ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2023

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Asupra cauzei deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 5 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1075/2006 și a anexei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ce privește terenurile situate în Bd. x nr. 83 și 85; obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: a) terenul în suprafață de 19213 mp situat în București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; b) terenul în suprafață totală de 88.184 mp, situat în București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, având nr. cadastral x, respectiv 7069, înscris în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON (3.866.292 euro) pentru lipsa de folosință a terenurilor situate în București, Bd. x nr. 77 A, 83 și 85, în suprafață totală de 107.397 mp și actualizarea acestei sume, până la data predării efective, cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie.

Reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 563 C. civ., ale art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ale art. 44 din Constituția României, ale Decretului nr. 281/1995.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale (pentru Unitatea Militară 02545 București) a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a invocat, prin întâmpinare, inadmisibilitatea primului capăt de cerere, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepția prematurității formulării acestuia, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fondul cererii de revendicare a terenurilor, a solicitat respingerea pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate.

Prin sentința nr. 929 din 7 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1075/2006 și excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință); a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 780 A din 23 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 929 din 7 august 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Apărării Naționale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis cererea; a admis excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce privește terenurile situate în bd. x, 83 și 85; a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie: a) terenul în suprafață de 19213 mp, situat în București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; b) terenul în suprafață totală de 88.184 mp, situat în București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, având nr. cadastral x, respectiv 7069, înscris în CF nr. x, respectiv nr. x, dobândit de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006; a obligat pe pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosință a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 și, în continuare, la 1 euro/mp/lună (echivalent în RON la cursul BNR de la data plății) până la predarea efectivă a terenurilor. I-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv: 127.000 RON, taxa judiciară de timbru în apel; 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanță și 55.000 RON, onorariu avocațial în apel și în primă instanță, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel și a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanță, în condițiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 780 A din 23 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., împotriva considerentelor, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., și pârâții Ministerul Apărării Naționale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

4.1. Recursul recurentei-reclamante A. SRL

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.R.L., contestând considerentele deciziei nr. 780 A din 23 mai 2022 a Curții de Apel București de la pct. 1, pag. 47-48 și 50, a arătat că, prin decizia recurată, instanța de apel a admis în integralitate acțiunea, astfel cum a fost formulată, făcând o aplicare corectă a legii la situația de fapt pe deplin stabilită, reținând că titlurile sale de proprietate asupra terenurilor nu au fost niciodată anulate, și că Statul Român nu deține un drept de proprietate publică asupra celor trei loturi de teren revendicate, includerea acestora în inventarul centralizat al domeniului public, respectiv în Anexa nr. 4 a H.G. nr. 1705/2006, fiind realizată în absența unui act de dobândire.

Cu toate acestea, în soluționarea excepției de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006, prin motivarea ce se regăsește la pct. 1.1, pag. 47-48 din hotărârea recurată, Curtea de Apel a realizat o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor speciale privind proprietatea publică, atât a celor din Constituția României, cât și a celor din C. civ. și Legea 213/1998, apreciind că un teren alocat administrativ Ministerului Apărării printr-o listă de inventar ca cea anexă la H.G. nr. 1705/2006, contestată, dobândește și își păstrează caracterul de utilitate publică, indiferent de modalitatea în care este folosit sau de contextul factual teoretic în care respectivul teren se găsește (într-o zonă intravilană, înconjurată de blocuri, spații comerciale, drumuri publice, stadion și bază sportivă), respectiv că terenurile în cauză, deși niciodată folosite de armată, ar putea oricând să fie deservite pentru uzul acesteia.

A precizat că uzul declarat de pârâtul Ministerul Apărării de-a lungul conflictului judiciar cu recurenta-reclamantă, început în anul 2008, a fost întotdeauna acela al exercițiilor și instrucției militare, fără o nuanțare a instrucției militare, în sensul încercat de către instanța de apel - "...conducerea autovehiculelor, tele și radio comunicațiilor, acordarea ajutorului medical."

Recurenta a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006 trebuia verificată la data întocmirii listei de bunuri declarate ca fiind publice, anexată la această Hotărâre de Guvern, respectiv a ignorat faptul că, la momentul adoptării H.G. nr. 1705/2006, terenurile aflate în proprietatea recurentei-reclamante nu îndeplineau criteriile pentru a fi considerate de uz sau interes public.

A arătat, de asemenea, că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 478 alin. (2) C. civ., care stipulează că bunurile eventual considerate ca parte a domeniului public în virtutea uzului lor, "reintră în comerț când nu mai servesc uzul public", precum și declarațiile Ministerului Apărării care a susținut că, începând cu data aderării României la NATO (2004), terenurile în cauză nu au mai fost folosite pentru instrucție militară, neîndeplinind condițiile necesare pentru un astfel de scop.

Consideră că instanța de apel a apreciat greșit că nu se poate reține puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat cu privire la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2012 (paragr. 4, pag. 50 din hotărâre).

A susținut că reprezentanții Ministerului Apărării nu au prezentat, la momentul deposedării (aprilie 2008), titlul de proprietate al statului sau actul din care ar fi rezultat apartenența la domeniul public a bunului, pretinzând că proprietatea statului a fost identificată în cuprinsul unei anexe speciale a H.G. nr. 1705/2006, fără posibilitatea de consultare de către terți, datorită caracterului secret al informației și fără a exista o evidențiere în registrele publice de carte funciară.

