauze nu depinde

nașterea raportului juridic obligațional, în condițiile în care este evident că

obligația de plată a prețului prevăzută la art. 2 nu era afectată decât de

termen, iar nu și de vreo condiție.

În ceea ce privește obligația prevăzută de art. 3.1

privind garantarea plății prețului de cumpărare prin instituirea de către

apelant a unui drept de ipotecă asupra unor imobile proprietatea sa și în

favoarea intimatei G.E.P.I.C., s-a constatat că aceasta nu a fost executată și

mai mult, nici măcar apelantul însuși nu a susținut acest fapt, deși era unica

persoană care ar fi putut să o aducă la îndeplinire.

Referitor la obligația prevăzută la art. 3.2 - cea

privind eliberarea garanțiilor instituite în baza dispozițiilor contractului de

credit și a scrisorilor de garanție bancară, Curtea a apreciat că, în mod

nefondat, s-a susținut prin motivele de apel că acestea cădeau în sarcina unui

terț - U.T.B., deoarece, față de principiul relativității efectelor actului

juridic civil consacrat de art. 973 C. civ. 1864, Tranzacția Extrajudiciară

încheiată între părți nu poate produce efecte decât față de autorii actului, în

speță părțile din cauză, ea neputând să dea naștere la obligații și în sarcina

altor persoane.

De asemenea, interpretând contractul dintre părți

potrivit criteriului avut în vedere de art. 977 C. civ. 1864 (voința reală a

părților), se ajunge la concluzia că intenția comună a acestora a fost în

sensul că, eliberarea garanțiilor și a scrisorilor de garanție, să se producă

ca efect al demersurilor apelantului reclamant.

După cum a susținut apelantul, acesta nu avea cum să

elibereze el însuși scrisorile de garanție bancară, acesta fiind atributul B.U.T.,

însă Curtea a considerat că voința părților aceea că reclamantul să determine

banca să procedeze în acest sens, de vreme ce chiar în conținutul tranzacției (art.

4) se face referire la faptul că d-lui N.I. îi sunt interzise „toate acele

garanții care presupun constituirea de garanții și asumarea de angajamente în

afara obiectului de activitate al S.G., cu excepția celor prevăzute la

capitolul 3 punctul 3.2”.

S-a mai reținut că eliberarea garanțiilor profita

intimatei pârâte, câtă vreme scrisorile de garanție erau avalizate de societăți

din același grup economic, astfel că apărea lipsit de sens ca părțile să

insereze o clauză prin care pârâta să fie obligată să facă un lucru care îi

profita ei înseși.

Față de cele de mai sus și de prevederile art. 978 C.

civ. 1864 potrivit cu care, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în

care pot produce vreun efect iar nu în sensul în care n-ar putea produce nici

un efect, Curtea a ajuns la concluzia că prin Tranzacție apelantul reclamant

și-a asumat obligația de a determina Banca să elibereze garanțiile menționate

la pct. (IV) din Preambul.

Or, apelantul nu a făcut demersuri pentru producerea

acestui rezultat, în condițiile în care, spre ex., ar fi putut să ofere SC U.T.B.

SA alte garanții, care să fie îndestulătoare pentru aceasta încât să o

determine să renunțe la garanțiile instituite anterior în favoarea sa.

A

rezultat așadar că, fiind în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor

contractuale, apelantul reclamant nu poate invoca imposibilitatea realizării

obiectului Tranzacției din cauza neîndeplinirii, în termenul și condițiile

stabilite de părți, a condițiilor precedente de la art. 3, ca temei al

petitului principal al cererii de chemare în judecată, precizate la data de 14

septembrie 2012.

Instanța a reținut caracterul vădit nefondat al

susținerilor din apel referitoare la reaua-credință a pârâtei, care a făcut tot

posibilul ca să nu se îndeplinească condițiile precedente, în condițiile în

care, pe de o parte, buna-credință se prezumă, iar, pe de altă parte, apelantul

nu a făcut dovezi în acest sens, ci doar s-a limitat la a face afirmații cu

caracter de generalități.

De asemenea, Curtea a considerat că, în mod nefondat,

s-a susținut de către apelant faptul că, față de reciprocitatea și

interdependența obligațiilor dintre părți, suma a cărei restituire se solicită

nu are ca echivalent o contraprestație corelativă, astfel că trebuie restituită

indiferent de invocarea vreunei culpe, deoarece în contract nu este prevăzută

vreo clauză penală și nici pârâta nu a invocat existența vreunui prejudiciu

pentru a fi îndreptățită să o rețină.

