ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2882/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2882/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 29 septembrie 2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC E.H.

SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria,

și B.R.D. G.S.G. SA, să se constate nevalabilitatea/inopozabilitatea

Addendumului nr. 1 din 27 ianuarie 2009 la scrisoarea de garanție bancară de

bună execuție nr.1691 din 19 noiembrie 2008 și obligarea pârâtelor, in solidar,

la plata sumei de 3.018.913,93 lei reprezentând contravaloarea scrisorii de

garanție bancară de bună execuție nr. 1691 din 19 ianuarie 2008, precum și la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 6695din 01 iunie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins acțiunea reclamantei SC E.H. SRL, și a luat act că pârâta va solicita

cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că scrisoarea de garanție bancară

de bună execuție nr. 1691 din 19 noiembrie 2009 este o garanție la cerere,

întrucât banca garantă se angajează la cererea ordonatorului să plătească o

sumă de bani, la prima și simpla cerere a beneficiarului garanției.

În cazul emiterii

unei scrisori de garanție bancară, banca nu garantează fapte, ci preia o

obligație de plată, obligația sa fiind, în același timp, subsidiară obligației

debitorului principal, în cazul garanțiilor bancare existând trei părți

implicate și anume ordonatorul garanției, cel care este debitorul principal și

căruia beneficiarul - partener contractual îi solicită o garanție, beneficiarul

garanției, cel în favoarea căruia garantul emite garanția și garantul,

debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către

debitorul principal, le îndeplinește el.

Așadar, scrisoarea de

garanție bancară de bună execuție, nu poate fi considerată un contract,

deoarece încheierea contractului implică întotdeauna un acord de voință, or,

pentru emiterea scrisorii de garanție banca nu cere acordul beneficiarului.

Nu se poate considera

nici că scrisoarea de garanție este un act juridic unilateral, deoarece nu

implică voința unei singure persoane, ci scrisoarea de garanție are un caracter

trilateral, fiind emisă de banca garantă la cererea ordonatorului (de regulă în

baza unui contract de creditare) în beneficiul unui terț. Este adevărat că

scrisoarea de garanție presupune asumarea de către garant a unui angajament

accesoriu creanței garantate însă acest angajament unilateral nu schimbă natura

juridică a scrisorii emise de bancă, din garanție în act juridic unilateral.

În condițiile în care

banca garantă a amendat scrisoarea de garanție de bună execuție la cererea

ordonatorului, în sensul celor notificate chiar de beneficiar, nu se poate

reține că Addendumul nr. 1 din 27 ianuarie 2009 prin care scrisoarea a fost

modificată nu este valabil și nu-și produce efecte față de beneficiar.

Banca pârâtă a emis

scrisoarea de garanție la ordinul V.C., partenerul contractual al reclamantei

și tot acesta este în măsură să-i ceară băncii modificarea scrisorii de

garanție, în condițiile existenței acordului beneficiarului, acord reprezentat

în speță de notificarea nr. 394 din 23 ianuarie 2009.

Cât privește

comunicarea Addendumului nr. 1, obligația comunicării acestuia către beneficiar

revenea ordonatorului V.C., pe de o parte, pentru că prin notificarea nr. 394

din 23 ianuarie 2009 reclamanta i-a cerut expres ordonatorului să-i comunice

originalul scrisorii modificate, iar pe de altă parte pentru că acesta era

direct interesat să demonstreze partenerului contractual executarea

obligațiilor asumate prin contract.

De altfel, reclamanta

nu a făcut dovada că banca și-a asumat obligația comunicării scrisorii inițiale

pentru a se considera că aceasta avea obligația de a-i comunica și Addendumul

nr. 1 din 27 ianuarie 2009, iar Publicația 458 - Camera de Comerț Internațional

Paris nu conține nicio prevedere care să oblige garantul să comunice

ordonatorului scrisoarea de garanție.

Instanța de fond a

mai reținut că reclamanta a transmis cererea de executare a scrisorii de

garanție către B.P. în cadrul termenului de valabilitate a scrisorii de

garanție, respectiv la data de 30 octombrie 2009, fapt ce ridică semne de

întrebare cu privire la necunoașterea datei expirării scrisorii de garanție

bancară, fiind de neconceput ca reclamanta, în calitate de beneficiar al garanției,

să nu urmărească dacă scrisoarea a fost modificată de V.C. în sensul celor

solicitate prin notificare încă din luna ianuarie 2009.