A învederat că analiza legalității H.G. nr. 1705/2006 a fost realizată anterior prezentei acțiuni, în litigiul care a avut loc între recurenta-reclamantă și recurenții-pârâți, cu privire la terenurile din Bd. x nr. 77 și 81. Prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București (confirmată de decizia din recurs a ICCJ), având ca obiect excepția de nelegalitate parțială cu privire la H.G. nr. 1705/2006, Curtea de Apel București a statuat că nu se poate reține încadrarea proprietăților din Bd. x în domeniul public al statului ex lege, raportat la prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția României sau ale pct. I din anexa la Legea nr. 213/1998, iar încadrarea acestora în domeniul public s-a făcut formal, în lipsa unei folosințe care să fie în acord cu interesul și utilitatea publică (instrucția militară). În judecarea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3680/8.10.2014, a confirmat că terenurile fac parte, cel mult, din domeniul privat al statului, arătând că intrarea unui bun în proprietatea publică nu este determinată de cuprinderea acestuia în inventarul întocmit de autoritățile locale, această operațiune neavând caracter constitutiv de drepturi.

Soluția indicată, ignorată de instanțele de fond din actualul dosar, viza alte două terenuri aflate în proprietatea recurentei-reclamante, din imediata vecinătate a celor ce fac obiectul revendicării curente și care fac corp comun cu acestea, având un istoric identic. Pentru identitate de rațiune aceste considerente sunt esențiale și în soluționarea prezentei cereri/a excepției de nelegalitate invocate, fiind inadmisibil a se ajunge la alte concluzii, care să confirme de această dată uzul și interesul public al statului asupra terenurilor recurentei-reclamante.

Recurenta a arătat, că, deși a fost admisă excepția de nelegalitate și acțiunea în revendicare pe care a formulat-o, au fost reținute parțial argumentele de nelegalitate invocate, respectiv că statul nu justifică preluarea celor trei terenuri în inventarul centralizat al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public, în baza unui titlu valabil. Curtea a constatat că intimații-pârâți nu au exhibat acte subsecvente de aplicare a Legii secularizării averilor mănăstirești, cu efect translativ de proprietate. Cu toate acestea, prin considerentele criticate în prezentul recurs, instanța de apel a respins argumentele recurentei-reclamante în susținerea excepției de nelegalitate, referitoare la neîndeplinirea criteriului uzului sau utilității publice a terenurilor revendicate.

Cu privire la admisibilitatea prezentului demers judiciar, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., arătând că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din acest act normativ, prin considerentele criticate, instanța de apel încălcând/aplicând greșit norme de drept material referitoare la constituirea domeniului public.

A făcut referire la cele reținute de instanța de apel în decizia recurată, la pct. 1.1, pag 47-48 și 1.2 pag. 50, cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate, menționând că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1657/22.05.2013, pronunțate de Curtea de Apel București, menținute prin decizia civilă nr. 3680/08.10.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (dosar nr. x/2012), în ceea ce privește includerea nelegală în domeniul public a imobilelor inventariate sub nr. MF x și MF x, respectiv nr. 1125 și 1950 de către Ministerul Apărării Naționale.

A învederat recurenta că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ. și a celor ale art. 136 din Constituția României, raportate la art. 1 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, a menționat că, prin considerentele deciziei recurate, curtea a ignorat dezlegările instanțelor de judecată date prin hotărâri definitive și irevocabile cu privire la condiția "uzului și utilității publice", pentru tranșarea apartenenței la domeniul public.

De asemenea, instanța a ignorat efectele obligatorii ale celor două hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a confirmat în mod irevocabil/definitiv, excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006 cu privire la terenurile inventariate sub nr. MF x și MF x (respectiv nr. 1125 și 1950 din evidența Ministerului Apărării Naționale).

Asupra legalității titlurilor de proprietate a terenurilor din Bd. x, instanțele de judecată s-au pronunțat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, statuând că includerea în domeniul public a terenurilor identificate în Anexa nr. 4 din H.G. nr. 1705/2006 sub cod de clasificare la Ministerul Finanțelor 8.20.00 (ce vizează toate cele cinci terenuri deținute de recurenta-reclamantă în Bd. x, inclusiv pe cele aflate în prezentul litigiu) este nelegală, întrucât a fost efectuată în "mod formal, nefiind susținută nici probator nici la nivel de reglementare" - sentința Curții de Apel București nr. 1657/22.05.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Contrar considerentelor prezentate de instanța de apel din prezentul dosar, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate, iar nu numai o simplă aplicare, mutatis mutandis, a concluziilor respectivelor hotărâri judecătorești.

Recurenta a susținut că eroarea în care pare a se fi aflat instanța de apel este aceea că a considerat obiectul cercetării judecătorești în respectivele dosare ca fiind limitat la cele două loturi de teren vecine (din Bd. x nr. 77 și 81) deținute tot de recurenta-reclamantă, ceea ce nu este adevărat.