S-a avut în vedere că apelantul reclamant a achitat

suma de 1.165.000,23 euro în executarea obligațiilor asumate prin Contractul de

tranzacție (art. 2), obligații de care era ținut în conformitate cu prevederile

art. 969-970 C. civ. 1864, neputându-se vorbi așadar de o plată efectuată în

lipsa unei obligații în acest sens.

Mai mult, atât la încheierea Contractului de

Tranzacție, cât și la momentul efectuării plății, scopul imediat avut în vedere

de apelant a fost cel al cesiunii de către G.E.P.I.C. a părților sociale deținute

la SC S.G. SRL.

Au fost reținute, ca nefondate, criticile din apel

potrivit cu care nerealizarea obiectului unui contract lipsește de cauză plata

prețului, întrucât, astfel cum, în mod corect, a arătat și intimata prin

întâmpinare. Cauza actului juridic civil constă în obiectivul urmărit la

încheierea unui asemenea act, momentul de referință fiind așadar data

încheierii actului, iar nu unul ulterior (respectiv, în speță, cel al

împlinirii termenului până la care trebuiau executate obligațiile de la art. 3.2).

Faptul că ulterior această cesiune nu a mai avut loc

întrucât, din culpa apelantului reclamant, nu au fost îndeplinite în termenul

fixat cele stabilite la art. 3.2 din Tranzacție, nu a fost de natură a conduce

la concluzia că, plata sumei de 1.165.000,23 euro, s-a făcut fără prefigurarea

unei prestații.

Restituirea

sumei nu se poate dispune cu atât mai mult cu cât contractul de tranzacție nu a

fost anulat și nici nu s-a dispus rezoluțiunea acestuia, pentru a se putea

cere, pe cale de consecință, și repunerea în situația anterioară prin

restituirea sumei anterior menționate.

Referitor la motivele de apel prin care s-a invocat

faptul că pârâta nu a notificat reclamantului în termenul de prescripție că

este gata să încheie contractul de cesiune, conform art. 6 din contract sau că

ar fi intervenit prescrierea obligațiilor asumate de părți prin Tranzacția

Extrajudiciară, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost invocate și

prin acțiune și că, prin intermediul lor, se tinde la schimbarea în parte a

cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce față de prevederile art. 294 alin.

1 C. proc. civ. nu este permis.

Curtea a apreciat, ca nefondate, și susținerile prin

care s-a criticat obligarea reclamantului prin sentința atacată la plata sumei

de 84.143,52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a reținut că,

într-adevăr prima instanță avea posibilitatea conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. să reducă onorariul de avocat, criteriile avute în vedere de acest text de

lege fiind valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Or, Curtea a apreciat că, prin raportare la criteriile

menționate anterior, cheltuielile de judecată, la care a fost obligat

reclamantul de către Tribunal, nu sunt într-un cuantum excesiv, avându-se în

vedere în special valoarea deosebit de mare a obiectului pricinii (1.165.000,23

euro), dar și faptul că apărătorul pârâtei i-a asigurat asistență juridică în

primă instanță pe o perioadă mai mare de doi ani, inclusiv la Tribunalul

Comercial Argeș, (de la data angajării până la pronunțarea sentinței), timp în

care a fost prezent la toate termenele de judecată, a depus întâmpinare, cerere

de reexaminare, etc., a formulat susțineri pe excepții, probe și a depus

concluzii scrise.

Împotriva deciziei nr. 1019 din 4 noiembrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă a declarat recurs

reclamantul I.N., solicitând admiterea recursului și modificarea, în tot, a

deciziei recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În

drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc.

civ., acestea privind următoarele aspecte:

Hotărârea

recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natură pricinii (art. 304

pct. 7 C. proc. civ.). în dezvoltarea acestui motiv recurentul a arătat faptul

că instanța de apel a analizat pretențiile reclamantului prin prisma stabilirii

culpei contractuale a acestuia, susținând încălcarea clauzelor contractuale de

către reclamant, fapt ce ar conduce la netemeinicia cererii de chemare în

judecată având ca obiect restituirea sumei de 1.165.000 euro achitată cu titlu

de preț al unor părți sociale ce nu i-au mai fost transmise.

Arătă

recurentul faptul că cererea de chemare în judecată nu are caracterul unei

acțiuni în rezilierea sau rezoluțiunea contractului pentru ca instanța să

analizeze culpa părților contractante în stabilirea temeiniciei cererii de

chemare în judecată. Acțiunea nu are ca obiect repunerea părților în situația

anterioară ca urmare a rezoluțiunii contractului din culpa pârâtului astfel încât,

acesta să poată opune și respectiv invoca chestiuni legate de culpa

reclamantului, chestiuni ce au fost analizate de instanța de apel deși nu

făceau obiectul cauzei.

