ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5708/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5708/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Tribunalul Comercial Argeș prin Sentința nr.

547/c din 11 aprilie 2011 a respins excepția necompetenței sale materiale în

soluționarea cauzei.

S-a constatat în

temeiul art. 246 C. proc. civ. că reclamanta a renunțat la judecata cererii,

sub aspectul dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată (conform cererii

depuse la dosar la 6 ianuarie 2011).

A fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A.C.T.I. SRL prin lichidator

judiciar SCP P. IPURL - precizată la 11 noiembrie 2010 - privind obligarea în

solidar a pârâților A.G., T.A.C., C.D. și T.C. la plata sumei de 211.870 RON,

precum și obligarea pârâtelor M. SRL, SC P.U. SRL și SC T.I. SRL la plata

aceleiași sume în calitate de părți responsabile civilmente.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 20 martie 2010 s-a solicitat obligarea pârâților persoane fizice

la plata sumei de 211.870 RON, în temeiul art. 1055 C. civ., ca urmare a

pronunțării Deciziei penale nr. 45/R/2010 a Curții de Apel Pitești prin care

pârâții au fost obligați în solidar cu reclamanta la 40.000 euro cu dobânda

aferentă către părțile civile Ministerul Integrării Europene și Ministerul de

Finanțe.

La termenul din data

de 31 martie 2011 a fost invocată de pârâți excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Comercial Argeș față de caracterul civil al litigiului.

Pronunțându-se cu

prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., asupra excepției invocate, instanța

a constatat că aceasta este tardiv formulată, art. 159 alin. (1) C. proc. civ.,

modificat prin Legea nr. 202/2010, stabilind că necompetența poate fi invocată

până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de

începerea dezbaterilor.

S-a constatat că

excepția este și neîntemeiată întrucât părți în cauză figurează și societăți

comerciale. Daunele au fost produse în derularea unor raporturi comerciale, iar

despăgubirile sunt legate de restituirea sumelor acordate pentru dezvoltarea

unui fond de comerț.

Pe fondul acțiunii, instanța,

având în vedere că rolul activ al judecătorului este subordonat principiului

disponibilității părților, iar conform art. 130 C. proc. civ., acesta poate

hotărî numai asupra cererilor ce formează obiectul pricinii deduse judecății, a

constatat că se impune respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia penală

nr. 45/R din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești s-a dispus condamnarea

penală a inculpaților A.G., T.A.C., C.D. și T.C., fiind soluționată, totodată,

acțiunea civilă, atașată procesului penal, în sensul obligării inculpaților, în

solidar cu părțile responsabile civilmente - societăți în cadrul cărora au

calitatea de administratori: SC A.C.T.I. SRL, SC T.I. SRL, SC P.U. SRL și SC M.

SRL, la plata sumei de 40.000 euro, plus dobânda.

Conform art. 24 C.

pen., partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să

răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta

inculpatului.

Antrenarea

răspunderii societăților pentru faptele inculpaților-administratori este

reglementată prin art. 1000 alin. (3) C. civ. - răspunderea comitentului pentru

fapta prepusului.

În speța dedusă

judecății comitentul plătitor (reclamanta, prin lichidator judiciar) a

solicitat, în contradictoriu cu propriul prepus A.G. cu alți trei comitenți,

precum și cu prepușii acestora din urmă, obligarea în solidar la plata

integrală a sumei pe care a achitat-o părții vătămate, constituită parte civilă

în procesul penal.

Reclamanta a invocat

aplicabilitatea prevederilor art. 1055 C. civ.

Din interpretarea

acestui text de lege s-a reținut că se instituie pentru comitent un drept la

recuperarea de la prepusul/prepușii săi integral a despăgubirilor efectiv

plătite.

Împrejurarea că față

de victimă comitentul a răspuns solidar cu prepusul său nu a fost apreciată că

este de natură să ducă la o divizare a acțiunii de regres a comitentului - în

raporturile cu acest prepus potrivit regulilor privind acțiunea contra

codebitorilor solidari instituite de art. 1052 și 1053 C. civ. - întrucât, în

această situație, solidaritatea comitentului apare numai în raporturile cu

partea civilă și decurge nu dintr-o răspundere "împreună cu

prepușii", ci dintr-o răspundere "pentru prepuși", fiind în fapt

un garant al prepusului față de victimă.