Tribunalul a apreciat

că nu poate fi imputată băncii garante eroarea materială din cuprinsul

notificării, referitoare la ,,prelungirea” valabilității scrisorii de garanție

până la o dată anterioară celei menționate în scrisoarea inițială, având în

vedere prevederile art. 11 din Publicația 458 - Camera de Comerț Internațional

Paris conform cărora garanții și contra-garanții nu-și asumă nicio obligație

sau responsabilitate cu privire la forma, suficiența, exactitatea,

autenticitatea, falsitatea sau efectul legal al oricărui document care le este

prezentat și nici cu privire la declarațiile generale și/sau particulare, conținute

de aceste documente, precum și nici cu privire la buna credință a acțiunii sau

omisiunii vreunei persoane oricare ar fi ea.

Nu poate fi reținută

nici reaua-credință a băncii și nici lipsa unei atenții rezonabile a acesteia

în analizarea cererii ordonatorului de modificare a scrisorii de garanție de

bună execuție, întrucât modificarea scrisorii a fost solicitată în acord cu

termenii Contractului C 06 astfel cum a fost modificat prin Actul Adițional nr.

4 și în baza notificării beneficiarului.

Apelul declarat de

reclamanta SC E.H. SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 639

din 16 decembrie 2010.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că nu a fost încălcat

principiul simetriei formelor, raportat la acordul părților cu privire la

conținutul Addendumului și remiterea acestuia, modificarea perioadei de

valabilitate a scrisorii de garanție bancară nu poate fi reținută că ar echivala

cu retragerea garanției nefiind incidente în speță dispozițiile art. 5 din

Regulile Uniforme pentru Garanțiile la Cerere conținute în Publicația 458 a

C.I.C. Paris referitoare la caracterul irevocabil al S.G.B., emiterea

Addendumului fiind în conformitate cu solicitarea expresă a apelantei,

conținută și notificare.

S-a mai reținut că

scrisoarea de garanție bancară și Addendumul nu trebuiau comunicate de Bancă

direct către E. întrucât dispozițiile art. 2 lit. a) din Publicația nr. 458 nu

instituie obligativitatea remiterii garanției de către emitent reieșind astfel

că nu se poate angaja răspunderea emitentului pe acest aspect.

Referitor la

aspectele cu privire la natura juridică a scrisorii de garanție bancară,

instanța de apel a apreciat că nu au relevanță în condițiile în care, în speță

se aplică Regulile Uniforme pentru Garanțiile la Cerere conținute în Publicația

nr. 458 a Camerei Internaționale de Comerț Paris. Astfel că, potrivit

Publicației simpla emitere a S.G.B., în conformitate cu solicitarea făcută de

către beneficiar prin intermediul ordonatorului, în calitate de client al

băncii, conduce la intrarea în vigoare a garanției fără a mai fi necesară vreo

altă formalitate (cum ar fi comunicarea acesteia către beneficiar).

B.R.D. a remis, în

mod corect, Addendumul, ca și S.G.B., către V.

Atât în cazul S.G.B.

inițiale, cât și în cazul Addendumului, B.R.D. a procedat la remiterea către V.,

care, în calitate de ordonator, a asigurat comunicarea către beneficiar.

Faptul că V. nu a

procedat la remiterea Addendumului către E. nu este de natură a conduce la

concluzia încălcării principiului simetriei de către B.R.D., care a procedat în

mod identic inclusiv în cazul S.G.B. inițiale.

S-a reținut că în

doctrina juridică s-au conturat mai multe calificări ale S.G.B. la cerere: fie

că este o stipulație pentru altul, fie că este contract, fie că este act

unilateral .

Indiferent de

calificarea juridică a S.G.B. important de reținut este faptul că banca a

respectat întocmai mecanismul de emitere și comunicare a S.G.B., precum și

regulile Publicației 458, astfel încât nu există niciun element de natură să

poată face invalid sau inopozabil Addendumul emis de aceasta la S.G.B. de

garanție inițială.

S-a apreciat că

susținerile apelantei E., potrivit cărora prevederile art. 38 C. com. ar

conduce exclusiv la concluzia irevocabilității ofertei, nu sunt de natură a

răsturna consimțământul clar exprimat al acesteia de modificare a S.G.B., cu

atât mai mult cu cât acesta concordă acordului intervenit prin încheierea

Contractului nr. C06 cu privire la cuantumul și perioada de valabilitate a

garanției.