Motivarea

instanței de apel bazată exclusiv pe analizarea culpei reclamantului și invocarea

principiului de drept „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” este o

motivare străină de natura cauzei dedusă judecății. Prin intermediul cererii de

chemare în judecată, reclamantul a formulat o acțiune în pretenții solicitând

obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.165.000,23 Euro plus dobânda

legală, achitată cu titlu de preț al părților sociale deținute de pârâta G.P.I.C.

(G.E.P.I.C.) în SC S.G. SRL, părți sociale ce nu au mai putut fi transmise

reclamantului din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Tranzacția

Extrajudiciară, condiții exterioare părților contractante, ce țineau de fapta

unui terț. A solicita restituirea unui preț achitat pentru o contraprestație ce

nu s-a realizat reprezintă o acțiune independentă de cauzele care au condus la

neîndeplinirea respectivelor condiții, instanța trebuind să constate doar

neîndeplinirea condițiilor și, respectiv, imposibilitatea transmiterii părților

sociale deținute de pârâtă în S.G., în calitate de promitent-vânzător.

Nimic nu justifică reținerea unui preț pentru o

contraprestație ce nu s-a mai realizat indiferent care au fost cauzele

imposibilității realizării contraprestației, chiar și dacă se acceptă prin

absurd culpa plătitorului prețului, acesta nefiind un motiv de reținere a

prețului în lipsa unei contraprestații și atâta timp cât respectivul contract

nu cuprinde o clauză penală. Nefiind dedusă judecății o acțiune în

rezoluțiunea contractului prin care să se solicite desființarea acestuia

din culpa pârâtului și restituirea prețului plătit, consideră recurentul că,

motivarea instanței, caracteristică respingerii unei acțiuni în rezoluțiune,

este străină de natură pricinii, încadrându-se astfel în motivele prevăzute la art.

304 pct. 7 C. proc. civ. care justifică modificarea deciziei recurate.

O

altă motivare a instanței de apel străină de natură pricinii este aceea a

respingerii apelului pentru faptul că, la data plății prețului contractul avea

o cauza valabilă, plata prețului efectuându-se cu prefigurarea

contraprestației.

Această

motivare este caracteristică respingerii unei acțiuni în constatarea nulității

actului juridic pentru lipsa cauzei. Este evident faptul că prețul a fost

achitat cu prefigurarea unei contraprestații, a dobândirii de către reclamant a

părților sociale deținute de pârâtă în S.G. în urmă încheierii unui contract de

cesiune părți sociale. Prin acțiune nu s-a afirmat ca reclamantul ar fi avut

reprezentarea eronată a contraprestației pe care urma să o primească în

schimbul prețului. Obiectul acțiunii îl reprezintă restituirea prețului achitat

pentru faptul că prefigurarea contraprestației nu s-a mai îndeplinit în

termenul stabilit de părți în contract, respectiv pârâta nu a mai putut cesiona

în favoarea reclamantului părțile sociale deținute în S.G. deoarece Banca Unicredit

nu a eliberat în termenul stipulat în contract scrisorile de garanție bancară.

Prin urmare, nu are relevanță raportat la obiectul cauzei, prefigurarea

contraprestației la data încheierii contractului și a plății prețului,

deoarece acțiunea dedusă judecății nu este o acțiune în anularea unui act

juridic ca fiind lipsit de obiect. Acțiunea se întemeiază pe faptul

neîndeplinirii unor condiții esențiale pentru cesionarea părților sociale,

certitudinea neîndeplinirii condițiilor intervenind ulterior semnării

contractului și achitării prețului. Posibilitatea îndeplinirii obligației

pârâtei de cesionare a părților sociale era condiționată de un eveniment viitor

si nesigur că se va realiza, respectiv eliberarea scrisorilor de garanție de

către bancă.

Motivarea instanței de apel bazată pe legalitatea

cauzei actului juridic și prefigurarea contraprestației la data semnării

acestuia, este caracteristică unei acțiuni în anularea unui contract

sinalagmatic, această motivare fiind străină de natură pricinii, pricină ce

privește fapte ulterioare încheierii contractului și ce au legătură cu

neîndeplinirea unor condiții.

