ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1015/2015

Decizia nr. 1015/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7040 din 06 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții A. și B., și cererea de intervenție voluntară accesorie în sprijinul reclamantei formulată de intervenienții D. și E. Pe fond, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București și a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București și a fost obligată pârâta B. să restituie reclamantei SC A. SRL toate bunurile mobile și imobile ce au făcut obiectul contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București. Totodată, a fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 29.302,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a două acte juridice în care are calitatea de parte respectiv a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București și a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București.

De asemenea, a solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București prin obligarea pârâților la restituirea către societate a bunurilor ce formează obiectul contractului de dare în plată și la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestor bunuri în perioada 23 septembrie 2011 - 11 noiembrie 2011 determinate prin raportare la chiria ce ar fi putut fi percepută dacă acestea ar fi fost închiriate, astfel cum a indicat reclamanta H. la termenul de judecată din 14 septembrie 2012.

Cererea de constatare a nulității absolute a contractului de dare în plată are în parte caracter accesoriu față de cererea de constatare a nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București, întrucât reclamanta H. s-a prevalat și de principiul anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic principal.

De asemenea, are caracter accesoriu, față de cererea de constatare a nulității absolute a contractului de dare în plată, cererea de repunere a părților în situația anterioară încheierii acestuia și cererea de obligare a pârâților la plata de despăgubiri.

Motivele de nulitate invocate de reclamanta H. cu privire la contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București sunt, conform cererii de chemare în judecată modificate, lipsa cauzei, respectiv, cauza ilicită. Aceste motive de nulitate sunt de ordine publică.

Actul juridic civil se bucură de o prezumție relativă de validitate. Pentru aplicarea sancțiunii nulității actului juridic civil, persoana care invocă existența unui caz de nulitate este obligată, conform art. 1169 C. civ., să probeze elementele cazului de nulitate invocat.

Potrivit susținerilor SC A. SRL, contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București este lipsit de cauză deoarece îi lipsește scopul imediat.

Art. 966 C. civ. prevede că obligația fără cauză nu poate avea niciun efect. Față de această dispoziție legală, sancțiunea care intervine pentru lipsa cauzei este nulitatea absolută a actului juridic.

Contractul de împrumut de consumație este, așa cum a susținut și reclamanta, un contract real, pentru a cărui formare valabilă este necesară deci predarea efectivă a bunului, în speță, a sumei de bani ce formează obiectul său.

În cazul actelor juridice reale, lipsa predării bunului constituie o situație de absență a scopului imediat. Lipsa scopului imediat se răsfrânge ipso facto asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic.

Întrucât suma de bani ce formează obiectul contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București nu a fost niciodată remisă reclamantei, astfel cum chiar pârâții au recunoscut la interogatoriu, iar intenția părților contractului de împrumut nu a fost aceea de a da naștere unei obligații de transmitere a proprietății sumei de bani din patrimoniul pârâtei B. în patrimoniul SC A. SRL și în mod corelativ a unei obligații a SC A. SRL de restituire la scadență a sumei împrumutate, ci aceea de a pune la dispoziția pârâtei B. un mijloc juridic eficace pentru a putea obține plata creanței dobândită prin cesiune de la copârâtul B., al cărei debitor este însăși reclamanta (contractul de împrumut autentificat având valoare de titlu executoriu, la data exigibilității creanței conform art. 101 din Legea nr. 36/1995), contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București nu are cauză și drept urmare este lovit de nulitate absolută.

Faptul că în perioada 30 iunie 2008 - 01 iulie 2011, pârâtul B. a împrumutat H. cu diverse sume de bani, în RON și euro, în valoare totală de 192.900,68 RON, respectiv 133.835 euro, care parțial i-au și fost restituite, astfel cum reiese din fișa contului analitic 4551.7, nu are efecte asupra validității cauzei contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București, deoarece, chiar dacă aceste acte juridice se referă la același obiect (suma de 1.226.761,65 RON), obiectul și cauza sunt condiții de validitate distincte ale actelor juridice civile, în timp ce obiectul actului juridic desemnează acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile, cauza constituie obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Validitatea unuia din elementele actului juridic civil nu se răsfrânge asupra validității altuia, acestea constituind componente distincte în structura actului juridic civil.

