ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2882/2011

Ședința publică de la 29 septembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC E.H. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria, și B.R.D. G.S.G. SA, să se constate nevalabilitatea/inopozabilitatea Addendumului nr. 1 din 27 ianuarie 2009 la scrisoarea de garanție bancară de bună execuție nr.1691 din 19 noiembrie 2008 și obligarea pârâtelor, in solidar, la plata sumei de 3.018.913,93 lei reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară de bună execuție nr. 1691 din 19 ianuarie 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 6695din 01 iunie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamantei SC E.H. SRL, și a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că scrisoarea de garanție bancară de bună execuție nr. 1691 din 19 noiembrie 2009 este o garanție la cerere, întrucât banca garantă se angajează la cererea ordonatorului să plătească o sumă de bani, la prima și simpla cerere a beneficiarului garanției.

În cazul emiterii unei scrisori de garanție bancară, banca nu garantează fapte, ci preia o obligație de plată, obligația sa fiind, în același timp, subsidiară obligației debitorului principal, în cazul garanțiilor bancare existând trei părți implicate și anume ordonatorul garanției, cel care este debitorul principal și căruia beneficiarul - partener contractual îi solicită o garanție, beneficiarul garanției, cel în favoarea căruia garantul emite garanția și garantul, debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitorul principal, le îndeplinește el. Așadar, scrisoarea de garanție bancară de bună execuție, nu poate fi considerată un contract, deoarece încheierea contractului implică întotdeauna un acord de voință, or, pentru emiterea scrisorii de garanție banca nu cere acordul beneficiarului.

Nu se poate considera nici că scrisoarea de garanție este un act juridic unilateral, deoarece nu implică voința unei singure persoane, ci scrisoarea de garanție are un caracter trilateral, fiind emisă de banca garantă la cererea ordonatorului (de regulă în baza unui contract de creditare) în beneficiul unui terț. Este adevărat că scrisoarea de garanție presupune asumarea de către garant a unui angajament accesoriu creanței garantate însă acest angajament unilateral nu schimbă natura juridică a scrisorii emise de bancă, din garanție în act juridic unilateral. În condițiile în care banca garantă a amendat scrisoarea de garanție de bună execuție la cererea ordonatorului, în sensul celor notificate chiar de beneficiar, nu se poate reține că Addendumul nr. 1 din 27 ianuarie 2009 prin care scrisoarea a fost modificată nu este valabil și nu-și produce efecte față de beneficiar.

Banca pârâtă a emis scrisoarea de garanție la ordinul V.C., partenerul contractual al reclamantei și tot acesta este în măsură să-i ceară băncii modificarea scrisorii de garanție, în condițiile existenței acordului beneficiarului, acord reprezentat în speță de notificarea nr. 394 din 23 ianuarie 2009. Cât privește comunicarea Addendumului nr. 1, obligația comunicării acestuia către beneficiar revenea ordonatorului V.C., pe de o parte, pentru că prin notificarea nr. 394 din 23 ianuarie 2009 reclamanta i-a cerut expres ordonatorului să-i comunice originalul scrisorii modificate, iar pe de altă parte pentru că acesta era direct interesat să demonstreze partenerului contractual executarea obligațiilor asumate prin contract.

De altfel, reclamanta nu a făcut dovada că banca și-a asumat obligația comunicării scrisorii inițiale pentru a se considera că aceasta avea obligația de a-i comunica și Addendumul nr. 1 din 27 ianuarie 2009, iar Publicația 458 - Camera de Comerț Internațional Paris nu conține nicio prevedere care să oblige garantul să comunice ordonatorului scrisoarea de garanție. Instanța de fond a mai reținut că reclamanta a transmis cererea de executare a scrisorii de garanție către B.P. în cadrul termenului de valabilitate a scrisorii de garanție, respectiv la data de 30 octombrie 2009, fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la necunoașterea datei expirării scrisorii de garanție bancară, fiind de neconceput ca reclamanta, în calitate de beneficiar al garanției, să nu urmărească dacă scrisoarea a fost modificată de V.C.