Pentru a fi însă

aplicabile aceste dispoziții, instanța a apreciat că este necesar ca pârâții să

aibă toți calitatea de prepuși ai aceluiași comitent-reclamant, condiție care

în speță nu este îndeplinită.

Astfel, instanța a

fost învestită cu acțiunea în regres în ipoteza în care prepușii unor comitenți

diferiți au cauzat prejudicii unui terț, iar reclamanta-comitent unuia dintre

prepuși. A.G. a achitat integral prejudiciul.

Comitentul-plătitor

poate, într-o asemenea situație, să urmărească pe ceilalți comitenți pentru

ceea ce a plătit peste partea aferentă prepusului său; în acest cadru, el poate

pretinde să i se restituie de către ceilalți comitenți, partea corespunzătoare

participării prepușilor care le sunt subordonați, dispozițiile art. 1052 - 1053

C. civ. fiind aplicabile.

În ceea ce privește

regresul pe care îl are comitentul-plătitor împotriva prepușilor celorlalți

comitenți, s-a constatat că în practică și în literatura juridică s-a stabilit

că acest regres va avea ca obiect numai suma care corespunde părții din paguba

pe care aceștia au pricinuit-o.

Reținând că

prevederile art. 1055 C. civ. cu privire la solidaritatea codebitorilor nu sunt

aplicabile în speță, că prin acțiune nu s-a solicitat obligarea în mod

individual a propriului prepus, precum și a fiecărui comitent-pârât, în solidar

cu propriul prepus la plata sumei reprezentând cota de participare la

producerea prejudiciului, ci obligarea în solidar a tuturor prepușilor și a

tuturor comitenților, la plata sumei integrale achitate, instanța a apreciat că

acțiunea este inadmisibilă.

Curtea de Apel

Pitești, secția a II-a, prin Decizia nr. 78/A - com din 4 noiembrie 2011 a

admis apelul reclamantei și a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea

și a obligat pârâții la plata sumei de 211.870 RON către reclamantă, persoanele

fizice în solidar între ele pentru întreaga sumă, persoanele juridice, fiecare

în solidar cu propriul prepus pentru câte o porțiune din suma totală.

În motivarea acestei

soluții instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat apel împotriva

sentinței tribunalului invocând faptul că în temeiul art. 1055 și art. 1108 C.

civ., a operat subrogarea în dreptul părții civile M.D.R.T. deoarece în

calitate de codebitor a executat un titlu executoriu în interesul exclusiv al

inculpaților și părților responsabile civilmente, solidaritatea menținându-se

numai în raport cu partea civilă.

S-a criticat

soluționarea cauzei prin excepția inadmisibilității prin încălcarea dreptului

la apărare al reclamantei și prin nesocotirea dispozițiilor art. 1108 C. civ.,

care reglementează pe fond instituția subrogării de drept, instanța nefiind

ținută de temeiul de drept invocat.

Prin Decizia penală

nr. 45 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, au fost

obligați în solidar inculpații A.G., T.A.C., C.D. și T.C. cu părțile

responsabile civilmente: SC A.C.T.I. SRL, prin administrator SCP S. SRL, SC

T.I. SRL Pitești, SC P.U. SRL Mărăcineni și SC M. SRL Constanța să plătească

părții civile Ministerul Integrării Europene prin M.D.R.L. și Ministerul de

Finanțe 40.000 euro calculat la cursul zilei, la data plății și dobânda

aferentă calculată potrivit art. 18 alin. (3) din Contractul de garanție.

S-a constatat că prin

Ordinul de plată din 25 august 2010, SC A.C.T.I. SRL, reclamanta din prezenta

cauză a achitat către Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului suma de

211.869,45 RON, reprezentând suma rezultată din planul de distribuire în

falimentul debitorului plătitor în Dosarul nr. 2680/1259/2004 al Tribunalului Comercial

Argeș.

Creanța reținută în

tabelul suplimentar completator al creanțelor împotriva debitorului SC A.C.T.I.

SRL, respectiv suma totală de 211.869,45 RON reprezintă 58.046,45 euro, sumă

rezultată din dispozitivul Deciziei nr. 45/R/2010 al Curții de Apel Pitești

(40.000 euro cu dobânda aferentă calculată potrivit contractului de garanție).

Prin precizarea

formulată la data de 17 februarie 2011, reclamanta a arătat că față de plata

realizată, se poate regresa împotriva prepușilor celorlalți comitenți, beneficiind

de solidaritatea acestora.

