ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 804/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C., solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate terenul în suprafață de 210 mp, situat în București, Șos. x. În drept, au invocat dispozițiile art. 563 C. civ. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1203 din 12 februarie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2007. Prin sentința civilă nr. 904 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. x/2018, fiind repartizat, spre soluționare, secției a IV-a civile. La 13 martie 2018, reclamanții au depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate terenul în suprafață de 210 mp, situat în București, Șos. x, dobândit prin sentința civilă nr. 4391/2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. x/2000, arătând că pârâta deține și posedă un teren în suprafață de 210 mp situat în București, Șos. x, translatat peste terenul aflat în proprietatea lor. Prin încheierea din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat. Prin concluziile depuse la 10 decembrie 2019, reclamanții au arătat că înțeleg să susțină acțiunea în revendicare doar pentru suprafața de suprapunere, de 142 mp, rezultată din măsurători, situată în București, Șos. x sector 2.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr. 3003 din 23 decembrie 2019, Tribunalul București, secția IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 158 A din 7 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 3003 din 23 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtă C., ca nefondat. I-a obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel. A respins, ca nefondată, cererea intimatei-pârâte privind obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

Recursul Împotriva deciziei nr. 158 A din 7 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B.. Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ulterior expunerii situației de fapt, recurenții au susținut că sunt contradictorii considerentele decizorii ale instanței de apel, expuse la pagina 15 din decizie, acestea tinzând, în același timp, la admiterea și la respingerea apelului (și a cererii de chemare în judecată). Au arătat că instanța de apel a apreciat corect că prin hotărârile anterioare pronunțate între părți, începând cu sentința nr. 4391/2002 dată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 București, chestiunea litigioasă a titularului dreptului de proprietate asupra terenului situat în Șos. x (potrivit adresei poștale actuale) a fost tranșată în favoarea lor, cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care prima instanță nu putea concluziona, într-o nouă comparație de titluri, că titlul pârâtei (contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000) este preferabil. Acest considerent tinde, neîndoielnic, la admiterea apelului și a cererii de chemare în judecată având în vedere că, din raportul de expertiză întocmit în primă instanță rezultă că, în fapt, intimata stăpânește o suprafață de 142 de mp, care face parte din terenul de 210 mp dobândit de recurenți prin uzucapiune, conform sentinței nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțate în contradictoriu cu intimata. Or, această suprafață ("suprapunere") aparține, în drept, recurenților, chiar potrivit considerentului primei instanțe privind autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile dintre părți cu privire la situația juridică a terenului. În speță, însă, prima instanță a reținut, urmare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, că recurenții nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv că intimata ocupă, fără drept, o suprafață din terenul deținut de ei și să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând de prisos un astfel de demers și determinând caracterul nefondat al acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, împrejurarea că s-a stabilit anterior, cu autoritate de lucru judecat, că titlul intimatei nu poartă asupra suprafeței revendicate, de 142 mp, pe care aceasta o deține în fapt - parte din terenul uzucapat de către recurenți - nu împiedică, potrivit instanței, numai o nouă analiză a problemei titularului dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe, ci și simpla invocare a situației de fapt, constând în deținerea (stăpânirea) acestui bun de către pârâtă. Or, acest considerent este eronat, deoarece confundă cele două elemente care compun cauza acțiunii în revendicare - calitatea de proprietar (în drept) a reclamantului și calitatea de deținător (în fapt) a pârâtului. Independent de acest