în sensul celor solicitate prin notificare încă din luna ianuarie 2009. Tribunalul a apreciat că nu poate fi imputată băncii garante eroarea materială din cuprinsul notificării, referitoare la ,,prelungirea” valabilității scrisorii de garanție până la o dată anterioară celei menționate în scrisoarea inițială, având în vedere prevederile art. 11 din Publicația 458 - Camera de Comerț Internațional Paris conform cărora garanții și contra-garanții nu-și asumă nicio obligație sau responsabilitate cu privire la forma, suficiența, exactitatea, autenticitatea, falsitatea sau efectul legal al oricărui document care le este prezentat și nici cu privire la declarațiile generale și/sau particulare, conținute de aceste documente, precum și nici cu privire la buna credință a acțiunii sau omisiunii vreunei persoane oricare ar fi ea.

Nu poate fi reținută nici reaua-credință a băncii și nici lipsa unei atenții rezonabile a acesteia în analizarea cererii ordonatorului de modificare a scrisorii de garanție de bună execuție, întrucât modificarea scrisorii a fost solicitată în acord cu termenii Contractului C 06 astfel cum a fost modificat prin Actul Adițional nr. 4 și în baza notificării beneficiarului. Apelul declarat de reclamanta SC E.H.

SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 639 din 16 decembrie 2010. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că nu a fost încălcat principiul simetriei formelor, raportat la acordul părților cu privire la conținutul Addendumului și remiterea acestuia, modificarea perioadei de valabilitate a scrisorii de garanție bancară nu poate fi reținută că ar echivala cu retragerea garanției nefiind incidente în speță dispozițiile art. 5 din Regulile Uniforme pentru Garanțiile la Cerere conținute în Publicația 458 a C.I.C. Paris referitoare la caracterul irevocabil al S.G.B., emiterea Addendumului fiind în conformitate cu solicitarea expresă a apelantei, conținută și notificare.

S-a mai reținut că scrisoarea de garanție bancară și Addendumul nu trebuiau comunicate de Bancă direct către E. întrucât dispozițiile art. 2 lit. a) din Publicația nr. 458 nu instituie obligativitatea remiterii garanției de către emitent reieșind astfel că nu se poate angaja răspunderea emitentului pe acest aspect. Referitor la aspectele cu privire la natura juridică a scrisorii de garanție bancară, instanța de apel a apreciat că nu au relevanță în condițiile în care, în speță se aplică Regulile Uniforme pentru Garanțiile la Cerere conținute în Publicația nr. 458 a Camerei Internaționale de Comerț Paris. Astfel că, potrivit Publicației simpla emitere a S.G.B., în conformitate cu solicitarea făcută de către beneficiar prin intermediul ordonatorului, în calitate de client al băncii, conduce la intrarea în vigoare a garanției fără a mai fi necesară vreo altă formalitate (cum ar fi comunicarea acesteia către beneficiar).

B.R.D. a remis, în mod corect, Addendumul, ca și S.G.B., către V. Atât în cazul S.G.B. inițiale, cât și în cazul Addendumului, B.R.D. a procedat la remiterea către V., care, în calitate de ordonator, a asigurat comunicarea către beneficiar. Faptul că V. nu a procedat la remiterea Addendumului către E. nu este de natură a conduce la concluzia încălcării principiului simetriei de către B.R.D., care a procedat în mod identic inclusiv în cazul S.G.B. inițiale. S-a reținut că în doctrina juridică s-au conturat mai multe calificări ale S.G.B. la cerere: fie că este o stipulație pentru altul, fie că este contract, fie că este act unilateral . Indiferent de calificarea juridică a S.G.B. important de reținut este faptul că banca a respectat întocmai mecanismul de emitere și comunicare a S.G.B., precum și regulile Publicației 458, astfel încât nu există niciun element de natură să poată face invalid sau inopozabil Addendumul emis de aceasta la S.G.B.

de garanție inițială. S-a apreciat că susținerile apelantei E., potrivit cărora prevederile art. 38 C. com. ar conduce exclusiv la concluzia irevocabilității ofertei, nu sunt de natură a răsturna consimțământul clar exprimat al acesteia de modificare a S.G.B., cu atât mai mult cu cât acesta concordă acordului intervenit prin încheierea Contractului nr. C06 cu privire la cuantumul și perioada de valabilitate a garanției. Atâta timp cât comunicarea s-a făcut către ordonator - respectiv V. în calitate de ordonator care a acționat pentru E., în baza notificării făcută de acesta - nu se poate imputa nimic băncii, chiar din perspectiva mecanismului contractual, din moment ce acesta a acționat pentru E., la notificarea expresă a acestuia.