Atâta timp cât

comunicarea s-a făcut către ordonator - respectiv V. în calitate de ordonator care

a acționat pentru E., în baza notificării făcută de acesta - nu se poate imputa

nimic băncii, chiar din perspectiva mecanismului contractual, din moment ce

acesta a acționat pentru E., la notificarea expresă a acestuia.

Totodată s-a reținut

că Addendumul nu a limitat în niciun mod perioada de valabilitate ci,

dimpotrivă, a coordonat clauzele de garanție din contractul încheiat între E.

și V. cu garanția bancară propriu-zisă.

S-a apreciat astfel

că indiferent care ar fi natura juridică a S.G.B. de garanție bancară, aceasta

nu face parte din categoria actelor pentru care este necesară comunicarea,

fiind un act perfect încă de la emitere. Comunicarea are rolul informări și nu

constituie un element esențial pentru validitatea ori opozabilitatea

angajamentului astfel asumat, cu atât mai mult cu cât a fost emis la inițiativa

și în condițiile cerute de beneficiar. Totodată, în condițiile în care

Addendumul a fost comunicat către ordonator, respectiv către cel care a

solicitat emiterea S.G.B., precum și modificarea acesteia, nu se mai poate pune

în discuție nevalabilitatea sau inopozabilitatea actului.

S-a mai reținut că

eroarea materială din cuprinsul notificării nu este imputabilă B.R.D. - G.S.G.

și nu poate fi reținută nicio vinovăție a B.R.D.-G.S.G., nici sub forma

relei-credințe, nici sub forma unei lipse a unei atenții rezonabile la emiterea

S.G.B. de garanție.

Presupusa eroare în

care s-ar fi aflat E. la momentul la care a solicitat "prelungirea

valabilității" S.G.B. "până la data de 31 octombrie 2009" față

de 10 noiembrie 2009, cât era inițial, nu poate conduce la concluzia că B.R.D.

nu ar fi acționat cu atenție rezonabilă în analiza notificării, niciun element

din cadrul acesteia nefiind de natură a impune obligația solicitării unor

clarificări suplimentare.

Împotriva acestei

decizii reclamanta SC E.H. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

299-316 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel fără

a stabili natura juridică a scrisorii de garanție bancară și, subsecvent,

mecanismul de încheiere a actului juridic civil, a considerat în mod eronat că

nu era necesară comunicarea scrisorii de garanție bancară, în speță a

Addendumului de modificare, către beneficiar.

Susținând motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 punctul 8 C. proc. civ., recurenta a

arătat că instanța de apel avea obligația de a califica actul juridic –

Amendamentul – ca fiind fie un act juridic unilateral, care implică doar

manifestarea de voință a emitentului – pârâta, fie actul bilateral/multilateral

– care implică un acord de voințe. Însă instanța și-a încălcat obligația

fundamentală de a califica actul juridic, invocând existența unor păreri

divergente în doctrină, fără a ezita însă să tragă concluzii cu privire la

valabilitatea mecanismului de emitere și comunicare pe care nu l-a analizat

prin raportare la natura juridică a actului, ci prin raportare la actul juridic

ce a dat naștere raportului juridic concret ce urma a fi modificat prin actul

dedus judecății.

În opinia recurentei

se impunea a se analiza dacă comunicarea Amendamentului către beneficiar

reprezintă sau nu o condiție prealabilă încheierii actului, o condiție de

valabilitate/validitate a actului, o condiție de eficacitate/ opozabilitate a

actului.

Instanța, susține

recurenta, a ignorat prin raționamentul său dispozițiile art. 973 C. civ. care

reglementează principiul relativității efectelor actului juridic civil. Astfel,

în cazul actului juridic civil unilateral acesta produce efecte numai față de

emitentul său, respectiv în cazul dedus judecății – față de bancă.

Pentru a demonstra

relevanța comunicării actului juridic unilateral, care în accepțiunea

recurentei este Amendamentul, după o prezentare teoretică a efectelor

comunicării acestuia către terț, recurenta susține că, comunicarea

Amendamentului trebuie făcută beneficiarului scrisorii de garanție pentru a-i

deveni opozabilă acestuia. Susținerea contrară a instanței este în contradicție

cu prevederile Regulilor Uniforme privind Garanțiile la Cerere – Publicația 458

a Camerei Internaționale de Comerț Paris unde potrivit art. 2 lit. a) garanția la

cerere trebuie dată în scris.