Instanțele fondului ce au decis respingerea acțiunii

trebuiau să justifice care este temeiul juridic al reținerii prețului de către

pârâtă și nu dacă reclamantul a avut sau nu reprezentarea contraprestației

la data achitării prețului, o astfel de motivare fiind străină de natură

pricinii.

O altă motivare străină de natură pricinii este

afirmația conform căreia restituirea prețului poate fi dispusă doar dacă

contractul este anulat ori s-a dispus rezoluțiunea acestuia, pentru a se putea

solicita pe cale de consecință repunerea părților în situația anterioară.

Nu au fost invocate prin acțiune motive de nulitate ale

actului juridic și nici nu s-a invocat culpa vreunei părți în neexecutarea

contractului ci nerealizarea unor condiții esențiale pentru cesionarea părților

sociale astfel încât, rezoluțiunea sau nulitatea actului juridic nu sunt

instituții de drept aduse în discuție prin intermediul acestei spețe și nici nu

sunt unicele instituții prin care se poate admite o acțiune in pretenții.

A

afirma că prețul plătit pentru o contraprestație ce nu s-a mai îndeplinit, nu

poate fi restituit în afară nulității sau rezoluțiunii contractului, cauza

neîndeplinirii contraprestației fiind neîndeplinirea unor condiții

esențiale pentru încheierea contractului de cesiune părți sociale, reprezintă o

eroare juridică care restrânge acțiunile în pretenții doar la o singură

instituție de drept și anume aceea a repunerii părților în situația anterioară

ca urmare a nulității sau rezoluțiunii unui act juridic.

Consideră recurentul că pot exista acțiuni în pretenții

admisibile și în afara instituției repunerii părților în situația anterioară, o

acțiune în pretenții putând deriva și din plata unui preț pentru

contraprestații ce nu au mai fost aduse la îndeplinire indiferent pentru ce

motive, acțiunea fiind aceea de restituire a prețului. Dacă ulterior încheierii

contractului intitulat Tranzacție Extrajudiciară obiectul acestuia, constând în

transmiterea părților sociale deținute de pârâtă în S.G. în favoarea

reclamantului I.N., nu mai este posibil, din cauza neîndeplinirii unor condiții

esențiale stabilite de părți pentru transmiterea părților sociale, persoana

care și-a executat obligația de plată a prețului, chiar și parțial, este

îndreptățită la restituirea respectivei prestații.

Printr-o altă critică, se susține că instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În

acest sens, recurentul arată că actul juridic dedus judecății, contractul

intitulat «Tranzacție Extrajudiciară » reprezintă un antecontract de vânzare

cumpărare, un act prin care SC G.P.I.C. SRL se obligă să-i transmită

reclamantului I.N. părțile sociale pe care le deține în S.G., prin semnarea

unui contract de cesiune părți sociale.

Contractul intitulat «Tranzacție Extrajudiciară» nu era

apt prin el însuși să transmită reclamantului părțile sociale deținute de

pârâtă în S.G., fapt evidențiat în prevederile art. l intitulat «Obiectul

Tranzacției» și art. 6 intitulat «Transmisiunea definitivă a părților sociale».

Actul juridic dedus judecății a avut că scop stingerea litigiilor între părți

și stabilirea prețului părților sociale deținute de pârâtă în S.G. precum și

stabilirea condițiilor în care părțile sociale puteau fi transmise

reclamantului, condiții legate de eliberarea scrisorilor de garanție bancară.

Instanța

de apel nu a observat faptul că în contract sunt prevăzute la art. 3 două

tipuri de condiții precedente pentru transmiterea părților sociale, respectiv

condiții ce țin de garantarea plății prețului și condiții care țin de

eliberarea scrisorilor de garanție bancară, ultima condiție putând fi

îndeplinită doar de B.C.U.T.B. Contractul supus judecății fixează principiile

mari și esențiale ale încheierii contractului de cesiune părți sociale dar nu

cuprinde vreo clauză penală în cazul în care părțile se răzgândesc sau din

orice motiv părțile sociale nu se mai transmit. Orice preț plătit în baza unei

promisiuni de vânzare, în baza unui antecontract care nu cuprinde o clauză

penală și deci prețul nu reprezintă o arvună, este supus restituirii indiferent

de cauzele care au condus la neîncheierea contractului preconizat. Dacă

instanța de apel ar fi înțeles că actul dedus judecății reprezintă un

antecontract de cesiune părți sociale, o promisiune de vânzare cu plata

prețului în avans, ar fi fost în măsură să soluționeze cauza într-un mod foarte

simplu, observând că plata prețului este lipsită de contraprestație, fără a

trebui să analizeze instituții de drept ce nu au legătură cu obiectul cauzei

după cum s-a arătat anterior.

