ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4610/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4610/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a comercială,

reclamanta M.C. SPA a chemat în

judecată pe pârâta SC M.B. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de

208.299,76 lei contravaloare garanție de bună execuție, conform facturii nr.

2007012 din 20 iunie 2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 53.140,04 lei

dobândă legală și 17.366,43 lei diferență de curs valutar, cu cheltuieli de

judecată. în drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 43 C.

com., O.G. nr. 9/2000.

Prin întâmpinare,

pârâta SC M.B. SRL a invocat excepția

prescripției

dreptului la acțiune.

Prin sentința comercială nr. 463J din

8 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune și

a respins

acțiunea formulată de reclamanta M.C. SPA, ca

prescrisă.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că potrivit art. IV din

contract,

garanția de 5 % din valoarea totală a lucrărilor, reținută în timpul execuției

lucrărilor, „va

fi facturată în felul următor: 2,5 % la terminarea lucrărilor și la semnarea

procesului - verbal de predare a

lucrărilor și în orice caz nu mai târziu de o lună de la ultima lucrare ce

intră în obligațiile M., iar 2,5 % după 6 luni de la procesul - verbal de

primire a lucrării”.

Părțile au încheiat procesul - verbal

de recepție la terminarea lucrărilor la data de 7 aprilie 2006, acesta fiind

singurul proces - verbal întocmit între părți. Comisia de recepție a constatat

că lucrările executate sunt de bună calitate, a propus admiterea recepției și a

recomandat terminarea lucrărilor din anexa 2.

Din cuprinsul anexei 2 la procesul -

verbal, s-a reținut că s-a constatat necesitatea executării unor lucrări,

considerate de comisie ca neexecutate, propunându-se diverse termene de

executare printre care cel mai îndelungat, termenul din 2 mai 2006.

Față de probele administrate și

dispozițiile contractuale, instanța de fond a constatat că prima tranșă din

garanția reținută urma a fi restituită la semnarea

procesului - verbal de predare a lucrărilor și în orice caz nu mai

târziu de o lună de la

ultima lucrare ce intra în obligațiile

prestatorului. Revenea în sarcina reclamantei să probeze împrejurarea că s-ar

fi semnat un eventual proces - verbal ulterior sau că terminarea lucrărilor

constatate neexecutate s-ar fi efectuat ulterior.

Însă reclamanta, prin însăși cererea

de chemare în judecată, recunoaște că predarea lucrării s-a efectuat la 7

aprilie 2006, dată la care comisia de recepție a propus admiterea recepției,

iar lucrările constatate ca nefinalizate și cuprinse în anexă sunt minore și au

fost realizate ulterior de către constructor.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor

art. l din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 3, care stabilește un termen

de prescripție de 3 ani, avându-se în vedere și dispozițiile art. 7, care

prevede că prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la

acțiune, rezultă că pentru prima tranșă din garanție termenul de prescripție de

3 ani a început să curgă la 7 aprilie  2006 și s-a împlinit la 7 aprilie 2009.

În ce privește cea de a doua tranșă

din garanție, termenul de prescripție începe să curgă, conform contractului, la

6 luni de la procesul - verbal de predare primire a lucrării, prin urmare de la

7 octombrie 2006, împlinindu-se la 7 octombrie 2009.

S-a mai reținut

că potrivit dispozițiilor art. 155 C. fisc., prestatorul era

obligat să emită factura

corespunzătoare sumei datorate acestuia cel târziu până în cea de a 15 zi a

lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei.

Împrejurarea că factura a fost emisă

cu întârziere este o culpă a reclamantei, respectiv autorului acesteia, și nu

afectează data de la care se naște dreptul la acțiune.