Totodată, susține

recurenta, comunicarea scrisorii de garanție bancară este obligatorie pentru a

asigura opozabilitatea față de beneficiar, posibilitatea acestuia de a recurge

la executarea scrisorii de garanție bancară. Astfel, scrisoarea de garanție

bancară nr.1691 a fost comunicată beneficiarului sub semnătură de primire, în

timp ce Addendumul nu a fost comunicat beneficiarului și banca a invocat

efectele Addendumului fără a avea dovada comunicării acestuia către beneficiar.

Potrivit

dispozițiilor art. 1169 C. civ. banca nu a făcut dovada comunicării

amendamentului către recurentă, ci către V. – ordonatorul.

În opinia recurentei

nici o dispoziție legală nu instituie prezumția că ordonatorul și banca ar urma

în mod necesar și obligatoriu să dea curs solicitării unui beneficiar de

modificare a termenilor unei scrisori de garanție. Așa fiind este lipsit de

relevanță împrejurarea că beneficiarul este cel ce a solicitat inițial

modificarea acesteia, fiindcă actul ia naștere prin manifestarea unilaterală de

voință a părții și devine opozabilă terților prin aducerea actului la

cunoștința lor.

Cât privește

relevanța comunicării din perspectiva actului bilateral, recurenta a arătat că

necomunicarea acceptării către ofertantul beneficiar atrage neîncheierea

contractului – actului juridic.

Instanța a aplicat

greșit legea considerând comunicarea ca fiind o obligație ce rezultă din

cuprinsul actului și nu o formalitate prealabilă de natură a asigura întâlnirea

ofertei cu acceptarea și deci nașterea contractului, iar pentru a stabili dacă

Banca s-a opus în mod corect executării scrisorii de garanție bancară, trebuie

stabilit cine suportă riscul necomunicării Addendumului de modificare a

scrisorii de garanție bancară.

Totodată, susține

recurenta, în mod greșit a considerat instanța de apel că în temeiul art. 6 din

Publicația nr. 458 simpla emitere a Scrisorii de garanție bancară conduce la

intrarea în vigoare a garanției, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate.

În mod greșit,

susține recurenta, a apreciat instanța de apel că nu a fost încălcat principiul

simetriei formelor reținând că în același mod s-a procedat la emiterea

scrisorii de garanție bancară, respectiv V. s-a adresat B.R.D. cu o cerere în

acest sens, iar aceasta a dat curs solicitării. În aprecierea respectării

principiului simetriei formelor instanța a analizat doar mecanismul de emitere

a scrisorii, rupt din context fără a-l urmări sub toate aspectele sale.

În esență, recurenta

apreciază că, în cazul Addendumului din întregul mecanism s-a realizat doar

primul pas neexistând astfel o simetrie, iar consecința neobservării

mecanismului a fost neîntâlnirea ofertei cu acceptarea și deci neîncheierea

contractului.

De asemenea, susține

recurenta, reținerea instanței că Banca a verificat inclusiv concordanța

notificării cu clauzele contractului nr. Co6, iar în opinia sa menținerea

valabilității scrisorii de garanție până la 31 octombrie 2009 respectă

convenția părților semnatare, este un raționament eronat, acesta neținând cont

de distincția dintre data finalizării – 31 octombrie 2008 (termenul limită de

predare a lucrărilor) și data acceptării (data la care părțile semnează

procesu-verbal de admitere a recepției) nestabilită calendaristic, dar care

este cu cel puțin 15 zile ulterioare datei acceptării. Astfel, garanția de bună

execuție este valabilă pentru o perioadă de 12 luni de la data acceptării și nu

data finalizării.

Pentru susținerea

motivului conform căruia instanța de apel a schimbat înțelesul contractului de

construire semnat de părți, interpretând eronat prevederile contractuale

privind garanția de bună execuție, recurenta a arătat că susținerile instanței

potrivit cărora prin contractul de antrepriză Co6 perioada de valabilitate a fost

stabilită până la 31 octombrie 2009 constituie o modificare a înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic a contractului de antrepriză C06.

Pentru aceste motive

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului și admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatele pârâte B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria, și B.R.D.

– G.S.G. SA răspunzând punctual criticilor formulate, au solicitat respingerea

recursului și menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca fiind temeinice și

legale.

Recursul recurentei

nu este fondat și urmează a fi respins.