Printr-o altă critică se susține că decizia recurată

este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.):

Arată recurentul că netemeinicia deciziei recurate

constă în faptul că instanța de apel nu a arătat în motivare care este temeiul

juridic, textul legal în baza căruia pârâta este îndreptățită să rețină suma de

1.165.000 euro fără a da nimic în schimb, fără a putea cesiona părțile sociale

pe care le deține în S.G. De asemenea, toate constatările instanței de apel

privind culpa reclamantului sunt neîntemeiate deoarece nu există nicio clauză

contractuală prin care reclamantul să-și fi asumat vreo obligație de rezultat,

respectiv obligația de a determina fapta unui terț, a băncii U.T. cu privire la

remiterea scrisorilor de garanție bancară.

O

altă constatare netemeinică a instanței de apel este reținerea culpei

reclamantului cu privire la neconstituirea garanțiilor pentru plata prețului.

Garanțiile nu au fost constituite deoarece pârâta nu Ie-a acceptat, drept

pentru care a primit prețul ce trebuia să fie garantat. La dosarul cauzei nu

există nicio proba care să dovedească solicitarea pârâtei ca reclamantul să constituie

garanții pentru plata prețului, fiind evident faptul că părțile au renunțat la

constituirea garanțiilor în schimbul achitării de către reclamant a sumei de

1.650.000 euro. Nu există nicio clauză contractuală care să prevadă obligarea

reclamantului I.N. să constituie garanții în favoarea băncii U.T. în schimbul

eliberării scrisorilor de garanție bancară. Consideră recurentul că, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, aplicând legea în mod

greșit deoarece a dat clauzelor clare ale contractului de «Tranzacție

Extrajudiciară» o interpretare vădit în favoarea pârâtei deși acele clauze sunt

clare, nesusceptibile de vreo interpretare în afară celei literale.

Mai

mult decât atât, dacă s-a considerat ca există clauze neclare, acestea trebuiau

interpretate în favoarea celui care se obligă, ori instanța a stabilit in

sarcina reclamantului obligații suplimentare, de a constitui garanții personale

în favoarea băncii, ceea ce adaugă o obligație pe care nu și-a însușit-o.

Solicită a se observa faptul că pârâta putea stinge

creditul prin plata acestuia din suma primită de la reclamant, nefiind necesară

înlocuirea garanțiilor. Pârâta a preferat să încaseze consistenta sumă de

1.650.000 euro fără să facă niciun demers pentru ridicarea garanțiilor, pentru

a nu putea fi obligată să cesioneze părțile sociale deținute în S.G. și fără să

ofere nimic în schimbul acestei sume, prin urmare, aceasta deține nejustificat

suma de 1.650.000 euro iar instanțele de fond au considerat că tot reclamantul,

al cărui patrimoniu s-a micșorat cu respectiva sumă, trebuia să mai

îndeplinească obligații neprevăzute in contract, contract interpretat în

defavoarea pretinsului debitor al obligațiilor pretins neexecutate.

Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea

legii, oferind o motivare ce excede obiectului cererii de chemare în judecată,

motivare ce nu are legătură cu pretențiile reclamantului, constatând culpă

acestuia prin încălcarea unor obligații contractuale care de fapt nu erau în

sarcina acestuia. De esența unui contract sinalagmatic este reciprocitatea și

interdependența obligațiilor astfel încât, cel care plătește un preț face plata

cu scopul de a primi în schimb contraprestația corelativă, în cauză, scopul

plății sau cauza acesteia fiind încheierea contractului de cesiune părți

sociale deținute de pârâtă în S.G., contract ce nu s-a mai încheiat. Acțiunea

de față este o acțiune în pretenții având că obiect restituirea avansului de

preț plătii în baza unui Antecontract și pentru un contract ce nu a mai luat

ființă din cauza neîndeplinirii unor condiții esențiale. Nu s-a afirmat că

obiectul convenției era imposibil de executat la dată încheierii acesteia, cum

greșit a reținut instanța de apel, ci că ulterior a devenit imposibil de

executat din cauza neîndeplinirii în termen a condițiilor precedente esențiale

prevăzute în art. 3.2 din convenție. Acest fapt, petrecut ulterior încheierii

convenției, deschide dreptul la solicitarea restituirii plății efectuate. Chiar

dacă se consideră valabilă obligația de plată a reclamantului la dată

încheierii convenției, ulterior, din cauza neîndeplinirii condițiilor

precedente transmiterii părților sociale, plata efectuată de reclamant a rămas

fără contraprestație.