Apelul

declarat de apelanta M.C. SPA împotriva acestei sentințe

a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

prin decizia comercială nr. 570 de la 14 decembrie 2011.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel constatat că, așa cum în mod corect

a reținut și prima instanță, potrivit dispozițiilor exprese ale art. IV din

contractul

încheiat între

părți, suma reprezentând garanția de bună execuție de 5 % din totalul

realizat trebuia facturată în felul următor: 2,5 %

la terminarea lucrărilor și la semnarea procesului - verbal de predare a

lucrărilor și în orice caz nu mai târziu de o lună de la ultima lucrare ce

intră în obligațiile apelantei reclamantă, iar 2,5 % după 6 luni de la

procesul

- verbal de primire a lucrării.

Cu toate acestea,

apelanta reclamantă a înțeles să emită o singură factură, pentru

întreaga sumă reprezentând garanția de

bună execuție, la data de 20 iunie 2007, deși singurul proces - verbal de

recepție a lucrării fusese încheiat încă din 07 aprilie 2006, potrivit

propriilor recunoașteri ale apelantei.

Potrivit dispozițiilor

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă

de la data când se naște dreptul la

acțiune. Rezultă deci că în mod corect a reținut prima instanță că pentru prima

tranșă din garanție termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 7

aprilie 2006, data încheierii procesului - verbal de recepție a lucrării, și

s-a împlinit la 7 aprilie 2009, iar pentru cea de-a doua tranșă a început să

curgă după 6 luni de la încheierea procesului - verbal, respectiv la 7

octombrie 2006, împlinindu-se la 7 octombrie 2009.

Sub aspectul momentului de la care

începe să curgă termenul prescripției

extinctive,

instanța de apel a apreciat că nu are nicio relevanță data emiterii facturii de

către apelantă, având în vedere că factura fiscală nu este decât un

document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea

prestatorului și respectiv a beneficiarului, ea fiind doar un mijloc de probă

cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic. In

consecință, chiar dacă factura a fost emisă în

interiorul termenului de prescripție, aceasta nu are valoarea unui act

de întrerupere a cursului prescripției, neputând fi asimilat niciunuia dintre

cazurile expres și limitativ

prevăzute de art. 16 din Decretul nr.

167/1958.

De asemenea, plata facturilor curente,

nu poate avea semnificația unei

recunoașteri

din partea intimatei pârâte a dreptului apelantei reclamante de a încasa

contravaloarea garanției de bună execuție, ele

reprezentând plăți în contul lucrărilor

executate de apelantă.

Referitor la

interogatoriul încuviințat în apel, instanța de apel a reținut că deși

acesta a fost

comunicat intimatei, potrivit dovezii de la dosar apel, aceasta nu a

răspuns. Față de această împrejurare,

apelanta a solicitat să se facă aplicarea

dispozițiilor

art. 225 C. proc. civ., considerându-se a fi o recunoaștere de către

intimată

a dreptului pretins.

Pentru ca o recunoaștere să aibă

efectul de a întrerupe cursul termenului de

prescripție

în sensul art. 16

lit.

a) din Decretul nr. 167/1958, trebuie ca aceasta

să fie

neîndoielnică.

În condițiile în

care însă lipsa răspunsului la interogatoriu a intimatei nu se coroborează cu

niciun alt mijloc de probă administrat în cauză în sensul recunoașterii

dreptului apelantei la garanția de bună execuție, aceasta nu poate valora

recunoaștere

neîndoielnică

a dreptului pretins de reclamanta apelantă, astfel încât în cauză nu se

poate reține existența acestui caz de întrerupere

a cursului prescripției extinctive. De

asemenea, apelanta reclamantă nu

a făcut dovada că, de la data la care potrivit dispozițiilor contractuale ar fi

putut solicita de la intimata pârâtă plata garanției de bună execuție, ar fi

efectuat vreun act juridic în sensul recuperării efective a creanței sale.