Se constată, în acest

sens, că nu pot fi reținute criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanța de apel, confirmând soluția

instanței de fond, nici nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acesteia, în cauză, fiind o scrisoare de garanție bancară, emisă cu respectarea

regulilor uniforme cuprinse în Publicația 458 a Camerei de Comerț

Internaționale, al cărei mecanism a fost surprins corect de către instanțele de

fond și de apel, fiind absolut neinteresantă pentru cauză soluționarea

controverselor doctrinare asupra naturii juridice a respectivei garanții

personale.

Așa cum întemeiat a

reținut instanța de apel, scrisoarea de garanție bancară exprimă obligația

băncii emitente asumată față de ordonator, în baza unor raporturi contractuale

preexistente cu aceasta, de a plăti beneficiarilor indirect de același

ordonator, la o amplă cerere acesteia, adresată băncii oricând, în intervalul

de valabilitate al scrisorii, stabilit cu ordonatorul, suma de bani prevăzută

în scrisoare, deasemeni convenită cu ordonatorul, sumă pe care acestea din urmă

o are de plătit – într-o formă sau alta – ca debitor beneficiarului creditor în

baza unui contract încheiat între ordonatorul debitor și beneficiarul creditor.

Conținutul scrisorii

de garanție bancară se convine inclusiv sub aspectul sumei de plată și al

intervalului de valabilitate, de către banca emitentă în acord cu ordonatorul,

ca și orice modificare ce ar surveni în cursul duratei de valabilitate,

înscrisul remițându-se de către emitent ordonatorului care-l va utiliza ca

garanție în raporturile sale contractuale cu beneficiarul, căruia ordonatorul

urmează a i-l transmite.

În speță, banca

emitentă nu era ținută să transmită ea însăși, beneficiarului nici scrisoare de

garanție emisă inițial și nici Addendumul de modificare realizat la cererea

ordonatorului dar operată în conformitate cu solicitarea scrisă a

beneficiarului însuși, astfel că beneficiarul poate reproșa necomunicarea

Addendumului la scrisoarea de garanție numai cocontractantului său, respectiv

ordonatorului debitor. Beneficiarului îi este opozabilă atât scrisoarea bancară

cât și addendumul la aceasta, suma solicitată plătindu-i-se la prima cerere în

baza scrisorii bancare modificate la cererea chiar a beneficiarului însuși,

care nu poate invoca propria culpă, el însuși cerând sporirea cuantumului sumei

de plată înscrisă și reducerea termenului de valabilitate.

Câtă vreme

modificarea scrisorii de garanție bancară s-a făcut la solicitarea

ordonatorului, dar în bază și în limitele stabilite de beneficiarul însuși, prin

notificarea din data de 22 ianuarie 2009 adresată ordonatorului, iar banca

emitentă a dat curs acestei solicitări de modificare confirmându-i-se întocmai,

beneficiarul nu este în drept să reproșeze băncii respectarea termenului de

valabilitate indicat chiar de către beneficiar în solicitarea de modificare

notificată debitorului său, respectiv ordonatorului.

Dând eficiență

acestui mecanism de operare al oricărei scrisori de garanție bancară, desprins

din economia regulilor uniforme prevăzute de Publicație nr. 458, inclusiv art. 6,

instanțele de fond și de apel nu au schimbat natura scrisorii de garanție

bancară în cauză și a Addendumului și nici înțelesul lămurit al acesteia,

astfel că urmează a fi respinse ca neîntemeiate criticile recurentei formulate

în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. contractul nr. C06 neputând fi

interpretat de instanță întrucât acesta leagă numai pe recurentă și ordonator.

Recurenta critică

hotărârea instanța de apel cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9, fără

însă a indica dispozițiile de lege încălcate de instanța criticată, invocarea

art. 969 C. civ. și art. 38 C. com. nefiind suficientă pentru a fi demonstrată

încălcarea acestora sau greșita lor aplicare de către instanța de apel cu

raportare la specificitatea scrisorii de garanție bancară în cauză astfel că și

criticile avansate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

urmează a fi respinse ca nefondate.

Observăm, de altfel,

că emitentul unei scrisori de garanție bancară la cererea ordonatorului nu are

– în niciun fel – a examina conținutul contractului încheiat anterior de acesta

cu un terț care devine beneficiarul respectivei scrisori, emitentul bazându-se

exclusiv pe relația sa contractuală cu ordonatorul care urmează – în ipoteza

executării garanției, respectiv a încasării de către beneficiar a sumei

prevăzute în scrisoare – să ramburseze această sumă emitentului în cauză.

Astfel fiind, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.C. E.H. S.R.L. împotriva deciziei comerciale

nr. 639 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2011.