A precizat că în hotărârile menționate s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (tripla identitate de părți, obiect și cauză fiind pe deplin îndeplinită) nu numai că Statul Român nu deține un titlu/temei juridic pentru includerea terenurilor identificate cu nr. 8.29.09 (ce vizează toate cele 5 terenuri deținute de recurenta-reclamantă în Bd. x, inclusiv pe cele aflate în prezentul litigiu) în domeniul public, dar nici nu a probat existența unui uz sau utilități/afectațiuni publice pentru acestea, simpla inventariere a bunurilor imobile nu are caracter constitutiv de drepturi, neputând conduce în mod direct la natura de interes public a bunului și la calificarea acestuia ca fiind proprietatea publică a statului

Contrar celor reținute de instanța de apel din prezentul litigiu, este confirmat deja judiciar că terenurile revendicate în actualul dosar nu îndeplinesc niciuna dintre condițiile impuse de Constituția României sau de Legea nr. 213/1998, pentru a putea califica aceste bunuri ca fiind de uz și interes public, cu atât mai mult cu cât, la data la care erau cuprinse în acest inventar (decembrie 2006- data publicării H.G. nr. 1705/2006 în Monitorul Oficial) ele fuseseră deja tranzacționate în circuitul civil, cu putere de opozabilitate prin înscrierile din cărțile funciare.

A susținut recurenta-reclamantă că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 136 din Constituția României, raportat la art. 1 din Legea nr. 213/1998. În acest sens, a arătat că, și în măsura în care instanța de apel ar fi ignorat efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 213/1998 trebuiau interpretate și aplicate prin raportare la cele ale art. 3 alin. (1), respectiv la cele ale art. I pct. 23 și 29 ale Anexei privind lista cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Prin argumentele dezvoltate la pct. 1.1 pag. 48 din hotărârea recurată, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 136 din Constituția României și prevederile Legii nr. 213/1998, în sensul că acestea nu ar avea în vedere utilizarea concretă și efectivă a unui bun, ci doar dacă un anumit bun este de uz sau interes public prin natura lui (ultimul paragraf de la pag. 47 a hotărârii recurate).

Or, interpretarea instanței de apel nu poate fi reținută decât pentru bunurile menționate în art. 136 din Constituția României, iar nu și pentru celelalte bunuri la care face referire Legea nr. 213/1908, întrucât terenurile recurentei-reclamante nu pot fi, prin natura lor, bunuri proprietate publică, acestea neregăsindu-se în sfera bunurilor referite în art. 136 din Constituție.

A afirmat recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut trimitere, în mod nelegal, la "natura" bunului, ca reprezentând un criteriu determinant în calificarea domeniului, arătând că nu ar prezenta relevanță utilizarea efectivă, fără a defini sau a explicita cum anume, prin natura lor, terenurile revendicate ar aparține domeniului public al statului. Simpla alocare a administrării unui teren al statului către Ministerul Apărării Naționale nu are, așa cum pare a susține instanța de apel, drept efect schimbarea naturii juridice a proprietății din privată în publică, pentru această din urmă calificare fiind necesare îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de lege, fie cele din Constituție, fie cele din Legea nr. 213/1998.

Contrar celor reținute de instanța de apel și după cum s-a recunoscut inclusiv în ședința de dezbateri de către pârâți, pe terenurile revendicate nu pot fi efectuate exerciții militare, nici defilări, nici trageri sau desfășurări de echipamente militate, nici în prezent, nici în viitor, fiind vorba despre terenuri intravilane, situate în imediata vecinătate a două complexe comerciale majore ce atrag zilnic mii de clienți (B. și C.), a zeci de blocuri de locuințe, a multiple străzi deschise circulației publice, tramvaielor, și nu în ultimul rând la limita bazei sportive și Stadionului Ghencea.

A învederat că sunt greșite și trimiterile instanței de apel la caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate publică, în condițiile în care teza juridică a recurentei-reclamante este aceea că terenurile revendicate nu au fost niciodată și nu sunt nici în prezent proprietate publică, iar recurenta nu dorește să uzucapeze terenuri proprietate publică, întrucât are deja titluri de proprietate asupra acestora.

Recunoașterile exprese ale pârâților și prezumțiile legale sunt dublate de numeroase documente, care confirmă deopotrivă lipsa oricărei utilizări din partea Ministerului Apărării a terenurilor din Bd. x (înscrisurile administrate și în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 6 București).

Recurenta reclamantă a susținut că este de necontestat că, începând cu anul 2004, autorii săi au exercitat asupra terenurilor din Bd. x o folosință continuă, nefiind tulburați în exercitarea prerogativelor conferite în temeiul titlurilor de proprietate deținute asupra terenurilor.

A afirmat că s-a probat, fără a se contesta de către pârâți, că terenurile revendicate sunt, încă dinaintea anului 2006, terenuri virane, ocupate de vegetație spontană, nefiind utilizate de vreo autoritate sau administrație publică, iar Statul Român, prin autoritățile sale de la nivel local, a emis certificate de atestare a dreptului de proprietate privată în favoarea unor persoane îndreptățite conform Legii nr. 18/1991.