Instanța

a analizat valabilitatea convenției și a plății la data încheierii convenției

or, reclamantul a solicitat să se constate un fapt intervenit ulterior

încheierii convenției, respectiv imposibilitatea realizării obiectului sau

prevăzut la art. 1.1 cu consecința restituirii prețului. Plata efectuată anterior

îndeplinirii condițiilor suspensive pentru încheierea contractului de cesiune

părți sociale prevăzut în art. 6 al contractului de Tranzacție Extrajudiciară,

urmează a fi considerată ca devenită ulterior lipsită de efectul scontat,

nefiind urmată de încheierea de către părți a unui contract de cesiune părți

sociale, ca urmare a neîndeplinirii în termen a condițiilor pentru realizarea

obiectului contractului. Mai mult decât atât, reclamantul a făcut plata cu

încălcarea prevederilor contractului de Tranzacție Extrajudiciară deoarece

prețul trebuia achitat numai după dată îndeplinirii condițiilor precedente

prevăzute la art. 3 din Tranzacție și în baza unui Contract de cesiune părți

sociale. Plata se făcea ulterior îndeplinirii condițiilor precedente, acesta fiind

și motivul pentru care părțile au stabilit ca I.N. să constituie garanții

pentru plata prețului. Cum prețul a fost plătit în proporție de 50 % anterior

îndeplinirii condițiilor, părțile au renunțat la constituirea de garanții ce

oricum fuseseră refuzate de reprezentanții pârâtei.

Recurentul

susține netemeinicia reținerilor instanței de apel cu privire la culpa

reclamantului I.N. întrucât, din moment ce contractul de Tranzacție

extrajudiciară nu cuprinde vreo clauză penală, prețul plătit de reclamant neavând

caracterul unei arvuni, neexecutarea obligațiilor contractuale de către vreuna

dintre părți nu poate avea ca efect refuzul restituirii prestațiilor deja

efectuate de către cealaltă parte. Dacă pârâta G.E.P.I.C. considera că

reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale putea solicită

instanței rezoluțiunea convenției și obligarea domnului I.N. la plata daunelor

pricinuite ca urmare a neexecutării obligațiilor din convenție, eventual prin

formularea unei cereri reconvenționale. Prețul plătit de reclamant nu poate fi

considerat daune interese pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, în

lipsa unei clauze exprese în acest sens. Neexistând însă nicio culpă a

reclamantului, este evident faptul că pârâta nu a acționat în niciun fel pentru

rezoluțiunea contractului și obligarea domnului Ivănescu la plata daunelor ce

urmau să fie dovedite. Astfel, în mod nelegal, instanța de fond și cea de apel

au constatat culpa reclamantului, invocând o neexecutare a contractului și au

dispus ca acesta să fie lipsit de suma de 1.650.000 euro, achitată pârâtei.

Restituirea

prețului plătit de reclamant fără a primi nimic în schimb nu este condiționată

contractual de nicio culpă, contractul necuprinzând o clauză penală care să

prevadă reținerea prețului de către promitentul vânzător al părților sociale.

Astfel, instanța de apel trebuia să analizeze doar dacă efectele convenției

deduse judecății puteau fi realizate sau nu, respectiv dacă au fost îndeplinite

condițiile precedente și dacă pot fi transferate părțile sociale. Dacă efectele

convenției preconizate de părți nu putea fi îndeplinite, instanța urmă să

dispună admiterea acțiunii în pretenții pentru restituirea prețului, motivele

neîndeplinirii respectivelor condiții fiind mai puțin importante.