Totodată s-a reținut că Addendumul nu a limitat în niciun mod perioada de valabilitate ci, dimpotrivă, a coordonat clauzele de garanție din contractul încheiat între E. și V. cu garanția bancară propriu-zisă. S-a apreciat astfel că indiferent care ar fi natura juridică a S.G.B. de garanție bancară, aceasta nu face parte din categoria actelor pentru care este necesară comunicarea, fiind un act perfect încă de la emitere. Comunicarea are rolul informări și nu constituie un element esențial pentru validitatea ori opozabilitatea angajamentului astfel asumat, cu atât mai mult cu cât a fost emis la inițiativa și în condițiile cerute de beneficiar. Totodată, în condițiile în care Addendumul a fost comunicat către ordonator, respectiv către cel care a solicitat emiterea S.G.B., precum și modificarea acesteia, nu se mai poate pune în discuție nevalabilitatea sau inopozabilitatea actului.

S-a mai reținut că eroarea materială din cuprinsul notificării nu este imputabilă B.R.D. - G.S.G. și nu poate fi reținută nicio vinovăție a B.R.D.-G.S.G., nici sub forma relei-credințe, nici sub forma unei lipse a unei atenții rezonabile la emiterea S.G.B. de garanție. Presupusa eroare în care s-ar fi aflat E. la momentul la care a solicitat "prelungirea valabilității" S.G.B. "până la data de 31 octombrie 2009" față de 10 noiembrie 2009, cât era inițial, nu poate conduce la concluzia că B.R.D. nu ar fi acționat cu atenție rezonabilă în analiza notificării, niciun element din cadrul acesteia nefiind de natură a impune obligația solicitării unor clarificări suplimentare. Împotriva acestei decizii reclamanta SC E.H.

SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel fără a stabili natura juridică a scrisorii de garanție bancară și, subsecvent, mecanismul de încheiere a actului juridic civil, a considerat în mod eronat că nu era necesară comunicarea scrisorii de garanție bancară, în speță a Addendumului de modificare, către beneficiar. Susținând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 punctul 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel avea obligația de a califica actul juridic – Amendamentul – ca fiind fie un act juridic unilateral, care implică doar manifestarea de voință a emitentului – pârâta, fie actul bilateral/multilateral – care implică un acord de voințe.

Însă instanța și-a încălcat obligația fundamentală de a califica actul juridic, invocând existența unor păreri divergente în doctrină, fără a ezita însă să tragă concluzii cu privire la valabilitatea mecanismului de emitere și comunicare pe care nu l-a analizat prin raportare la natura juridică a actului, ci prin raportare la actul juridic ce a dat naștere raportului juridic concret ce urma a fi modificat prin actul dedus judecății. În opinia recurentei se impunea a se analiza dacă comunicarea Amendamentului către beneficiar reprezintă sau nu o condiție prealabilă încheierii actului, o condiție de valabilitate/validitate a actului, o condiție de eficacitate/ opozabilitate a actului. Instanța, susține recurenta, a ignorat prin raționamentul său dispozițiile art. 973 C. civ.

care reglementează principiul relativității efectelor actului juridic civil. Astfel, în cazul actului juridic civil unilateral acesta produce efecte numai față de emitentul său, respectiv în cazul dedus judecății – față de bancă. Pentru a demonstra relevanța comunicării actului juridic unilateral, care în accepțiunea recurentei este Amendamentul, după o prezentare teoretică a efectelor comunicării acestuia către terț, recurenta susține că, comunicarea Amendamentului trebuie făcută beneficiarului scrisorii de garanție pentru a-i deveni opozabilă acestuia. Susținerea contrară a instanței este în contradicție cu prevederile Regulilor Uniforme privind Garanțiile la Cerere – Publicația 458 a Camerei Internaționale de Comerț Paris unde potrivit art. 2 lit. a) garanția la cerere trebuie dată în scris.