În consecință, s-a

constatat că în cauză a fost formulată o cerere în regres din partea

comitentului solvens împotriva celorlalți trei comitenți și a prepușilor

acestora, respectiv împotriva propriului prepus.

Față de Decizia nr.

45/2010 a Curții de Apel Pitești prin care s-a dispus antrenarea răspunderii

prepușilor în solidar cu cei patru comitenți, rezultă că susținerile

reclamantei, referitoare la aplicabilitatea art. 1055 C. civ., nu pot fi

primite în raporturile cu ceilalți comitenți. Instanța de fond a reținut în mod

corect faptul că textul se raportează la dreptul codebitorului solidar de a

recupera de la debitorul în interesul căruia s-a născut obligația, toată

datoria, deoarece în raport cu el, codebitorii nu sunt priviți decât ca

fideiusori. Or, reclamanta și pârâtele persoane juridice nu sunt codebitori

decât în raport cu victima, ei fiind ținuți să răspundă pentru faptele

prepușilor lor.

Ca atare, cum

reclamanta a achitat întreaga datorie rezultată din decizia penală, potrivit

dovezilor depuse la dosar, instanța de apel a apreciat că acesteia trebuie să i

se recunoască regresul împotriva celorlalți coobligați, însă în mod diferit

după cum este vorba despre prepuși, respectiv celelalte părți responsabile civilmente

și prepușii acestora.

Plătind mai mult

decât cuantumul care i-ar fi revenit, urmare a săvârșirii faptei de către

prepusul său, comitentul are dreptul de regres, cel puțin justificat pe

principiul îmbogățirii fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât rolul său este

acela de a garanta recuperarea prejudiciului, iar nu acela de a răspunde pentru

faptele sale, ci pentru fapta altuia.

În ce privește

solidaritatea pârâților în raport cu comitentul solvens, nu s-a putut reține

faptul că aceasta operează integral, fără distincție, față de toți pârâții.

S-a constatat că

potrivit art. 1108 pct. 3 C. civ., subrogația se face de drept, în folosul

aceluia care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are

interes de a o face.

Obligația reclamantei

de plată este angajată în scopul garantării părții civile în privința

recuperării creanței, iar nu pentru fapta proprie a comitentului, ci, pentru

fapta prepusului acestuia, respectiv pentru faptele celorlalți trei prepuși.

S-a apreciat că solvens-ul nu se poate subroga în toate drepturile părții

civile, în sensul urmăririi solidare și a celorlalți comitenți, garanția

instituită de cod în sarcina acestora din urmă funcționând doar în raport cu

victima prejudiciului. Dimpotrivă, solidaritatea se menține față de prepuși, în

temeiul art. 1108 alin. (3) raportat la art. 1003 C. civ.

Ca atare, s-a decis

că regresul împotriva celorlalți coobligați, comitenți, trebuie recunoscut

împotriva fiecărui comitent, pentru partea din prejudiciu produsă de prepușii

respectivului comitent, potrivit art. 1053 alin. (1) C. civ., iar împotriva

propriului prepus, respectiv împotriva prepușilor celorlalți comitenți pentru

tot prejudiciul pe care aceștia l-au pricinuit (art. 1108 alin. (3) raportat la

art. 1003 C. civ.).

Sub aspectul

solidarității prepușilor aceluiași comitent, s-a constatat că solvens-ul se

poate îndrepta împotriva prepușilor săi care sunt ținuți solidar, respectiv

împotriva prepușilor altor comitenți, de asemenea ținuți solidar, pentru plata

prejudiciului pe care au determinat-o, numai că asemenea ipoteză s-a constatat

că nu se regăsește în speță, fiecare comitent răspunzând alături de câte un

singur prepus.

Din cuprinsul

Deciziei penale nr. 45/2010, rezultă condamnarea celor patru prepuși ai celor

patru comitenți, pentru aceleași infracțiuni fără a se determina prejudiciul

produs de fiecare dintre aceștia, rezultând că toți au contribuit în mod egal

la producerea pagubei părții civile. A.G. ca administrator la SC A.U. SRL a

utilizat creditul nerambursabil de 40.000 euro în alt scop decât cel pentru

care a fost acordat, întocmind în fals ordine de plată către celelalte trei

societăți comerciale. C.D. și T.A.C. au întocmit facturi și ordine de plată cu

mențiuni neadevărate, iar T.C., în calitate de complice, l-a ajutat pe A.G. să

utilizeze o parte din fondul obținut de la Comunitatea Europeană în alt scop

decât cel pentru care a fost destinat.