Ca efect al nulității absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din București, în conformitate cu principiul anulării actului juridic subsecvent, ca urmare a anulării actului juridic inițial, instanța a constatat și nulitatea absolută a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București, act ce are caracter subsecvent față de contractul de împrumut perfectat de SC A. SRL și pârâta B.

Urmare a constatării nulității absolute a acestor acte juridice, în conformitate cu principiul repunerii părților în situația anterioară încheierii

actelor juridice lovite de nulitate, instanța a obligat pârâta B. să restituie SC A. SRL toate bunurile mobile și imobile ce au făcut obiectul acestuia.

SC A. SRL a solicitat și obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru imposibilitatea de a folosi bunurile ce formează obiectul contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din București în perioada 23 septembrie 2011 - 11 noiembrie 2011.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, reclamanta trebuie să probeze, conform art. 1169 C. civ., cu mijloacele de probă prevăzute de legea comercială, întrunirea cumulativă a elementelor acestei forme de răspundere, respectiv existența faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Neîntrunirea unuia din aceste elemente determină respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prejudiciul este acel element al răspunderii civile delictuale ce constă în rezultatul negativ suferit de o persoană ca urmare a unei conduite, constând într-o acțiune sau inacțiune, săvârșită de o altă persoană. Pentru a se putea dispune repararea unui prejudiciu este necesar ca acesta să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Are caracter cert prejudiciul care este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

SC A. SRL a susținut că prin încheierea contractului de dare în plată a fost lipsită de posibilitatea de a obține beneficii din desfășurarea activităților lucrative ce intră în obiectul său de activitate.

Reclamanta nu a probat însă existența unor contracte în derulare pe care nu le-ar fi putut onora din cauza încheierii contractului de dare în plată și nici nu a administrat probe care să permită stabilirea întinderii prejudiciului invocat. În aceste condiții, prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat nu întrunește condițiile pentru a putea fi reparat, nefiind sigur nici sub aspectul existenței, nici sub cel al întinderii.

Cum una din condițiile cerute de lege pentru repararea prejudiciului nu este îndeplinită, instanța nu a mai analizat și restul condițiilor, apreciind inutilă o astfel de analiză deoarece cele patru condiții pentru admiterea acțiunii în răspundere civilă delictuală, trebuie întrunite cumulativ.

Față de cele expuse, cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata de despăgubiri a fost respinsă.

Prin cererea de intervenție voluntară accesorie intervenienții D. și E., în calitate de asociați ai reclamantei SC A. SRL, au solicitat

admiterea cererii de chemare în judecată, invocând aceleași motive de nulitate ale contractelor de împrumut și dare în plată, ca și cele indicate de SC A. SRL și solicitând de asemenea obligarea pârâților la plata de despăgubiri către SC A. SRL pentru lipsa de folosință a fabricii.

Pentru argumentele expuse în legătură cu soluția dată cererii principale, instanța a apreciat întemeiată parțial cererea de intervenție voluntară accesorie, respectiv în ceea ce privește apărările formulate de intervenienți cu privire la cererile de constatare a nulității absolute a celor două acte juridice încheiate de SC A. SRL și pârâta B. și de repunere a părților în situația anterioară și nefondată în ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata de despăgubiri către reclamantă, admițând-o în parte.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe pârâta A. la plata taxei judiciare de timbru (28.646,23 RON) și a timbrului judiciar (5 RON) achitate de reclamantă pentru soluționarea capetelor din cererea de chemare în judecată pe care instanța Ie-a apreciat întemeiate, precum și la suma achitată de reclamantă cu titlu de onorariu pentru expertul contabil oficial (651,95 RON), constatând că aceste pretenții au fost îndreptate numai împotriva pârâtei A., ce a avut calitatea de parte în cele două contracte lovite de nulitate absolută iar diferența de onorariu pusă în sarcina pârâților la termenul de judecată din 25 octombrie 2013 (651,95 RON) a fost în realitate achitată de reclamantă, astfel cum rezultă din chitanța de plată.

