ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2719/2011

Ședința publică de la 20 septembrie 2011

Prin

sentința comercială nr. 6200 din data de 18 mai 2010, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a admis cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta SC A.V.I. SRL BUCUREȘTI, prin care a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumei de 234.542,02 lei cu titlu de preț al lucrărilor efectuate în baza

contractului nr. 402/2006 și la plata sumei de 155.429,90 lei, cu titlu de

penalități de întârziere pentru neachitarea la scadență a prețului lucrărilor

efectuate. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de

către pârâtă, prin care a solicitat constatarea existenței unui drept de

creanță al pârâtei în cuantum de 11.742,55 Euro, respectiv 50.305,08 lei și

compensarea parțială a debitului pretins de reclamantă cu suma datorată de

pârâtă.

Prin

încheierea de ședință din data de 10 martie 2010, instanța a admis excepția de

litispendență invocată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată

de pârâtă împotriva Registrului Auto Român, prin raportare la dosarul

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 16197/3/2008.

Pentru

a dispune astfel, tribunalul a reținut că între părți a intervenit contractul

intitulat ,, contract de vânzare-cumpărare ”, care în realitate este un

contract de subantrepriză, în care s-a prevăzut ca lucrările să se execute cu

materialul antreprenorului special, respectiv reclamanta, conform art. 2.1 2.6

din contract.

Tribunalul

a analizat în continuare cererea de obligare a antreprenorului general, în

speță pârâta, la plata prețului, raportat la probarea existenței contractului

și a îndeplinirii propriilor obligații ale reclamantei. Astfel, existența

contractului a fost probată prin depunerea înscrisului constatator al

contractului, iar îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă nu a

fost contestată de către pârâtă. Pe de altă parte, prin anexa la contract,

reclamanta a probat realizarea tuturor lucrărilor la care s-a obligat, cât și

acceptarea prețului de către pârâtă.

Cu

referire la mențiunea din partea inferioară a anexei la contract, care

reprezintă o modificare a clauzelor contractului de subantrepriză, tribunalul a

constatat că acesta reprezintă un termen incert de plată în favoarea pârâtei,

modificare care nu a fost însă acceptată de către reclamantă. În aceste

condiții, obligația de plată a prețului a devenit scadentă la momentul

livrării, respectiv la data recepției lucrărilor de către pârâtă.

În

ceea ce privește penalitățile de întârziere, tribunalul a apreciat întemeiată

executarea clauzei penale.

Cu

referire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta a susținut

modificarea verbală a clauzelor contractului de antrepriză, însă din probele

administrate în cauză nu a rezultat existența unor astfel de înțelegeri, motiv

pentru care tribunalul a respins ca nefondată cererea reconvențională privind

compensarea debitului pretins de reclamantă cu un debit în valoare de 11.742,55

Euro.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând admiterea în parte a

cererii principale și a cererii reconvenționale, având în vedere că instanța de

fond, în mod greșit a reținut că în anexa la contractul nr. 402/2008 se

menționează prețul final al lucrării executate, întrucât anexa s-a încheiat în

cursul derulării contractului, dar înainte de executarea integrală a lucrării,

fiind un preț ipotetic. Procesul verbal nu face dovada deplină a îndeplinirii

obligației corelative și anume cea de predare a lucrării conform cerințelor

beneficiarului, nefiind un proces de recepție calitativă. Pârâta a arătat că

recunoaște o parte din debit, dar nu suma solicitată. Cu referire la cererea

reconvențională, criticile pârâtei au vizat interpretarea greșită a probelor.