Terenurile din Bd. x, ce fac obiectul prezentei cauze, nu îndeplineau, nici la data emiterii H.G. nr. 1705/2006 și nici în prezent, condiția uzului și utilității publice.

Ministerul Apărării nu a avut, cel puțin începând cu anul 2004, când s-au reconstituit drepturile de proprietate ale autorilor recurentei-reclamante, folosința acestor terenuri revendicate, astfel că încadrarea lor la sfârșitul anului 2006, ca fiind terenuri de uz și interes public, cu destinația de instrucție militară, a fost făcută cu rea-credință.

A susținut că verificarea legalității H.G. nr. 1705/206 trebuie realizată la data emiterii acestui act administrativ, nulitatea/nevalabilitatea lui neputând să fie acoperită dacă ulterior s-ar întâmpla ca aceste terenuri să înceapă a fi folosite pentru instrucție și exerciții militare, sau să li se dea un alt scop de utilitate publică.

A învederat că, în cadrul dezbaterilor orale de la termenul din 8 mai 2013 în dosarul nr. x/2012, în fața Curții de Apel București, reprezentantul Ministerului Apărării a confirmat lipsa oricăror exerciții de instrucție militară pe terenurile din Bd. x, motivând că, urmare a aderării României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) serviciul militar nu mai este obligatoriu, nemaiexistând necesitatea efectuării unor astfel de exerciții. Toate aceste declarații și recunoașteri contrazic considerentele instanței de apel din prezentul dosar potrivit cărora terenurile din Bd. x ar putea fi folosite în viitor pentru instrucție militară fără folosire de arme.

4.2. Recursul recurentului-pârât Ministerul Apărării Naționale

În susținerea motivelor de recurs, pârâtul Ministerul Apărării Naționale, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii istoricului litigiilor purtate anterior de părți, a afirmat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, cu modificările și completările ulterioare, a arătat că aceasta a fost susținută, în primul rând, în considerarea faptului că pârâtul nu a utilizat/utilizează terenurile pentru scopuri militare sau în alte scopuri de interes sau de utilitate publică, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 pct. 23 al Anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 213/1998).

A menționat că terenurile în litigiu se află în administrarea instituției militare, proprietar fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, înscris în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare H.G. nr. 1705/2006). Prezentarea cronologică a actelor prin care înțelege să susțină legalitatea înscrierii terenului în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006 este relevantă în susținerile instituției militare.

A arătat că, în fapt, Ministerul Apărării Naționale, în calitate de succesor al Ministerului de Război, a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie continuă, pașnică, publică și neprecară, din anul 1913. Dreptul de proprietate aparține Statului Român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naționale, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 49 din 16.01.1913.

Cartea de hotărnicie din anul 1928 consfințește proprietatea ministerului, titlul fiind transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Popular Raional sub nr. x/12.12.1957.

În susținerea dovedirii regimului juridic al terenului, din cercetarea fondurilor de la Arhivele Naționale, a rezultat că, în urma soluționării dosarului nr. x/1929 al Tribunalului Ilfov, secția a IV C. civ., Statul Român, prin Ministerul Apărării Naționale, parte în dosarul menționat, a solicitat confirmarea planului și Cărții de hotărnicie pentru moșia Cotroceni. Demersul statului a fost determinat de lipsa titlurilor de proprietate dispărute în timpul războiului și, prin Ministerul Apărării Naționale, în dosarul indicat a solicitat "autorizarea unui reprezentant pentru a face măsurătoarea, identificarea și hotărnicia terenului proprietatea statului (M.Ap. N.) aflate pe fosta moșie Vatra Mănăstirei Cotroceni, denumită și Vatra Viilor".

În cuprinsul cărții s-a făcut referire la faptul că terenurile în cauză sunt proprietatea Ministerului Forțelor Armate, edificatoare fiind și mențiunea Tribunalului Ilfov, de la sfârșitul cărții, care, la data de 11.05.1940, a vizat-o, precizând că este "proprietatea Ministerului Armatei". Din același dosar, potrivit Jurnalului 7345/11 mai 1940, a fost admisă cererea ministerului și vizată Cartea de hotărnicie și două planuri întocmite de ing. Cap. D..

A învederat că toate aceste dovezi conduc la concluzia că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public, iar motivul pentru care au rămas în domeniul public și nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile în cauză au fost alocate Ministerului de Război și, ulterior, Ministerului Apărării Naționale. Această alocare le-a conferit regim de utilitate publică, fiind utilizate de o instituție de stat în scopul apărării teritoriului național.

Referitor la utilizarea terenurilor, recurentul-pârât a afirmat că nu are relevanță faptul că acestea sunt sau nu efectiv folosite de Ministerul Apărării Naționale, având în vedere că utilizarea lor ar putea fi doar temporară - pe o anumită perioadă - pentru activități apreciate de instituția militară, ca fiind necesare pregătirii de specialitate pentru apărarea teritoriului național. Faptul că aceste terenuri sunt sau nu efectiv folosite de Ministerul Apărării Naționale nu pot conduce la înlăturarea caracterului de "utilitate publică", câtă vreme se află în administrarea instituției militare.