Totodată, susține recurenta, comunicarea scrisorii de garanție bancară este obligatorie pentru a asigura opozabilitatea față de beneficiar, posibilitatea acestuia de a recurge la executarea scrisorii de garanție bancară. Astfel, scrisoarea de garanție bancară nr.1691 a fost comunicată beneficiarului sub semnătură de primire, în timp ce Addendumul nu a fost comunicat beneficiarului și banca a invocat efectele Addendumului fără a avea dovada comunicării acestuia către beneficiar. Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. banca nu a făcut dovada comunicării amendamentului către recurentă, ci către V. – ordonatorul. În opinia recurentei nici o dispoziție legală nu instituie prezumția că ordonatorul și banca ar urma în mod necesar și obligatoriu să dea curs solicitării unui beneficiar de modificare a termenilor unei scrisori de garanție.

Așa fiind este lipsit de relevanță împrejurarea că beneficiarul este cel ce a solicitat inițial modificarea acesteia, fiindcă actul ia naștere prin manifestarea unilaterală de voință a părții și devine opozabilă terților prin aducerea actului la cunoștința lor. Cât privește relevanța comunicării din perspectiva actului bilateral, recurenta a arătat că necomunicarea acceptării către ofertantul beneficiar atrage neîncheierea contractului – actului juridic. Instanța a aplicat greșit legea considerând comunicarea ca fiind o obligație ce rezultă din cuprinsul actului și nu o formalitate prealabilă de natură a asigura întâlnirea ofertei cu acceptarea și deci nașterea contractului, iar pentru a stabili dacă Banca s-a opus în mod corect executării scrisorii de garanție bancară, trebuie stabilit cine suportă riscul necomunicării Addendumului de modificare a scrisorii de garanție bancară.

Totodată, susține recurenta, în mod greșit a considerat instanța de apel că în temeiul art. 6 din Publicația nr. 458 simpla emitere a Scrisorii de garanție bancară conduce la intrarea în vigoare a garanției, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate. În mod greșit, susține recurenta, a apreciat instanța de apel că nu a fost încălcat principiul simetriei formelor reținând că în același mod s-a procedat la emiterea scrisorii de garanție bancară, respectiv V. s-a adresat B.R.D. cu o cerere în acest sens, iar aceasta a dat curs solicitării. În aprecierea respectării principiului simetriei formelor instanța a analizat doar mecanismul de emitere a scrisorii, rupt din context fără a-l urmări sub toate aspectele sale.

În esență, recurenta apreciază că, în cazul Addendumului din întregul mecanism s-a realizat doar primul pas neexistând astfel o simetrie, iar consecința neobservării mecanismului a fost neîntâlnirea ofertei cu acceptarea și deci neîncheierea contractului. De asemenea, susține recurenta, reținerea instanței că Banca a verificat inclusiv concordanța notificării cu clauzele contractului nr. Co6, iar în opinia sa menținerea valabilității scrisorii de garanție până la 31 octombrie 2009 respectă convenția părților semnatare, este un raționament eronat, acesta neținând cont de distincția dintre data finalizării – 31 octombrie 2008 (termenul limită de predare a lucrărilor) și data acceptării (data la care părțile semnează procesu-verbal de admitere a recepției) nestabilită calendaristic, dar care este cu cel puțin 15 zile ulterioare datei acceptării.

Astfel, garanția de bună execuție este valabilă pentru o perioadă de 12 luni de la data acceptării și nu data finalizării. Pentru susținerea motivului conform căruia instanța de apel a schimbat înțelesul contractului de construire semnat de părți, interpretând eronat prevederile contractuale privind garanția de bună execuție, recurenta a arătat că susținerile instanței potrivit cărora prin contractul de antrepriză Co6 perioada de valabilitate a fost stabilită până la 31 octombrie 2009 constituie o modificare a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic a contractului de antrepriză C06. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele pârâte B.R.D. G.S.G. SA, sucursala Victoria, și B.R.D. – G.S.G. SA răspunzând punctual criticilor formulate, au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca fiind temeinice și legale. Recursul recurentei nu este fondat și urmează a fi respins. Se constată, în acest sens, că nu pot fi reținute criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

întrucât instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, nici nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, în cauză, fiind o scrisoare de garanție bancară, emisă cu respectarea regulilor uniforme cuprinse în Publicația 458 a Camerei de Comerț Internaționale, al cărei mecanism a fost surprins corect de către instanțele de fond și de apel, fiind absolut neinteresantă pentru cauză soluționarea controverselor doctrinare asupra naturii juridice a respectivei garanții personale.