Instanța nu a obligat pârâta și la plata onorariului stabilit pentru curatorul numit pentru H. deoarece nu s-a susținut și probat înaintarea acestuia de către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și B., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, curtea de apel a reținut următoarele:

Sub aspectul criticii aduse motivării sentinței atacate, curtea de apel a constatat că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată, astfel că nu s-a putut reține încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Dispozițiile legale reținute pentru constatarea nevalabilității actelor juridice în cauză apar în cuprinsul hotărârii, neavând importanță că acestea nu sunt cuprinse în partea a ll-a intitulată „Dreptul aplicabil”.

În ce privește contractul de împrumut de consumație atacat, curtea de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut natura reală a acestuia, căci predarea bunului este, potrivit art. 1576 C. civ., de esența acestui contract.

Din cuprinsul contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de Biroul Notarului Public F. rezultă că remiterea sumei care constituie împrumutul nu a fost constatată de către notar, ci a fost consemnată în actul autentic pe baza declarațiilor părților, prin sintagma „dau cu titlu de împrumut”, astfel că această mențiune face dovada doar până la proba contrarie.

Această dovadă contrară s-a făcut de către intimată în mod suficient prin mărturisirea provocată prin interogatoriu a celor doi pârâți, dar și din inexistența înregistrărilor în evidența contabilă a unei astfel de plăți.

Deoarece s-a constatat că suma împrumutată nu a fost efectiv remisă, în mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut.

Astfel cum s-a arătat, în cazul contractului de împrumut, remiterea bunului este o condiție esențială pentru încheierea sa valabilă. Numai în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, acesta poate fi considerat încheiat valabil, nefiind suficient consimțământul părților.

Susținerile apelanților în sensul că suma împrumutată ar fi fost remisă anterior încheierii contractului de către apelantul-pârât nu au fost reținute ca relevante față de obiectul cauzei întrucât acestea fac referire la un raport juridic distinct. De altfel, apelantul nu este nici parte în contractul de împrumut încheiat, astfel că nu prezintă importanță eventualele creditări ale societății pe care acesta Ie-a făcut în calitate de asociat și administrator la acea vreme.

În al doilea rând, a reținut instanța, prin susținerile acestora, apelanții tind să invoce ei înșiși nulitatea contractului de împrumut încheiat. Existența unui împrumut anterior între apelantul C. și societatea intimată, urmată de o cesiune între cei doi apelanți a creanței constând în acest împrumut, contrazice realitatea acestui act juridic.

În cazul în care scopul acestuia ar fi fost constatarea creanței pe care apelanta ar fi avut-o față de societate în temeiul acestor plăți anterioare, aceasta trebuia menționată în cuprinsul actului. Or, astfel cum acesta a fost redactat, acesta nu este decât un contract nul absolut ca împrumut.

Referitor la contractul de dare în plată, cuprinsul acestuia face referire la restituirea împrumutului acordat în temeiul contractului analizat mai sus, împrumut care însă nu există. Contractul de dare în plată reprezintă, ca act juridic, o plată, pentru valabilitatea căreia este necesar să existe o datorie. Or, în cauză, nu există nicio obligație născută din contractul de împrumut, căci acesta este nul absolut.

Ca atare, plata efectuată, respectiv darea unui bun din patrimoniul societății nu era datorată, fiind lipsită de cauză.

Prin urmare, raționamentul făcut de instanța de fond este corect, acest contract fiind accesoriu contractului de împrumut și trebuie să urmeze aceeași soartă.

Nu s-a putut reține că prin actul de dare în plată s-a urmărit plata sumei împrumutate de apelant societății, ce a fost ulterior cesionată apelantei, față de mențiunile exprese cuprinse în contractul încheiat și care reflectă scopul încheierii sale.