aspect, considerentul analizat îl contrazice vădit pe cel anterior. Consecința împrejurării că, în drept, recurenții se bucură de recunoașterea dreptului lor de proprietate cu autoritate de lucru judecat, prin efectul mai multor hotărâri pronunțate în contradictoriu cu intimata, ar trebui să însemne posibilitatea recurenților de a se prevala de aceste hotărâri în raporturile cu intimata, dacă, în fapt, aceasta le încalcă dreptul. În raport de cele prezentate, recurenții au susținut că există o contradicție clară între afirmația că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părți și cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat a aceluiași titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obține protecția dreptului său. Sursa acestei contradicții este, aparent, greșita înțelegere a obiectului mai amplu al acțiunii în revendicare, în comparație cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părți, mai ales că prin acțiunea în revendicare recurenții nu au cerut stabilirea (constatarea) dreptului lor de proprietate față de intimată - acest aspect de drept se impune părților cu autoritate de lucru judecat - ci realizarea efectivă a dreptului prin obligarea intimatei la a le lăsa bunul în posesie. Au menționat că este mai evidentă contradicția în lumina consecințelor practice pe care le produce raționamentul instanței de apel. Astfel, prin sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București recurenții au obținut recunoașterea dreptului dobândit prin uzucapiune, însă, dat fiind cadrul procesual creat prin acțiunea în constatarea uzucapiunii, nu au solicitat și, prin urmare, nu s-a dispus vreo măsură privind obligarea intimatei la lăsarea terenului în litigiu în posesia recurenților (dispoziție care ar fi fost specifică unei acțiuni în revendicare). Deși au un titlu de proprietate inatacabil în raporturile cu intimata, recurenții nu au un titlu executoriu pentru obligarea acesteia la predarea suprafeței în litigiu. Recurenții au afirmat că au încercat, în trecut, să pună în executare sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, însă procedura de executare silită a fost desființată cu motivarea că această hotărâre, deși constată dreptul recurenților, nu stabilește, în sarcina intimatei, obligații susceptibile de punere în executare silită. Astfel cum a reținut instanța de apel în cauză, intimatei i-a fost respinsă propria acțiune în revendicare cu privire la aceeași suprafață de teren, prin sentința nr. 1203/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în raport de autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4391/2002 a aceleiași instanțe, reținându-se că intervenția principală a acesteia a avut natura juridică a unei acțiuni în revendicare, fiind irelevant, pentru aplicarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, că noua acțiune în revendicare a intimatei a fost formulată pe altă cale procesuală. În acest context, se poate observa că motivarea contradictorie a instanței de apel conduce la situația în care, pe de o parte, recurenții sunt lipsiți de orice protecție față de încălcarea, de către intimată, a dreptului de proprietate ce le-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat - recurenții neputând pune în executare sentința referitoare la uzucapiune și fiindu-le respinsă și acțiunea în revendicare - în timp ce, pe de altă parte, intimata, deși i-a fost respinsă propria acțiune în revendicare față de recurenți, are, în fapt, câștig de cauză, pe motiv că deține, în fapt, terenul. Recurenții au concluzionat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii cu consecințe practice grave, reținându-se concomitent existența titlului lor judiciar, opozabil intimatei, și imposibilitatea valorificării acestui titlu în acțiunea în revendicare pentru a pune capăt încălcării dreptului de proprietate. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia instanței de apel încalcă normele de drept material privind protecția dreptului de proprietate privată prin acțiunea în revendicare. Astfel, eroarea de aplicare este cuprinsă în considerentul conform căruia "în condițiile în care anterior s-a stabilit în mod definitiv că nu există suprapuneri între cele două proprietăți (nici faptice și nici cadastrale), dat fiind faptul că în cuprinsul planului de situație întocmit de către expertul D. suprafața de teren deținută de către intimata pârâtă este reprezentată distinct de cea a apelanților-reclamanți, aceștia nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv faptul că intimata pârâtă ocupă fără drept o suprafață din terenul deținut de ei, și