Prin urmare, Curtea a reținut corect că nu se poate constata "temeinicia excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, în considerarea faptului că pârâtul nu a utilizat/utilizează/nu mai poate utiliza terenurile pentru scopuri militare sau în alte scopuri de interes sau utilitate publică și, astfel, nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 pct. 23 al Anexei Legii nr. 213/1998."

A menționat că, potrivit art. 26 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale dobândite de stat și de orice persoană prin efectul legii sunt opozabile față de terți fără înscriere în cartea funciară, iar înscrierile efectuate în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni își vor produce efectele prin dispozițiile art. 56 alin. (1) din aceeași lege.

Deși prima instanță a respins excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât înscrierea acestor imobile în inventarul centralizat s-a făcut în absența dovezilor privind dreptul de proprietate publică, dar și privată, al statului asupra acestor bunuri.

A considerat că, prin cererea adresată instanței, de a constata nelegalitatea parțială a unui act administrativ, respectiv H.G. nr. 1705/2006, demers eminamente de natura contenciosului administrativ, recurenta-reclamantă încearcă să eludeze procedura imperativă de contencios administrativ, fără a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ avut în vedere ori caracterul executoriu al acestuia, în privința dovezii existenței dreptului de proprietate al Statului Român și a afectării terenurilor aflate în litigiu pentru nevoile de apărare națională.

În acest sens, a apreciat că instanța de judecată, învestită cu soluționarea prezentei cauze se poate pronunța doar asupra respectării la momentul emiterii H.G. nr. 1705/2006 a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și nu se poate pronunța ca o instanță de contencios administrativ, învestită cu soluționarea unei cereri de anulare a actului administrativ, în care să fie supusă controlului jurisdicției contencioase, legalitatea actului administrativ, în raport de pretinsa vătămare adusă reclamantei într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

A arătat că, deși Curtea a reținut că Legea secularizării averilor mănăstirești din 13 decembrie 1863 prevedea că toate averile mănăstirești sunt și rămân ale statului, a înlăturat, eronat, dispozițiile primei instanțe, conform cărora terenurile revendicate aparțin acestuia, deoarece fac parte din moșia mănăstirii Cotroceni. Prin Legea secularizării averilor mănăstirești din 13 decembrie 1863, moșia în cauză a intrat în proprietatea Statului Român.

În primul articol al acestui act normativ s-a stabilit că toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale statului. Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că se poate reține că aceste terenuri fac parte din domeniul public al statului, având în vedere că au fost date în administrarea Ministerului Apărării Naționale pentru utilitate publică.

A arătat că instanța de apel a reținut eronat că "Jurnalul Consiliului de Miniștri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Răsboiu de la nivelul anului 1913, a unei suprafețe de 550 ha (în interiorul căreia se afla și terenurile ce fac obiectul prezentei cauze), fără valoare translativă/constitutivă de drepturi de proprietate." Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 49/16.01.1913 (Jurnal Consiliu de Miniștri, fila x din 16.01.1913), s-a aprobat ca moșia Vatra Mănăstirii Cotroceni, cu o întindere de aproximativ 550 ha, situată în partea de miazăzi a șoselei București Domnești să fie pusă la dispozițiunea Ministerului de Răsboiu spre a servi pentru exerciții militare trupelor din garnizoana București.

Deși instanța de apel a reținut că natura juridică a Cărții de hotărnicie pentru moșia Cotroceni este a unei documentații tehnice, cu valoare de act autentic, a arătat că situația este aplicabilă doar referitor la hotarele unui imobil, nu și la dobândirea dreptului de proprietate. Însă, în cuprinsul Cărții de hotărnicie pentru moșia Cotroceni în județul Ilfov, plasa Băneasa lucrată în anul 1928 în baza autorizației Președintelui Tribunalului Ilfov nr. 363 din 2 aprilie 1928, inginerul hotarnic D., a menționat scopul urmărit - hotărnicie legală care să servească Ministerul de Război ca act de proprietate.

A susținut că s-a cerut a se întocmi această carte pentru că, din cauza războiului întregirii neamului s-au pierdut actele de proprietate, nemaiexistând decât niște copii și acelea numai pentru anumite părți din moșie, precum și înscrisurile pe care le-a avut la dispoziție în original pentru întocmirea acestei documentații.

În acest sens, la dosar, Cartea de hotărnicie este vizată de Tribunalul Ilfov, secția 4-a C. civ., 1940 mai 11. Conform mențiunilor din cuprinsul acesteia s-a vizat cartea de hotărnicie pentru Moșia Cotroceni pendinte de comunele București, Militari, Bragadiru, Slobozia Clinceni, jud. Ilfov, proprietatea Ministerului Armatei efectuată de ing. hotarnic Căpitan D., potrivit jurnalului acestui tribunal în baza cererii făcute de Ministerul Înzestrării Armatei cu petiția înregistrată la nr. x/1940 și pe temeiul Regulamentului hotărniciilor.