Ca atare, contribuția

celor patru prepuși a fost determinantă la săvârșirea faptelor reținute în

sarcina acestora, determinând sancțiunile aplicate. S-a constatat o contribuție

egală a acestora la producerea prejudiciului.

Prin urmare, s-a

apreciat că regresul poate purta asupra unei cote de câte 1/4 din suma

achitată, împotriva SC T.I. SRL, SC P.U. SRL și SC M. SRL, fiecare dintre

aceștia în solidar cu propriii prepuși și respectiv asupra sumei achitate,

împotriva celor patru prepuși, solidar, numai în regresul între aceștia. S-a

apreciat că ulterior acestui demers beneficiul solidarității se pierde.

Faptul că cererea a

vizat exclusiv antrenarea răspunderii solidare a tuturor pârâților, persoane

fizice și juridice, ca formă gravă de răspundere, a fost apreciat ca

neexcluzând posibilitatea instanței de a acorda mai puțin, dacă se constată

neîndeplinite cerințele solidarității față de toți pârâții în acțiunea în

regres. În aplicarea argumentului de interpretare logică a maiori ad minus, s-a

apreciat că de vreme ce instanța a fost sesizată cu o cerere de antrenare a

răspunderii agravate a pârâților, putea admite acțiunea în parte cererea

obligându-i pe aceștia la partea unor sume corespunzător părții din prejudiciul

care le revenea, potrivit Deciziei penale nr. 45 din 20 ianuarie 2010 a Curții

de Apel Pitești.

Pârâtul T.A.C. a

declarat în termen recurs împotriva deciziei.

Recursul nu a fost

motivat în drept.

În fapt, criticile au

vizat împrejurarea că a fost admis apelul reclamantei și admisă acțiunea fără a

se motiva această hotărâre.

Recurentul a invocat

că instanța de apel a acordat ceva ce nu s-a cerut - și anume obligarea

persoanelor fizice în solidar cu prepusul său, pentru câte o pătrime din suma

cerută. S-a mai susținut că reclamanta era îndreptățită să ceară celorlalți

prepuși doar partea ce depășește suma datorată de propriul său prepus.

S-a mai susținut că

instanța de fond în mod corect a constatat că sunt aplicabile art. 1000 alin.

(3) C. civ., răspunderea comitentului pentru prepușii săi (inculpați).

S-a susținut că în

situația în care un comitent (reclamanta) a achitat, în calitate de comitent al

prepusului A.G. întreg prejudiciul, comitentul plătitor poate să urmărească pe

ceilalți comitenți, pentru plățile făcute peste partea stabilită în sarcina

prepusului său. În acest cadru, plătitorul poate cere să i se restituie de

către ceilalți comitenți partea corespunzătoare participării prepușilor care îi

sunt subordonați în temeiul art. 1052 - 1053 C. civ.

Cât privește acțiunea

în regres a comitentului plătitor recurentul a susținut că în practică și în

literatura de specialitate s-a stabilit că regresul va avea ca obiect numai

suma care corespunde plății din paguba pe care aceștia au pricinuit-o.

S-a criticat astfel

greșita aplicare în cauză a art. 1055 C. civ. cu privire la solidaritatea

creditorilor.

Recurentul a susținut

că în cauză nu se aplică art. 1055 C. proc. civ. întrucât prin acțiune nu s-a

solicitat obligarea în mod individual a propriului prepus precum și a fiecărui

comitent pârât în solidar cu propriul prepus la plata sumei, ci obligarea în

solidar a tuturor prepușilor și a tuturor comitenților, la plata sumei integral

achitate.

S-a mai susținut că

instanța de apel, dacă s-a declarat că nu este de acord cu soluția instanței de

fond (pe calea excepției) trebuia să trimită cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

S-a mai arătat

necesitatea constatării că persoanele fizice nu au calitatea procesuală într-un

litigiu comercial decât cel mult într-un litigiu civil judecat de instanța de

drept comun astfel că excepția necompetenței funcționale invocată de acest

pârât a fost în mod greșit respinsă ca tardivă și catalogată drept o excepție

de necompetență materială, aspect neobservat de instanța de apel.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ. în care se pot încadra criticile formulate de recurent se constată

că aceasta este legală și temeinică pentru considerentele ce urmează:

În primul rând este

de observat cu privire la modul de soluționare a excepției de necompetență

materială invocată la fond de pârâtul-recurent că această problemă a intrat în

puterea lucrului judecat, partea care a invocat excepția neatacând soluția

instanței de fond pe calea apelului și neinvocând în acea fază de judecată alte

excepții.