să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând, de prisos un astfel de demers și determinând caracterul nefondat al acțiunii în revendicare." Au apreciat că acest considerent confundă elementele care compun cauza acțiunii în revendicare, astfel cum acestea rezultă din art. 563 alin. (1) C. civ., respectiv calitatea de proprietar a reclamantului și deținerea bunului în fapt, de către pârât. Greșeala instanței de apel cu privire la aceste considerent subzistă și pentru că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior între părți, în special a sentinței nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, împiedică repunerea în discuție a primului dintre elementele menționate - calitatea recurenților de proprietari asupra terenului în litigiu - care a făcut obiectul dezlegărilor judiciare anterioare, dar nu poate împiedica invocarea celui de-al doilea element al cauzei acțiunii în revendicare, respectiv împrejurarea că, actualmente, intimata stăpânește material o suprafață de 142 de mp din terenul care aparține recurenților. Au mai arătat recurenții că în dosarul nr. x/2000 nu a existat vreo acțiune în revendicare formulată de aceștia, iar instanța nu a analizat și nu a stabilit dacă, în fapt, intimata stăpânește o suprafață din terenul care le aparține. Dimpotrivă, în acea cauză, recurenții au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar intervenția principală a intimatei, care a avut natura unei revendicări, a fost respinsă pe motiv că "terenul dobândit de aceasta cu act autentic de la E., este distinct de terenul cu privire la care reclamanții invocă uzucapiunea de 30 de ani." Așadar, între părți a fost dezlegată, cu autoritate de lucru judecat, prima componentă a cauzei acțiunii recurenților din prezenta cauză, anume situația de drept constând în calitatea acestora de proprietari ai terenului în litigiu, în dosarul nr. x/2000 reținându-se că titlul exhibat de intimată nu poartă asupra terenului uzucapat de recurenți, deci nu îi conferă un drept de proprietate asupra acestui teren. Raportul de expertiză întocmit de expertul D., la care a făcut referire instanța de apel, a identificat lotul cumpărat de intimată prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/27.01.2000, expertul explicând în suplimentul raportului de expertiză motivele pentru care, în scopul identificării terenului, nu putea ține cont și de schița invocată de intimată (în special faptul că, după înstrăinările inițiale din anul 1959, contractele subsecvente au făcut în mod eronat referire la proprietatea exclusivă asupra anumitor loturi, cu toate că, neavând loc un partaj, înstrăinătorii nu dispuneau decât de cote-părți din dreptul de proprietate). Ca atare, recurenții au considerat că este greșită afirmația instanței de apel în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că între cele două "proprietăți" nu există suprapuneri "faptice", formularea fiind în sine contradictorie pentru că suprapunerile "faptice" nu pot exista între drepturi de proprietate exclusivă, ci numai în planul de fapt al stăpânirii materiale exercitate asupra bunului. Prin urmare, nu există niciun impediment ca, aplicând mai întâi efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate al recurenților asupra terenului în litigiu, instanța să ia act de faptul că intimata stăpânește o porțiune de 142 mp din teren și să o oblige să lase această suprafață în posesia recurenților. Într-o aplicare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., recurenții au arătat că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reținând că dreptul de proprietate al recurenților asupra suprafeței disputate nu poate fi repus în discuție în prezenta cauză, și să o oblige pe intimată, ca deținător neproprietar, să lase suprafața revendicată în posesia recurenților. Au afirmat că o nouă comparație de titluri ar fi fost de prisos, chiar recurenții arătând că, prin efectul hotărârilor anterioare, dintre ipotezele acțiunii în revendicare, incidentă în speță este aceea în care doar una dintre părți are un titlu asupra bunului în litigiu. Neefectuarea unei noi comparații de titluri nu putea avea drept consecință respingerea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului de proprietate al recurenților cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat fiind, dimpotrivă, premisa pentru admiterea acțiunii și obligarea intimatei la lăsarea terenului în posesia recurenților.