Instanțele

de fond nu ar fi putut juridic să respingă acțiunea reclamantului chiar dacă

argumentația prezentată privind culpa acestuia ar fi fost adevărată, însă,

argumentația instanței de apel privind culpa reclamantului I.N. nu are niciun

suport juridic, contractual și nici faptic deoarece nu există nicio prevedere

contractuală care să-l oblige pe reclamant să facă vreun demers în vederea

eliberării scrisorilor de garanție bancară prevăzute la art. 3.2. din convenția

dedusă judecății. Instanța nu poate motiva o hotărâre judecătorească pe

prezumții atunci când între părți a fost încheiată o convenție scrisă. În ceea

ce privește constituirea de garanții pentru plata prețului, pârâta a refuzat

constituirea garanțiilor, acceptând însă plata prețului în proporție de 50% din

valoarea părților sociale ce urmau a fi cedate reclamantului. Nu există nicio

notificare din partea pârâtei care să arate că ar fi dorit ca domnul I.N. să

constituie alte garanții, și nu există dovadă că părțile ar fi discutat

vreodată despre lipsa constituirii garanțiilor pentru plata prețului. Nu există

nicio dovadă că motivul pentru care părțile sociale nu au mai fost cesionate ar

fi lipsa constituirii unor garanții pentru plata prețului acestora. Afirmația

reprezentanților pârâtei-intimate conform căreia reclamantul I.N. trebuia să

constituie garanții în favoarea Băncii U.T.B. este neadevărată deoarece în

contract nu se prevede o astfel de obligație. împrumutul societății a fost

garantat prin emiterea a două scrisori de garanție bancară de către Banca Andalucia

respectiv B.P.E. și a fost garantat și prin încheierea unui contract de

garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor S.G. Nu rezultă din

niciun act aflat la dosarul cauzei că reclamantul I.N. s-ar fi obligat să

devină garantul împrumutului acordat societății S.G. de banca U.T. Conform art.

3 din Tranzacția Extrajudiciară, «Constituie o condiție precedentă esențiala

pentru transmiterea părților sociale, eliberarea garanțiilor menționate la

punctul IV din Preambul înainte de plata Tranșei 1 din Prețul de cumpărare.»

Pentru îndeplinirea acestei condiții vor trebui efectuate următoarele demersuri

: i) Declarație din partea băncii de renunțare la garanții și ii) remiterea de

către banca a scrisorilor de garanție.

Prin urmare, condițiile precedente esențiale trebuiau

îndeplinite de Banca (U.T.B.), această fiind singură în măsură să renunțe la

garanțiile pentru creditul acordat societății S.G., atâta vreme cât Garanțiile

au fost constituite în beneficiul acesteia. Interesul de a solicită eliberarea

garanțiilor aparținea societății pârâte G.P.I.C. (GEPIC), deoarece aceasta avea

interes ca în cazul cesionarii integrale a pachetului de părți sociale deținute

în S.G. către reclamant în schimbul prețului plătit de acesta, să nu rămână

obligată să garanteze creditul societății. Este evidentă reaua-credință o

pârâtei care după ce a încasat suma de 1.165.000 euro a făcut tot posibilul să

nu se îndeplinească condițiile precedente cesionarii părților sociale astfel

încât, aceasta să nu poată fi obligată la încheierea contractului de cesiune

părți sociale, dar să rămână cu consistenta sumă achitată, fără a plăti

contraprestația.

Ultimul

motiv de recurs privește contestarea onorariului perceput de avocatul pârâtei

pe care recurentul îl consideră disproporționat față de muncă prestată și de

susținerile ce nu au caracter juridic. Mai mult decât atât, din actele

dosarului nu rezultă achitarea onorariului de către intimată. Onorariul se

plătește de obicei anticipat și nu există o legătură directă între acesta și

durata procesului deoarece între termene și în timpul cât se redactează

hotărârile avocatul nu efectuează de obicei nicio activitate judiciară. Atâta

timp cât nu este fixat un onorariu pentru fiecare termen de judecată, deplasarea

la Tribunalul Argoș a unor avocați stagiari in cadrul amânărilor nu justifică

onorariul de 20.000 euro admis de instanță cu motivarea că avocatul a asigurat

asistența juridică pe o perioada mai mare de doi ani, perioada în care de fapt

s-a așteptat redactarea hotărârilor pronunțate în cauză.

Intimata-pârâtă SC G.P.I.C. SRL a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței

de apel ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata

cheltuielilor de judecată.

Înalta

Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile

întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a susținut că hotărârea

recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natură pricinii, în

sensul că instanța ar fi judecat o altă acțiune decât cea cu care reclamantul a

învestit-o, sunt nefondate.

Nu prezintă relevanță faptul că reclamantul a invocat

în cuprinsul cererii de chemare în judecată dispoziții ale C. civ. care

reglementează plata nedatorată, întrucât instanța, în exercițiul rolului activ,

în raport de situația de fapt, poate da calificarea juridică exactă a acțiunii.

Chiar

dacă reclamantul și-a motivat în drept cererea pe dispozițiile privind plata

nedatorată, în fapt, acesta a motivat cererea de restituire pe culpa părții

adverse și a unui terț străin de contract, argument pentru care instanța a

procedat la analizarea obligațiilor contractuale și a reținut că cererea de

restituire a prețului nu este fondată, având în vedere culpa reclamantului în

ceea ce privește îndeplinirea propriilor obligații.