Pentru a se dispune astfel, s-a emis de către Tribunalul Ilfov, secția a IV-a C. civ., Jurnalul nr. 7345/11.05.1940, prin care, avându-se în vedere petiția înregistrată sub nr. x/1940 a Ministrului Înzestrării Armatei care a vizat două planuri și o carte de hotărnicie a taberei Cotroceni și sentințele civile nr. 1057-1275 din 17 octombrie 1931, s-a confirmat planul și cartea de hotărnicie a moșiei Cotroceni pendinte de comunele București, Militari, Bragadiru, Slobozia Clinceni, jud. Ilfov, proprietatea Ministerului Armatei efectuată de ing. hotarnic Căpitan D., referatul conform căruia nu s-a făcut nicio contestație asupra acestei hotărnicii; a fost admisă cererea făcută de Ministerul înzestrării Armatei cu petiția înregistrată cu nr. x/1940 și s-a vizat cartea de hotărnicie și două planuri întocmite de inginer D. și eliberarea lor părții în drept. Terenul menționat în cartea de hotărnicie a fost transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. x/12.12.1957 al raionului V. I. Lenin. Rezultă astfel că, temeiul în care au intrat terenurile în proprietatea Statului Român este legea. Aceste acte susțin legalitatea înscrierii terenurilor în Anexa 4 a H.G. nr. 1705/2006.

Cu privire la faptul că recurenta-reclamantă este proprietar tabular preferabil în raport cu recurentul-pârât, a arătat că lista anexă la Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public al statului este alcătuit din terenurile ce au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, terenurile dobândite exclusiv pentru desfășurarea instrucției militare și terenurile/clădirile unde își desfășoară activitatea unități militare. A arătat că există sentința civilă nr. 6758/20.10.2008, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, prin care a fost admisă acțiunea posesorie promovată de Ministerul Apărării Naționale, în contradictoriu cu recurenta-reclamanta, pentru terenurile ce fac obiectul litigiului.

A menționat că folosința sau lipsa de folosință temporară a terenurilor în cauză nu pot conduce la înlăturarea caracterului de bun de utilitate publică a acestora, câtă vreme se află în administrarea Ministerului Apărării Naționale.

Recurentul pârât a susținut că, în mod corect, prima instanță a constatat că "terenurile revendicate aparțin Statului Român, acestea făcând parte din moșia mănăstirii Cotroceni, care, prin Legea secularizării averilor mănăstirești din 13 decembrie 1963 au intrat în proprietatea Statului Român și fiind date în administrarea Ministerului Apărării Naționale pentru utilitate publică, se poate reține în cauză că aceste terenuri fac parte din domeniul public al statului."

În calitate de succesor al Ministerului de Război, Ministerul Apărării Naționale a exercitat asupra terenului în litigiu o posesie continuă, pașnică, publică și neprecară din anul 1913. Dreptul de proprietate aparține Statului Român, iar dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naționale prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 49 din 16.01.1913. Cartea de hotărnicie din anul 1928 consfințește proprietatea ministerului, rezultând că, în speță, temeiul în care au intrat în proprietatea Statului Român terenurile este legea.

Titlul de proprietate al autorilor reclamantei, emis sub nr. x/27.01.2005 a fost eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului București în patrimoniul beneficiarei E., cu privire la terenul în suprafață de 19.230 mp. Actele premergătoare care au stat la baza emiterii titlului de proprietate au fost procesul-verbal de punere în posesie din 07.01.2005 și hotărârea nr. x/29.12.2004 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 8/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Terenul a fost înstrăinat de proprietar, după reconstituire, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.08.2005 către cumpărătorii F., G., H. și I., iar ulterior, de aceștia din urmă către recurenta-reclamantă. Aceasta are și calitatea de proprietar tabular al celor două terenuri revendicate, situate în București, Bd. x nr. 83 și 85, sect. 6, având numerele cadastrale x, fiind înscrise în CF nr. x, respectiv nr. x, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.06.2006.

Titlul de proprietate al autorilor recurentei-reclamante, emis sub nr. x/15.06.2005 a fost eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului București în patrimoniul beneficiarilor J., K., L., M. și N., cu privire la terenul în suprafață de 88.184 mp. Actele premergătoare care au stat la baza emiterii titlului de proprietate au fost procesul-verbal de punere în posesie din data de 07.01.2005 și hotărârea nr. x/28.04.2005 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000.

Terenul a fost introdus în circuitul civil prin înstrăinare de proprietar, după reconstituire, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/10.08.2005, către cumpărătorii F., G., H., I., O., P. și Q., iar ulterior, de aceștia din urmă către reclamantă.

Având în vedere că titlurile de proprietate ale recurentei-reclamante constau în contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu autori care au dobândit terenurile în baza legilor fondului funciar, prin reconstituire, în perioada 2005 - 2006, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenurilor a fost dobândit ulterior conferirii regimului de bun public, respectiv ulterior alocării acestor terenuri Ministerului de Război și ulterior Ministerului Apărării Naționale pentru utilizarea lor în folos public.

Recurentul pârât a susținut că, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, se poate acorda preferință titlului mai bine caracterizat și a fi înlăturat celălalt titlu. Preferință la stabilirea titularului dreptului de proprietate o are partea care deține în fapt terenul și îi culege fructele, cea care beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, ius fruiendi, ius utendi și ius abutendi, în speță, Statul Român.