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare La 13 iulie 2022, intimata C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 26 august 2022, recurenții au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție –Secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 11 mai 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În principiu, litigiul are ca obiect acțiunea în revendicare promovată de reclamanți împotriva pârâtei, aceștia întemeindu-și pretențiile pe sentința civilă nr. 4391/07.05.2002, pronunțată în dosarul nr. x/2000 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, având ca obiect prescripție achizitivă de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 210 mp, identificat ca având adresa București, Șos. x. Pârâta a invocat în favoarea sa, cu privire la același teren, un titlu de proprietate propriu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.01.2000 de BNP F., prin care a devenit proprietarul unei suprafețe de 210 mp de teren situat în municipiul București, Șos. x. În esență, instanța de fond a reținut că, în litigiul în urma căruia reclamanții au dobândit un titlu de proprietate, în contradictoriu cu primăria, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, pârâta din prezenta cauză a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea acțiunii, motivând că suprafața respectivă de teren a fost dobândită în patrimoniul său prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/27.01.2000, de la numitul E.. A constatat, totodată, că în sentința ce reprezintă titlul invocat de reclamanți s-a reținut, cu privire la cererea de intervenție și, implicit, la dreptul pârâtei, că terenul proprietatea acesteia nu se suprapune cu terenul proprietatea reclamanților G., astfel cum a rezultat din raportul de expertiză și schițele de plan aferente, efectuate de expertul D.. A fost menționată existența mai multor litigii între părți, după cum urmează: litigiul inițiat de G., în contradictoriu cu pârâta C., având ca obiect obligarea acesteia la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul uzucapat de reclamanți, în care s-a reținut că pârâta beneficiază de un titlu de proprietate, perfect valabil, și că la momentul la care a edificat construcțiile pe acest teren era perfect îndreptățită să se considere proprietarul terenului pe care edifica lucrările; acțiunea în revendicare inițiată de pârâta C. respinsă pentru existența autorității de lucru judecat prin raportare la primul litigiu (acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), reținându-se că în cadrul primului dosar a avut loc o comparare de titluri opuse de părți - reclamanții care invocau uzucapiunea și intervenienta C., în temeiul art. 480 C. civ., stabilindu-se că cele două proprietăți nu se suprapun; litigiul având ca obiect rectificare carte funciară, declanșat de G., în contradictoriu cu C., în care s-a dispus respingerea acțiunii ca lipsită de interes, reținându-se faptul că cele două proprietăți au numere cadastrale diferite, neexistând, așadar o suprapunere cadastrală și nici o stare de indiviziune; dosarul nr. x/2013 ce a avut ca obiect acțiune în revendicare și accesiune imobiliară, inițiat de G. în contradictoriu cu C., în care s-a stabilit o situație de fapt contrară celei consemnate de expertul D. în dosarul având ca obiect uzucapiune, expertul H. constatând că terenurile proprietatea părților (210 mp uzucapați de reclamanți și 210 mp cumpărați de pârâta C.) se suprapun în mare parte; litigiul penal în cadrul căruia C. a fost cercetată pentru tulburare de posesie și achitată, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală și în care s-a reținut existența unei suprapuneri între cele două terenuri pentru care părțile exhibă titluri de proprietate, pe o suprafață de aproximativ 148 mp. Pornind de la această premisă, a multiplelor litigii între părți, instanța de fond a constatat că acestea își contestă, din nou, reciproc, dreptul de proprietate în privința suprafeței de teren de 210 mp, reclamanții invocând puterea de lucru judecat cu privire la lipsa de suprapunere dintre cele două terenuri, iar pârâta, în combaterea acțiunii, un act autentic de vânzare-cumpărare, din anul 2000, precum și un șir neîntrerupt de acte autentice de înstrăinare, ce ajung până în anul 1959. Tribunalul a constatat că nu poate reține cu prioritate o anumită putere de lucru judecat în defavoarea unei alte puteri de lucru judecat și, procedând la analiza probelor administrate, a constatat că reținerea diametral opusă a unei unice situații de fapt dintre părți a avut drept cauză modalitatea diferită în care în mod concret fiecare expert a amplasat în spațiu (și pe schițele de plan) suprafețele de teren aparținând fiecărei părți. Dat fiind faptul că titlurile provin de la autori diferiți, tribunalul