Așa cum întemeiat a reținut instanța de apel, scrisoarea de garanție bancară exprimă obligația băncii emitente asumată față de ordonator, în baza unor raporturi contractuale preexistente cu aceasta, de a plăti beneficiarilor indirect de același ordonator, la o amplă cerere acesteia, adresată băncii oricând, în intervalul de valabilitate al scrisorii, stabilit cu ordonatorul, suma de bani prevăzută în scrisoare, deasemeni convenită cu ordonatorul, sumă pe care acestea din urmă o are de plătit – într-o formă sau alta – ca debitor beneficiarului creditor în baza unui contract încheiat între ordonatorul debitor și beneficiarul creditor.

Conținutul scrisorii de garanție bancară se convine inclusiv sub aspectul sumei de plată și al intervalului de valabilitate, de către banca emitentă în acord cu ordonatorul, ca și orice modificare ce ar surveni în cursul duratei de valabilitate, înscrisul remițându-se de către emitent ordonatorului care-l va utiliza ca garanție în raporturile sale contractuale cu beneficiarul, căruia ordonatorul urmează a i-l transmite. În speță, banca emitentă nu era ținută să transmită ea însăși, beneficiarului nici scrisoare de garanție emisă inițial și nici Addendumul de modificare realizat la cererea ordonatorului dar operată în conformitate cu solicitarea scrisă a beneficiarului însuși, astfel că beneficiarul poate reproșa necomunicarea Addendumului la scrisoarea de garanție numai cocontractantului său, respectiv ordonatorului debitor.

Beneficiarului îi este opozabilă atât scrisoarea bancară cât și addendumul la aceasta, suma solicitată plătindu-i-se la prima cerere în baza scrisorii bancare modificate la cererea chiar a beneficiarului însuși, care nu poate invoca propria culpă, el însuși cerând sporirea cuantumului sumei de plată înscrisă și reducerea termenului de valabilitate. Câtă vreme modificarea scrisorii de garanție bancară s-a făcut la solicitarea ordonatorului, dar în bază și în limitele stabilite de beneficiarul însuși, prin notificarea din data de 22 ianuarie 2009 adresată ordonatorului, iar banca emitentă a dat curs acestei solicitări de modificare confirmându-i-se întocmai, beneficiarul nu este în drept să reproșeze băncii respectarea termenului de valabilitate indicat chiar de către beneficiar în solicitarea de modificare notificată debitorului său, respectiv ordonatorului.

Dând eficiență acestui mecanism de operare al oricărei scrisori de garanție bancară, desprins din economia regulilor uniforme prevăzute de Publicație nr. 458, inclusiv art. 6, instanțele de fond și de apel nu au schimbat natura scrisorii de garanție bancară în cauză și a Addendumului și nici înțelesul lămurit al acesteia, astfel că urmează a fi respinse ca neîntemeiate criticile recurentei formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. contractul nr. C06 neputând fi interpretat de instanță întrucât acesta leagă numai pe recurentă și ordonator. Recurenta critică hotărârea instanța de apel cu invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9, fără însă a indica dispozițiile de lege încălcate de instanța criticată, invocarea art. 969 C. civ.

și art. 38 C. com. nefiind suficientă pentru a fi demonstrată încălcarea acestora sau greșita lor aplicare de către instanța de apel cu raportare la specificitatea scrisorii de garanție bancară în cauză astfel că și criticile avansate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a fi respinse ca nefondate. Observăm, de altfel, că emitentul unei scrisori de garanție bancară la cererea ordonatorului nu are – în niciun fel – a examina conținutul contractului încheiat anterior de acesta cu un terț care devine beneficiarul respectivei scrisori, emitentul bazându-se exclusiv pe relația sa contractuală cu ordonatorul care urmează – în ipoteza executării garanției, respectiv a încasării de către beneficiar a sumei prevăzute în scrisoare – să ramburseze această sumă emitentului în cauză.

Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. E.H. S.R.L. împotriva deciziei comerciale nr. 639 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2011.