Referitor la admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor, a arătat recurentul-pârât că instanța de apel a constatat că împiedicarea recurentei-reclamante de a folosi terenul reprezintă o încălcare a obligației negative corelative dreptului său de proprietate, potrivit dispozițiilor art. 555 alin. (1) C. civ., fiind o acțiune ilicită cauzatoare de prejudicii.

A menționat că dreptul de acordare a despăgubirilor nu se poate naște decât de la momentul unei eventuale admiteri definitive a celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect revendicarea. Capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință este accesoriu cererii de revendicare a terenurilor, o eventuală respingere a capătului principal de cerere atrăgând și respingerea cererii societății reclamante de a fi despăgubită pentru lipsa de folosință.

Urmând aceeași logică juridică, a apreciat că o eventuală admitere a cererii de revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ar face să se nască dreptul societății reclamante de a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință, strict de la acel moment și doar în eventualitatea în care i-ar fi refuzată predarea efectivă a terenurilor.

A susținut că, în mod corect, instanța de fond a reținut caracterul de bun public al terenului, prin dovezile administrate atestându-se că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public. Motivul pentru care au rămas în domeniul public și nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile au fost alocate Ministerului de Război și, ulterior, Ministerului Apărării Naționale. Această alocare le-a conferit terenurilor un regim de utilitate publică, acela de a fi utilizate de o instituție de stat în scopul apărării teritoriului național.

Cu privire la admiterea solicitării recurentei-reclamante de obligare a pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 17.939.208,25 RON (3.866.292 euro) pentru lipsa de folosință a terenurilor în suprafață de 107.397 mp și actualizarea acestei sume până la data predării efective cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie, precum plata cheltuielilor de judecată (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expertiză), recurentul-pârât a arătat că în dosarul nr. x/2009 predarea terenului s-a făcut după soluționarea definitivă a cauzei. Consideră că, prin calitatea sa de administrator al terenurilor în litigiu, Ministerul Apărării Naționale nu are nicio obligație în acest sens.

În ceea ce privește obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, a menționat că instituția militară nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și, prin urmare, nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut că dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că onorariile avocațiale pot fi micșorate de instanță chiar și din oficiu. Deși judecătorul cauzei este ținut să aprecieze cuantumul onorariului avocațial prin prisma "valorii sau complexității cauzei (...), activității desfășurate de avocat (...) și circumstanțelor cauzei", el este ținut să constate, fie rezonabilitatea onorariului, fie cuantumul său exagerat. Fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistență juridică, instanța poate să reducă cuantumul onorariului avocațial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată dacă apreciază disproporționalitatea acestuia în raport cu limitele pricinii.

4.3. Recursul recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ulterior expunerii situației de fapt a cauzei, a susținut că hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că, pentru a pronunța sentința de respingere a acțiunii reclamantei, instanța de fond a reținut că terenurile în litigiu au făcut parte din moșia mănăstirii Cotroceni, care, prin Legea secularizării averilor mănăstirești din 13 decembrie 1863, a intrat în proprietatea Statului Român. În primul articol al acestui act normativ s-a stabilit că toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului.

De asemenea, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 49/16.01.1913, Jurnal Consiliu de Miniștri, fila x din 16.01.1913, s-a aprobat ca moșia Vatra Mănăstirii Cotroceni, cu o întindere de aproximativ 550 ha, situată în partea de Miazăzi a șoselei București Domnești, să fie pusă la dispoziția Ministerului de Război, spre a servi pentru exerciții militare trupelor din garnizoana București.

Ulterior, în cadrul dosarului nr. x/1929, al Tribunalului Ilfov, secția a IV C. civ., Statul Român, prin Ministerul Apărării Naționale, parte în dosarul menționat, a solicitat confirmarea Planului și Cărții de hotărnicie din 1928 pentru moșia Cotroceni.

Demersul statului a fost determinat de lipsa titlurilor de proprietate dispărute în timpul războiului și, în acest sens, prin Ministerul Apărării Naționale a solicitat autorizarea unui reprezentant, pentru a face măsurătoarea, identificarea și hotărnicia terenului proprietatea statului (M.Ap. N.) aflat pe fosta moșie Vatra Mănăstirii Cotroceni, denumită și Vatra Viilor.

În cuprinsul cărții de hotărnicie se menționează de mai multe ori că terenurile în cauză sunt în proprietatea Ministerului Forțelor Armate, iar potrivit mențiunii Tribunalului Ilfov, care a vizat această carte la data de 11.05.1940, s-a consfințit că bunurile sunt proprietatea Ministerului Armatei.

Comparând titlul de proprietate al Statului Român cu titlul societății reclamante, care este cumpărătorul succesiv al terenurilor ce au făcut obiectul titlului de proprietate, emis în temeiul Legii nr. 18/1991, instanța de fond a hotărât, corect, că dreptul statului este mai bine caracterizat, atât în raport cu vechimea sa, cât și cu caracterul public al acestuia. Această hotărâre, bazată pe ansamblul probelor aflate la dosarul cauzei, a fost complet răsturnată de instanța de apel, fără administrarea de noi probatorii, exclusiv prin interpretarea diferită a situației de fapt și de drept deduse judecații.