a apreciat că faptul dobândirii printr-un mod originar nu poate fi opus absolut titularului unui alt drept de proprietate, justificat (probat ca și continuitate) anterior limitei de retroactivare a uzucapiunii, de la o persoană cu privire la care nu există vreun motiv să fie considerată neproprietar, motiv pentru care a constatat că titlul mai bine caracterizat apare a fi în cauză cel exhibat de pârâtă. În plus, instanța de fond a reținut că dreptul pârâtei a fost înscris în cartea funciară în anul 2000, autorul său fiind înscris deja în cartea funciară încă de la nivelul anului 1999, iar reclamanții au înscris propriul drept de proprietate în anul 2003. La rândul său, instanța de apel, menținând soluția fondului, a apreciat, cu substituirea considerentelor acesteia, că, raportat la modul în care chestiunea litigioasă existentă între părți referitoare la existența unor suprapuneri între proprietăți a fost dezlegată în primul litigiu derulat între acestea, nu mai era posibilă reanalizarea acestei situații în dosarele ulterioare, instanța de fond fiind ținută de către chestiunile deja tranșate pe cale judiciară între părți, chiar dacă ar fi considerat că modul de rezolvare a chestiunii în dispută a fost unul eronat. Astfel, a considerat că instanța de fond nu mai putea proceda în cadrul prezentului litigiu la o analiză a modului în care a fost întocmit raportul de expertiză în cauza având ca obiect uzucapiune, comparativ cu modul în care au fost realizate ulterior rapoarte de expertiză având obiective similare și nici nu mai putea proceda la o nouă analiză în privința modului în care s-a reținut amplasarea parcelelor pe baza unor probe administrate în cadrul unor litigii ulterioare, cât timp raportul inițial, întocmit de către expertul D., a fost omologat de către instanța ce a soluționat acțiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv cererea de intervenție principală având ca obiect revendicare formulată de către pârâtă, iar soluția respectivă a devenit definitivă. Reținând că instanța de fond a nesocotit efectul pozitiv al lucrului judecat, curtea a constatat că, prin formularea de către apelanții reclamanți a unei cereri de obligare a intimatei pârâte la a le lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 142 mp, se tinde la același lucru, respectiv la nesocotirea efectului pozitiv al lucrului anterior judecat, situația premisă expusă de către aceștia în prezentul litigiu în sprijinul poziției lor procesuale, respectiv suprapunerea existentă între terenul dobândit de reclamanți în baza hotărârii judecătorești de constatare a uzucapiunii și cel dobândit de către pârâtă în baza contractului de vânzare cumpărare, fiind contrară celei deja stabilite în litigiile anterior derulate între părți. Cum situația suprapunerii celor două imobile a fost în mod definitiv tranșată pe cale judiciară între părți încă din primul dosar derulat între acestea și nu mai poate fi contrazisă, în condițiile în care nu există o suprapunere a terenurilor ce sunt proprietatea părților instanța de apel a considerat că nu se poate realiza o comparare a titlurilor, iar prima instanță a procedat, într-adevăr, în mod eronat în acest sens, precum și la recunoașterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condițiile în care reclamanții au invocat și dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune). S-a concluzionat că reclamanții nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, respectiv faptul că pârâta ocupă fără drept o suprafață din terenul deținut de ei, și să solicite o comparare de titluri, lipsa de identitate între cele două imobile făcând de prisos un astfel de demers și determinând caracterul nefondat al acțiunii în revendicare. Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că există o contradicție între afirmația că o parte beneficiază de un titlu judiciar pentru dreptul de proprietate opus celeilalte părți și cea potrivit căreia, în cazul unei încălcări a dreptului de către cea din urmă parte, autoritatea de lucru judecat statuată anterior în privința aceluiași titlu împiedică utilizarea acestuia de către beneficiar pentru a obține protecția dreptului său. Au apreciat că sursa acestei contradicții este greșita înțelegere a obiectului mai amplu al acțiunii în revendicare, în comparație cu constatarea uzucapiunii, deja judecate între părți, mai ales că prin acțiunea în revendicare recurenții nu au cerut stabilirea (constatarea) dreptului lor de proprietate, ci realizarea efectivă a dreptului prin obligarea intimatei la a le lăsa bunul în posesie. În acest context, au arătat că motivarea contradictorie