Analizând

motivele de apel invocate, Curtea a reținut că instanța de fond a analizat

corect materialul probator administrat în cauză și a aplicat judicios

dispozițiile legale incidente. Astfel, pârâta recunoaște în parte pretențiile

reclamantei, acceptând că aceasta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, dar

nu este în măsură să indice cuantumul cert al creanței, contestând suma de

14.134 Euro. În lipsa susținerilor coerente ale pârâtei, Curtea a constatat că

prin anexa la contract a fost făcută dovada lucrărilor suplimentare și a

prețului acestora, în condițiile în care pârâta nu a dovedit contrariul. De

asemenea, Curtea a apreciat că procesele verbale de finalizare sunt opozabile

pârâtei. Având în vedere criticile formulate cu privire la respingerea cererii

reconvenționale, Curtea a constatat că pretenția pârâtei nu este dovedită,

nefiind demonstrată încheierea de clauze adiționale la contract, iar probele

administrate în cauză nu au relevat că prestațiile pârâtei au fost evaluate

prin alte modalități exterioare contractului.

Cu

referire la disjungerea cererii de chemare în garanție, Curtea a apreciat că în

mod corect a fost dispusă această măsură, având în vedere și dispozițiile art.

63 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, această măsură nu a fost

contestată decât direct în apel.

În

consecință, prin decizia comercială nr. 12 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Cererea

de recurs formulată de pârâta SC D.C. SRL București.

Împotriva

deciziei sus evocată a declarat recurs pârâta, în cadrul termenului prevăzut de

art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, obligarea

sa la plata diferenței dintre prețul achitat și suma de 87.000 Euro, cât

reprezintă valoarea reală a lucrărilor, și admiterea în tot a cererii

reconvenționale.

Cererea

de recurs a fost structurată în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

susținerea acestor motive, recurenta arată că părțile au convenit asupra

efectuării unor lucrări, a căror valoare inițială de 83.845 Euro a fost

determinată printr-o anexă la contract, iar valoarea finală a contractului urma

să fie stabilită în raport de lucrările cuprinse în procesele verbale de

predare primire și procesul verbal de recepție al lucrării. Valoarea menționată

în anexa la contract, nu reprezintă valoarea finală a contractului, care urma

să fie stabilită la recepția finală a lucrării. Procesul verbal de recepție

încheiat a fost încheiat cu o persoană care nu avea calitatea să procedeze la

recepția finală a lucrării.

În

ceea ce privește penalitățile de întârziere, recurenta susține că nu sunt

datorate, având în vedere culpa reclamantei.

O

altă critică este reprezentată de faptul că instanța de apel a reținut în mod

greșit că nu au fost indicate lucrările deficitare, deși acestea au fost

arătate prin precizarea la întâmpinare.

Prețul

care a fost precizat prin anexa la contract este indubitabil variabil, întrucât

pe parcursul execuției lucrărilor pot apărea modificări de proiect, iar prețul

final nu poate fi determinat decât prin procese verbale de predare primire și

recepție.

Recurenta

susține, de asemenea, că deși instanța de fond a calificat contractul încheiat

între părți fiind unul de antrepriză, a ignorat dispozițiile H.G. nr. 273/1994,

care prevede conținutul proceselor verbale de recepție, respectiv nu

menționează cantitatea și calitatea lucrărilor. Pe de altă parte procesele

verbale sunt lovite de nulitate fiind semnate de o persoană fără calitate, de

asemenea data întocmirii nu este corectă.

Recurenta

cu referire la cererea reconvențională, arată că a efectuat proba creanței,

prin interpretarea declarațiilor cu martorii audiați în cauză.

Recursul

este nefondat.

Înalta

Curte, procedând la efectuarea controlului de legalitate al deciziei atacată,

în raport de criticile invocate de către recurenta pârâtă, constată că acestea

au fost încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., fără a fi sistematizate în mod distinct, urmând a fi analizate

în consecință.

Critica

referitoare la inopozabilitatea procesului verbal de finalizare încheiat la

data de 13 aprilie 2007, ca urmare a semnării lui de către o persoană care nu

avea calitatea de a o reprezenta în relațiile cu terții nu este fondată. Din

acest punct de vedere, argumentele instanței de apel, în ceea ce privește

opozabilitatea acestui înscris, față de pârâtă sunt corecte, procesul verbal de

finalizare sus menționat fiind semnat de către un prepus al pârâtei. De altfel,

susținerile recurentei privind imposibilitatea stabilirii valorii certe a

creanței, în lipsa procesului verbal de recepție finală, în condițiile H.G. nr.