S-a mai reținut

că, prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului

administrat în cauză, precum și a

dispozițiilor legale incidente, astfel încât, față de toate aceste

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că niciuna din

criticile aduse sentinței nu poate fi reținută, instanța de apel a respins

apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta

M.C. SPA a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.,

solicitând

admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea dosarului

la instanța de fond pentru administrarea de probe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se

susține că, instanța de apel a respins

apelul

prin greșita aplicarea a prevederilor legale, respectiv prin ignorarea

prevederilor

art. 16

lit. a) din

Decretul nr. 167/1958 și interpretarea greșită a prevederilor art. 225

C.

proc. civ.

Recurenta

apreciază că, considerentele instanței de apel reținute sunt greșite și

contrare legii.

Astfel, cu

privire la momentul emiterii facturii a cărei plată a solicitat-o se arată

că un fapt

esențial pe care instanța l-a ignorat este că pârâta nu a prezentat un refuz de

plată a facturii în

discuție. De altfel, intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să

recunoască debitul pe care-l avea față de

recurenta-reclamantă.  Prin această recunoaștere, care contrar celor susținute

de instanța de apel nu trebuie să fie una

„neîndoielnică”, din moment ce

această condiție nu este cuprinsă în textul art. 16 lit. a) din Decretul nr.

167/1958, s-a produs întreruperea curgerii prescripției.

În ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 225 C. proc. civ., recurenta apreciază că modul în care

instanța de apel le-a aplicat este evident contrar legii și voinței legiuitorului.

Chiar dacă s-ar socoti prezumția

stabilită de art. 225 C. proc. civ., ca fiind una relativă, caracterul relativ

al acesteia se referă la faptul dacă instanța de judecată trebuie să aplice sau

nu articolul respectiv, ci la valoarea probantă, mai mare sau mai mică, pe care

instanța o poate conferii refuzului nejustificat de a răspunde la

interogatoriu. În realitate aplicarea textului de lege mai sus evocat este

obligatorie pentru instanța de judecată, în condițiile în care textul

articolului, prin folosirea

cuvântului

„poate” oferă acesteia soluții alternative - mărturisire deplină sau început de

dovadă scrisă.

În opinia

recurentei, cu încălcarea textului art. 225 C. proc. civ., instanța de apel a

decis să nu confere niciun efect

juridic faptului ca intimata-pârâtă nu a răspuns nejustificat la interogatoriu.

Cele două întrebări formulate,

respectiv daca factura a fost înregistrată în contabilitatea intimatei-pârâte

și dacă factura a fost inclusă în decontul TVA, nu urmăreau în mod direct, așa

cum instanța greșit a interpretat, să se constate că în cauză

a intervenit întreruperea cursului prescripției,

ci faptul dacă, prin operațiunile contabile menționate în cele două întrebări,

intimata-pârâtă a înscris factura în documentele sale

contabile,

recunoscând astfel debitul care îl are, la un termen ulterior datei facturii,

termen de la care începea să curgă un nou termen

de prescripție. Totodată, concluzia

instanței de apel că în cauză nu

s-au administrat alte probe care să se coroboreze cu lipsa nejustificată a

răspunsului la interogatoriu, este greșită.

Pârâta SC M.B. SRL

a formulat întâmpinare,

solicitând

respingerea

recursului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, constată că acestea sunt

nefondate și va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de recurs

invocat și anume greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 225 C. proc. civ.

Față de

susținerile recurentei privind interpretarea posibilității de aplicare a

dispozițiilor articolului menționat,

recurenta apreciază în mod greșit că legiuitorul

conferă caracter relativ doar valorii probante ce se deduce din aceste

dispoziții, în fapt

legiuitorul conferind caracter relativ însăși

posibilității de aplicare a acestor dispoziții.

Art. 225 C. proc. civ., nu consacră

obligativitatea interpretării refuzului de a răspunde la interogatoriu

într-unui din modurile arătate, ci conferă doar o posibilitate pentru instanță

ca, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei să aprecieze

asupra atitudinii procesuale a părții chemate la

interogatoriu, instanța fiind liberă să

aprecieze în raport de ansamblul

materialului probator oportunitatea aplicării dispozițiilor art. 225.