Nici criticile legate

de necompetența funcțională a instanței nu sunt fondate și ca urmare criticile

legate de calitatea procesuală a pârâților persoane fizice aflate în proces

comercial sunt nefondate.

Instanța de apel - în

temeiul competențelor date de art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a

efectului devolutiv al apelului cu consecințe asupra probelor care pot fi

administrate în apel - în mod corect și legal a reținut cauza spre soluționare

pe fond și s-a pronunțat asupra fondului acesteia.

Instanța de apel a

verificat, în limitele cererii de apel, modul în care prima instanță a stabilit

situația de fapt și a aplicat acesteia legea incidentă și, constatând că

instanța de fond a soluționat cauza printr-o greșită interpretare și aplicare a

legii a îndreptat soluția făcând o aplicare corectă a textelor aplicabile situației

de fapt deduse judecății.

Sub aspectul fondului

cauzei criticile sunt nefondate. De altfel, recurentul reia motivarea instanței

de fond fără să combată argumentele folosite de instanța de apel.

Împotriva

argumentelor instanței de apel singura critică de fapt este aceea că aceasta a

acordat ceea ce nu s-a cerut.

Critica - care

formează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - nu este

fondată.

Acțiunea este clară

sub aspectul regresului pornit de debitorul plătitor împotriva celorlalți

codebitori.

Instanța de apel a

analizat corect acțiunea în regres în raport cu soluțiile preconizate de C.

civ. în această materie.

Art. 1108 C. civ.

stipulează fără echivoc că subrogația se face de drept în folosul aceluia care,

fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a o

face.

În mod corect s-a

constatat că este lipsită de temei legal argumentarea instanței de fond

referitor la condiționarea regresului comitentului numai de raporturile de

prepușenie existente între acesta și ceilalți debitori și care ar invalida o

acțiune de recuperare a plății unui debit făcute în beneficiul altor persoane

legate între ele prin raporturi de prepușenie, coparticipante procesuale

într-un proces penal.

O atare interpretare

videază de conținut instituția regresului și dispozițiile legale exprese care

guvernează obligațiile speciale și modalitățile de stingere a acestora, printre

acestea din urmă, plata prin subrogație.

Constatându-se că în

cauză a operat o astfel de plată, instanța de apel în mod corect a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 1108 C. civ. care în alin. (2) dispune expres că

subrogația de drept (cele 4 cazuri limitativ enumerate în alin. (1) printre

care și cel din cauză) operează atât în contra fidejusorului, cât și a debitorului,

"ea nu poate desființa dreptul creditorului când plata i s-a făcut numai

pentru parte din datorie; în acest caz el poate exercita pentru că are a mai

lua, aceleași drepturi ce exercită și subrogatul pentru partea plătită, celui

cui a făcut o plată parțială".

În cazul dedus

judecății reclamanta s-a subrogat de drept în totalitate în drepturile

creditorului față de datornicii definiți prin sentința penală și, în

consecință, are drept de regres împotriva acestora în condițiile art. 1000

alin. (3).

Ca urmare, în mod

corect instanța de apel - în individualizarea modalităților de răspundere deja

stabilite prin procesul penal: personală pentru persoanele fizice și a

comitentului pentru fapta persoanelor fizice - a stabilit întinderea și temeiul

răspunderii pârâților și nu a acordat ce nu s-a cerut, cum greșit a interpretat

pârâtul-recurent.

Instanța a acordat

reclamantei exact ce aceasta a cerut, obligarea pârâților la plata sumei ce i

se cuvine fiecăruia, în funcție de culpa și temeiul răspunderii pentru fiecare

în parte.

Sub acest din urmă

aspect sunt nefondate, pentru considerentele mai sus expuse, și criticile

referitoare la pretinsa argumentare contradictorie a instanței de apel la

stabilirea sumelor cuvenite reclamantei, stabilite în sarcina pârâților.

Pentru toate aceste

considerente constatând că în cauză nu s-au dovedit motive care să impună

modificarea sau casarea deciziei curții de apel, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., s-a respins recursul pârâtului T.A.C. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul T.A.C. împotriva Deciziei nr. 78/A - COM

din data de 4 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