273/1994 sunt lipsite de fundament juridic, întrucât îndeplinirea obligațiilor

asumate de către antreprenorul de specialitate a fost dovedită prin anexa la

contractul nr. 402/2006, semnată de către un reprezentant al pârâtei.

Concluzionând,

potrivit art. 3.1 din contract, prețul lucrării a fost stabilit la valoarea de

83.645 Euro, iar printr-o anexă la contract au fost consemnate lucrările

suplimentare efectuate și valoarea acestora, inclusiv T.V.A., fiind menționată

și suma rămasă de achitat de către pârâtă. În aceste condiții, a fost probată

îndeplinirea obligațiilor asumate de către antreprenorul de specialitate, în

speță reclamanta, încheierea unui proces verbal de recepție finală, care să

determine prețul final și respectarea cerințelor de calitate ale acestora

nefiind de natură să dovedească că prețul stabilit ar fi variabil.

În

ceea ce privește critica privind valoarea juridică a procesului verbal din data

de 13 aprilie 2007, care din punct de vedere al H.G. nr. 273/1994 și al

calificării dată de instanță contractului încheiat între părți, nu poate fi

considerat un proces verbal de recepție finală al lucrării, întrucât nu conține

mențiunile specifice unui astfel de document, Înalta Curte arată că potrivit art.

969 C. civ., părțile sunt cele care determină conținutul contractului, justiția

fiind obligată să respecte voința părților. Din acest punct de vedere, cu toate

că, pe de o parte, această apărare nu a fost formulată prin intermediul

motivelor de apel, neputând fi analizată pentru prima oară în cadrul

recursului, pe de altă parte este nefondată. Contractul generator de obligații

juridice a fost determinat prin libera negociere a părților, recurenta

neputându-se prevala de dispozițiile actului normativ precitat pentru a combate

pretențiile reclamantei.

Cu

privire la neîndeplinirea cerințelor de calitate ale lucrărilor efectuate și

nominalizarea lucrărilor care nu au fost corect executate, Înalta Curte arată

că în privința acestor chestiuni de fapt, nu poate fi exercitat controlul de

legalitate pe calea recursului, din acest punct de vedere plenitudinea de

apreciere aparținând instanțelor devolutive.

De

asemenea, criticile recurentei cu privire la respingerea cererii

reconvenționale, cuprind aspecte de netemeinicie, cu privire la interpretarea

probelor administrate în cauză, respectiv depoziții de martori, care scapă

controlului de legalitate pe această cale. Din acest punct de vedere, singura

apreciere a instanței este în sensul că pârâta nu și-a dovedit pretențiile în

condițiile art. 969 C. civ.

În

ceea ce privește executarea clauzei penale, pentru neîndeplinirea la scadență a

obligației de plată a prețului, se constată că aceasta decurge din caracterul

accesoriu față de cererea de obligare a pârâtei la plata prețului, cerere

apreciată ca fiind fondată.

În

raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatei

privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

această fază procesuală, Înalta Curte urmează să dispună obligarea recurentei

la plata sumei de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței

nr. 54 din 19 septembrie 2011, depusă în copie conformă cu originalul la

dosarul cauzei. Din acest punct de vedere, se constată că deși au fost

solicitate cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 lei, potrivit facturii

fiscale nr. 101 din 19 septembrie 2011, aceasta nu face dovada cheltuielilor efectuate

ci a celor contractate. În ceea ce privește onorariile de avocat, acestea se

dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând

achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un

exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de

asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste

sume. Faptul că în fața instanței de recurs nu a fost depusă copia ordinului de

plată care atestă plata efectuată de către parte, nu poate justifica acordarea

cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC D.C.SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 12 din 19

ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă

recurenta SC D.C.SRL BUCUREȘTI la plata sumei de 5000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC A.V.I. SRL BUCUREȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 septembrie 2011.