Contrar susținerilor recurentului cum că acesta a

formulat o acțiune independentă de cauzele care au condus la neîndeplinirea

respectivelor condiții, instanța trebuind să constate doar neîndeplinirea

condițiilor și, respectiv, imposibilitatea transmiterii părților sociale

deținute de pârâtă în S.G., în calitate de promitent-vânzător, recurentul nu

are deschisă calea de a formula acțiuni independente, total sau parțial, de

raportul juridic rezultat din convenția părților.

Faptul că recurentul pretinde restituirea unei plăți

făcută în temeiul unei convenții, fără a supune judecății analiza raportului

juridic care a stat la baza acestei convenții, este o chestiune care ține de

modalitatea în care reclamantul a înțeles să-și susțină interesele, alegerea

căii procesuale intrând în sfera principiului disponibilității.

Recurentul susține că nimic nu justifică reținerea unui

preț pentru o contraprestație ce nu s-a mai realizat, indiferent care au fost

cauzele imposibilității realizării contraprestației, chiar și dacă se acceptă,

prin absurd, culpa plătitorului prețului, acesta nefiind un motiv de reținere a

prețului în lipsa unei contraprestații și atâta timp cât respectivul contract

nu cuprinde o clauză penală. Instanța observă însă că, nu  problema moralității

reținerii sumei de către pârâtă, se pune în cauză, instanța fiind obligată să

verifice dacă reclamantul a ales calea procesuală legală care să îi susțină

temeinicia pretențiilor.

Critica conform căreia, motivarea instanței de apel

prin care s-a reținut că la data plății prețului pretins a fi restituit,

contractul avea o cauza valabilă, plata prețului efectuându-se cu prefigurarea

contraprestației, este străină de natură pricinii și nefondată, instanța

analizând, în fapt, obligațiile contractuale asumate de părți în condițiile în

care reclamantul nu a invocat vreo cauză de nulitate a contractului, situație

în care plata făcută de acesta nu poate fi restituită pur și simplu, fără a fi

dovedită vreo cauză de restituire a plății.

Nu este străină de natura pricinii motivarea instanței

de apel bazată pe legalitatea cauzei actului juridic și prefigurarea

contraprestației la data semnării acestuia, atâta timp cât, astfel cum s-a

arătat, solicitarea de restituire a plății nu poate avea loc decât în

condițiile în care recurentul ar fi dovedit că nu are nicio culpă în realizarea

obiectului contractului, astfel cum părțile au convenit.

Nu sunt fondate criticile prin care se susține că rezoluțiunea

sau nulitatea actului juridic nu sunt unicele instituții prin care se poate

admite o acțiune în pretenții putând exista, în opinia recurentului, acțiuni în

pretenții admisibile și în afara instituției repunerii părților în situația

anterioară, cum ar fi o acțiune în pretenții, derivată din plata unui preț

pentru contraprestații ce nu au mai fost aduse la îndeplinire, indiferent

pentru ce motive, acțiunea fiind aceea de restituire a prețului.

Instanța

reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante. Din acest principiu derivă

obligația instanței de a respecta cadrul contractual convenit de părți și de a

nu dispune peste ceea ce părțile au stabilit cu putere de lege. în consecință,

dacă instanța constată că la baza raportului juridic dedus judecății se află un

contract, aceasta nu poate dispune decât în limitele contractului. Or, cum în

cauză, reclamantul nu a invocat o cauză de ineficacitate a actului juridic pe

care își întemeiază pretențiile, contractul este valid, pretențiile părților

urmând să fie analizate din perspectiva îndeplinirii de către acestea a

obligațiilor contractuale. Instanța nu poate interpreta contractul în afara

cadrului convenit de părți, doar pentru motivul că, cel care inițiază procesul,

cu bună știință sau din eroare, apelează la mijloace procesuale neadecvate

situației de fapt dedusă judecății.

Nici critica prin care se susține că instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece nu s-a observat

faptul că în contract sunt prevăzute la art. 3 două tipuri de condiții

precedente pentru transmiterea părților sociale, respectiv condiții ce țin de

garantarea plății prețului și condiții care țin de eliberarea scrisorilor de

garanție bancară, ultima condiție putând fi îndeplinită doar de Banca C.U.T.B. ,

nu este fondată, având în vedere interpretarea greșită a recurentului, conform

căreia banca, terț de contract, ar fi avut obligații contractuale pe care

treb