Constatând lipsa de relevanță a apărărilor apelanților-pârâți în ce privește împrumuturile ce ar fi fost acordate societății de către apelantul-pârât, completarea probei cu expertiză sau o nouă expertiză contabilă s-a considerat a fi inutilă soluționării cauzei.

În consecință, nu s-a putut reține nici că prima instanță nu ar fi acordat importanța cuvenită probelor administrate.

Față de constatarea nulității absolute a celor două acte juridice, ca urmare a aplicării principiului repunerii părților în situația anterioară, constatându-se efectuarea unei plăți nedatorate, prima instanță a dispus în mod întemeiat restituirea către reclamantă a bunurilor mobile și imobile ce au făcut obiectul contractului de dare în plată.

Ținând seama de apărările formulate de intervenienții în interesul reclamantei, de soluția pronunțată, și soluția de admitere în parte a cerem formulate de aceștia a fost reținută ca fiind corectă.

Împotriva deciziei civile nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, au formulat recurs pârâții B. și C., solicitând admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. în acest sens se arată că, din lecturarea contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din data de 22 septembrie 2011, rezultă că acesta a fost încheiat în vederea stingerii voluntare și totale a debitului în valoare de 1.226.761,65 RON, recunoscut de debitoare prin procesul-verbal din data de 25 ianuarie 2011, debit rezultat din împrumuturile anterioare și din contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din data de 20 iunie 2011, debit notificat debitoarei prin somația din dosarul de executare. Faptul că debitul în valoare de 1.226.761,65 RON este rezultat din împrumuturile anterioare, creanțe transmise către apelanta B., rezultă atât din documentele contabile existente la dosar, cât și din conținutul procesului-verbal din data de 25 ianuarie 2011.

Recurenții arată că instanța de fond face o greșită calificare a actului juridic dedus judecății, apreciind că actul de dare în plată este subsecvent contractului de împrumut, în realitate, acesta stingând integral și voluntar o creanță mult mai veche decât contractul de împrumut. Atât actele contabile care dovedesc creanța în valoare de 1.226.761,65 RON, cât și procesul-verbal din data de 25 ianuarie 2011 prin care această creanță este recunoscută, nu au fost contestate până în prezent, fiind perfect valide.

În ceea ce privește celelalte condiții de validitate ale contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din data de 22 septembrie 2011, apreciază recurenții că acestea sunt integral îndeplinite respectiv capacitatea de a încheia acte juridice civile - atât apelanta B., cât și intimata SC A. SRL aveau capacitate deplină de exercițiu, neexistând niciun indiciu în dosarul de fond care să contrazică această concluzie; consimțământul valabil - ambele părți contractante aveau discernământ și și-au manifestat expres voința de a produce acte juridice cu efecte juridice, nefiind dovedit niciun viciu de consimțământ existent la data semnării contractului; obiectul valabil - obiectul contractului exista la momentul semnării, aspect reținut și de expertiza contabilă dispusă în dosarul de fond; cauza valabilă - scopul urmărit de părți la încheierea convenției exista și era real; forma contractului - părțile au încheiat contractul în formă autentică, respectând deci și această condiție de validitate generată de transferul drepturilor asupra unui imobil teren.

Susțin recurenții că, din textele legale aferente dării în plată, dar și dintr-o analiză coordonată și deductivă a textelor legale, rezultă și existența unor condiții specifice ale dării în plată.

Contrar celor reținute de instanța de fond și de apel, contractul de dare în plată a stins o creanță menționată de două acte respectiv procesul-verbal de recunoaștere a creanțelor și contractul de împrumut. Ambele menționează o creanță în sumă de 1.226.761,65 RON (aceeași valoare). Dacă suma menționată în contractul de împrumut ar fi fost considerată o creanță distinctă de cea menționată în procesul-verbal de recunoaștere a creanțelor atunci darea în plată ar fi trebuit să stingă o valoare de două ori mai mare respectiv suma de 2.453.523,3 RON, ceea ce nu este cazul de față. Din susținerile pârâților și răspunsurile acestora la interogatoriului dispus de instanța de fond, creanță menționată de contractul de împrumut este una și aceeași creanță cu cea menționată în procesul-verbal de recunoașterea creanțelor, întocmit cu șase luni înaintea contractului de împrumut. Dacă contractul de împrumut întrunește condițiile anulării, contractul de dare în plată nu poate suferi aceeași soartă întrucât subsecventa acestuia este față de izvorul creanței, în acest caz procesul-verbal de recunoaștere a creanțelor iar nu contractul de împrumut, așa cum în mod eronat au reținut instanțele de fond și de apel.