A susținut recurentul pârât că, în mod eronat, a apreciat instanța de apel atât cu privire la nelegalitatea parțială a H.G. nr. 1075/2006, cât și în privința acțiunii în revendicare, "ca urmare a constatării absenței titlului de proprietate al pârâtei."

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea de Apel București a prezentat trei argumente: cu privire la momentul Legii secularizării averilor mănăstirești, în 1863, a reținut că nu există dovada că terenurile în litigiu se aflau în proprietatea mănăstirii Cotroceni; că Jurnalul Consiliului de Miniștri din 16.01.1913 este un act administrativ de trecere în administrarea Ministerului de Război a unei suprafețe de teren ce includea și terenurile în litigiu, fără valoare translativă/constitutivă de drepturi de proprietate; că natura juridică a Cărții de hotărnicie din 1928 este a unei documentații tehnice, cu valoare de act autentic în accepțiunea actuală, însă numai în privința hotarelor unui imobil, iar nu și a dovedirii dreptului de proprietate.

Recurentul a apreciat că acestor argumente le lipsește validitatea din perspectiva logicii juridice, întrucât, la nivelul anilor 1928-1929, era acceptat faptul că actele de proprietate ale terenurilor au existat, însă au fost pierdute în cursul primului război mondial; nu poate fi înlăturată forța juridică probatorie a Cărții de hotărnicie prin simpla afirmație că aceasta avea caracter strict tehnic.

Faptul că Ministerul Apărării a recurs la procedura confirmării Cărții de hotărnicie, în lipsa titlului inițial de proprietate, distrus la acel moment, demonstrează, din perspectiva legislației timpului, că aceasta era suficientă pentru restabilirea siguranței juridice referitoare la regimul bunurilor în cauză.

A afirmat că, din perspectiva Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 49 din 16.01.1913, prin care terenurile au fost trecute în administrarea Ministerului de Război, nu se poate pune la îndoială faptul că acestea se aflau în proprietatea Statului Român. În acest sens, este de neconceput ca, în anul 1913, guvernul de atunci (Consiliul de Miniștri) să fi transmis în administrarea unui minister terenuri care nu se aflau în proprietatea Statului Roman.

Pe cale de consecință, actele subsecvente legii secularizării, emise în anii 1913 și 1928-1929, împreună cu transcrierea terenului în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Raionului V. I. Lenin, în anul 1957, au caracterul unor dovezi ce se susțin și se confirmă reciproc. Instanța de apel ar fi trebuit să le aprecieze valoarea probatorie în mod coroborat, ca făcând parte dintr-un ansamblu, și nu să le înlăture pe rând, pentru același motiv, lipsa actelor inițiale, prin care s-a constituit dreptul de proprietate al statului.

Cu privire la Legea secularizării averilor mănăstirești din anul 1863, a susținut că instanța de apel, prin pretenția (implicită) de a face dovada că terenurile în litigiu se aflau în proprietatea mănăstirii Cotroceni, atinge absurdul, pretinzând pârâților să realizeze o probatio diabolica, imposibil de făcut.

A menționat că argumentarea instanței este contradictorie deoarece, pe de o parte, a reținut că dispariția actelor de proprietate în timpul războiului reprezintă o "situație de forță majoră pertinentă pentru explicarea absenței, atât a actelor de proprietate ale mănăstirii, cât și a actelor subsecvente legii secularizării", iar pe de altă parte, a interpretat imposibilitatea în care se aflau pârâții de a prezenta aceste acte, ca pe o autentică absență a titlului de proprietate.

Față de cele expuse, a arătat că este corectă concluzia că actele de proprietate inițiale lipsesc în materialitatea lor, din motive obiective recunoscute inclusiv de instanță (efectele Primului Război Mondial), iar nu că lipsește titlul de proprietate al statului, cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

Cu privire la caracterul public al dreptului de proprietate al statului, recurentul a arătat că acesta rezultă cu claritate, astfel cum corect a reținut instanța de fond, din faptul că dreptul de administrare a fost atribuit Ministerului Apărării Naționale prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 49 din 16.01.1913, moment de la care acest drept a fost exercitat fără întrerupere, până în prezent. Instanța de apel a respins integral argumentele, în sensul că terenurile în cauză nu ar fi fost folosite pentru uz militar și în plus ar fi și imposibil de folosit pentru uzul public reprezentat de instrucția militară.

A menționat că, în sprijinul interpretării speței, instanța de apel a făcut trimitere și la hotărâri pronunțate în altă cauză, care nu beneficiază de putere de lucru judecat, deoarece se referă la alte terenuri, și, prin urmare, nu sunt obligatoriu de respectat în judecarea pricinii pendinte.

Raportându-se la hotărârile pronunțate în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, instanța de apel a citat din considerentele acestora, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că terenurile au intrat în proprietatea publică a statului printr-unul dintre modurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998. Însă, prevederile acestei legi nu puteau retroactiva, iar terenurile în litigiu au intrat în proprietatea statului în anul 1863, fiind greșită raportarea la H.G. nr. 1705/2006, prin care au fost inventariate bunurile din domeniul public al statului. Astfel, instanța de apel a dat două soluții greșite, atât cu privire