În consecință, instanța de apel, aplicând

corespunzător atât dispozițiile art. 225 cât și dispozițiile art. 16 din

Decretul nr. 167/1958, în mod corect a apreciat că lipsa răspunsului la

interogatoriu nu poate să facă dovada întreruperii termenului de prescripție.

Mai mult decât

atât, din punct de vedere contabil, garanția se înregistrează în

contabilitate ca și cheltuială la

momentul emiterii facturilor pentru lucrările curente

(toate aceste facturi fiind anterioare nu numai datei de expirare a

perioadei de garanție

dar și datei

semnării procesului - verbal de recepție, și anume 07 aprilie 2006), reținerea

cu

titlu

de garanție fiind

evidențiată în aceste facturi, iar din punct de vedere al TVA,

exigibilitatea taxei, conform art. 135

alin.

(6) C. fisc., în vigoare la momentul în care s-au desfășurat raporturile

contractuale dintre părți: „ia naștere la data încheierii procesului-verbal de

recepție definitivă sau, după caz, la data încasării suinelor, dacă

încasarea

este anterioară acestuia” (această dată fiind 07 aprilie 2006, conform documentelor

depuse la dosarul cauzei). Codul fiscal actual prevede exigibilitatea TVA

asupra sumelor reținute ca și garanție din chiar momentul facturării lucrărilor

asupra cărora se reține garanția.

Astfel,

răspunsul la interogatoriu devine irelevant sub acest aspect, fapt de care

instanța de apel a ținut cont în

pronunțarea deciziei și în aprecierea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.,

întrucât există dispoziții legale care dau răspuns întrebărilor din cuprinsul

interogatoriului.

În opinia

recurentei, lipsa refuzului la plată a facturii (fapt negativ) constituie

acceptarea plății, întrucât

recunoașterea nu trebuie să fie neîndoielnică.

În opinia Înaltei Curți de Casație și

Justiție, fundamentată pe interpretarea

reductio

ad absurdum

a principiului „in dubio

pro reo”, recunoașterea trebuie să fie

neîndoielnică. Aceasta este

singura variantă posibilă, iar adoptarea altei soluții ar duce la consecințe

absurde și inadmisibile întrucât, pentru ca niciun dubiu să nu existe și să nu

poată să profite debitorului unei obligații, trebuie ca asupra recunoașterii să

nu planeze nicio incertitudine, nicio îndoială. Căci orice îndoială profită

debitorului, iar creditorul nu mai poate fi protejat decât dacă actul

recunoașterii este unul mai presus de orice dubiu. Deci, pentru a fi în

prezența unui caz de întrerupere a prescripției

extinctive, recunoașterea trebuie sa fie neîndoielnică, adică să fie

univocă și să nu lase

nicio urmă de incertitudine cu privire la actul

recunoașterii.

Așadar, pentru a produce efectul

întreruptiv, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie trebuie să fie

făcută de „cel în folosul căruia curge prescripția”,

adică de debitor și să fie, în mod obligatoriu, neîndoielnică.

Recunoașterea dreptului

creditorului este o manifestare unilaterală de

voință a debitorului prin care atestă dreptul creditorului și renunță la

beneficiul termenului de prescripție curs până în momentul recunoașterii.

Pentru că legea nu distinge, are efect

întreruptiv recunoașterea expresă, dar și cea tacită. Recunoașterea expresă

poate să rezulte din orice înscris care constată

mărturisirea existenței dreptului, precum o scrisoare adresată

creditorului în acest scop. Recunoașterea tacită poate să rezulte din orice act

sau fapt care presupune mărturisirea

dreptului.

Cum în cauză nu sunt întrunite aceste

cerințe, nici această critică a deciziei recurate nu este întemeiată.

Față de considerentele reținute și

nefiind întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312

C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC

M.C. SPA ITALIA împotriva deciziei comerciale nr. 570 din 14 decembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta SC M.C. SPA ITALIA împotriva deciziei comerciale nr. 570 din 14

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.