Susțin recurenții că, în apelul înaintat Curții de Apel București au arătat că sentința instanței de fond a fost dată de către un alt judecător decât cel care a asistat la dezbaterea pe fond a procesului, acest fapt reieșind clar din încheierile de ședință din Dosarul nr. x/2011. Instanța de apel a respins apelul fără a da un răspuns acestui capăt de cerere deși, prin modul în care a fost pronunțată sentința instanței de fond a fost încălcat principiul continuității fapt ce, în opinia recurenților, a dus la o calificare eronată a actului dedus judecății, respectiv la stabilirea unui fals raport de subsecventă între contractul de dare în plată și contractul de împrumut, relație de subsecventă ce în realitate nu există deoarece, așa cum s-a arătat, subsecventa există față de convenția ce constituie izvorul creanței.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și nulității recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepțiile formulate le va respinge pentru următoarele motive:

Excepția netimbrării este neîntemeiată întrucât la termenul de judecată dindata de 01 aprilie 2015, recurentul C. a depus dovada achitării taxei de timbru.

Instanța va respinge excepția insuficientei timbrări a recursului formulat de pârâta A. invocată de intimata reclamantă SC A. SRL având în vedere că, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar, a fost redusă taxa judiciară de timbru, aceasta fiind achitată în întregime de către recurentul C. Întrucât taxa judiciară de timbru a fost stabilită a fi plătită în solidar de către cei doi recurenți, achitarea acesteia în totalitate de către unul dintre recurenți stinge obligația de plată a taxei judiciare de timbru pentru cealaltă parte.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de intimata reclamantă și intimații intervenienți, instanța o va respinge având în vedere că susținerile recurenților pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut de către recurenți faptul că instanța de fond a calificat greșit actul juridic dedus judecății întrucât a apreciat că actul de dare în plată este subsecvent contractului de împrumut, deși în realitate, acesta a stins integral și voluntar o creanță mult mai veche decât contractul de împrumut.

Înalta Curte constată că recurenții nu au mai susținut teza valabilității contractului de împrumut, ci doar faptul că nu există raport de accesorialitate între contractul de dare în plată și contractul de împrumut.

Această construcție juridică nu are susținere întrucât raportul de accesorialitate între contractul de dare în plată și contractul de împrumut rezultă în mod expres chiar din art. 1 al contractului de dare în plată unde se menționează că părțile convin stingerea totală prin dare în plată a datoriei în sumă de 1.226.751,65 RON rezultată din contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011. Așadar, susținerile recurenților pe acest aspect sunt contrazise de înscrisuri cu valoare probatorie de netăgăduit, aflate la dosar.

Sunt nefondate criticile prin care se susține că este valid contractul de dare în plată întrucât acesta este nul absolut pentru lipsa cauzei deoarece, astfel cum au reținut instanțele, în cauză nu s-a făcut dovada remiterii sumei împrumutate. Or, în condițiile în care contractul de împrumut este nul pentru motivul arătat, rezultă în mod evident că și contractul încheiat în baza acestuia este nul, respectiv contractul de dare în plată, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel a respins apelul fără a da un răspuns criticii privind faptul că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea principiul continuității completului de judecată, Înalta Curte, o va respinge ca neîntemeiată având în vedere că acest principiu, a fost respectat, soluția fiind pronunțată de același judecător în fața căruia părțile au pus concluzii.

Față de cele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția insuficientei timbrări a recursului declarat de pârâta B.

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâții B. și C.

Respinge recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.