a instanței de apel conduce la situația în care, pe de o parte, recurenții sunt lipsiți de orice protecție față de încălcarea, de către intimată, a dreptului de proprietate ce le-a fost recunoscut cu autoritate de lucru judecat - recurenții neputând pune în executare sentința referitoare la uzucapiune și fiindu-le respinsă și acțiunea în revendicare - în timp ce, pe de altă parte, intimata, deși i-a fost respinsă propria acțiune în revendicare față de recurenți, are, în fapt, câștig de cauză, pe motiv că deține, în fapt, terenul. Critica este nefondată. Astfel, dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. constituie temei pentru casare atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau când există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. Or, în situația pendinte nu se poate reține o atare contrarietate între considerente, întrucât, în mod neechivoc instanța de apel a dat prevalență autorității de lucru judecat în privința efectului pozitiv al acesteia, valorizând sentința civilă nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, în care, distinct de raportul juridic principal dedus judecății de către reclamanții din prezenta cauză, de constatare a dreptului de proprietate, a fost respinsă cererea de intervenție a intimatei de față având ca obiect acțiunea în revendicare, pe motiv că terenurile asupra căruia poartă litigiul nu se suprapun. Față de această dezlegare dată raportului juridic conflictual dintre părți, corect a apreciat instanța de apel că soluția și considerentele hotărârii menționate se impun cu forța juridică a unei prezumții juris et de jure ce nu poate fi combătută prin proba contrară. Prin urmare, chiar dacă instanța de fond a administrat probe din care a concluzionat că ar exista o suprapunere a drepturilor de proprietate asupra terenurilor, instanța de apel a constatat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se impune în privința statuării referitoare la inexistența unei atare suprapuneri, substituind raționamentul juridic al hotărârii de primă instanță, cu menținerea soluției de respingere a acțiunii. De asemenea, instanța de apel a arătat că și în situația în care instanța de fond a procedat greșit la recunoașterea caracterului preferabil al titlului pârâtei, în condițiile în care reclamanții au invocat și dovedit dobândirea dreptului de proprietate printr-un mod originar (uzucapiune), aceasta nu ar duce la admiterea acțiunii în revendicare, câtă vreme conflictul juridic dintre părți asupra aceluiași aspect a fost tranșat anterior și nu mai poate fi rediscutat. Ca atare, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ce ar atrage soluții diferite, câtă vreme instanța de apel a apreciat că tribunalul nu putea valorifica o altă situație de fapt atașându-i un raționament juridic prin care a procedat la compararea de titluri, întrucât autoritatea de lucru judecat se opune unei atare dezlegări contrare primei hotărâri care se bucură de prezumția de autenticitate și de veridicitate ce nu mai poate fi combătură printr-o statuare contrară. Prin critica formulată în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții afirmă că decizia instanței de apel încalcă normele de drept material privind protecția dreptului de proprietate privată prin acțiunea în revendicare. Susțin că eroarea de aplicare în cazul de față este cuprinsă în considerentul conform căruia nu mai pot pretinde în prezent că există o suprapunere între terenuri, întrucât autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior între părți, în special a sentinței nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București, împiedică repunerea în discuție doar a primului element al cauzei acțiunii în revendicare, ce rezultă din dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., și anume calitatea recurenților de proprietari asupra terenului în litigiu, dar nu poate împiedica invocarea celui de-al doilea element al acestei cauze, respectiv împrejurarea că, actualmente, intimata stăpânește material o suprafață de 142 de mp din terenul care aparține recurenților. Recurenții consideră că este greșită afirmația instanței de apel, în sensul că s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat că între cele două "proprietăți" nu există suprapuneri "faptice", formularea fiind în sine contradictorie, pentru că suprapunerile "faptice" nu pot exista între drepturi de proprietate exclusivă, ci numai în planul de fapt al stăpânirii materiale exercitate asupra bunului. Arată că, într-o interpretare corectă a art. 563 alin. (1) C. civ., instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat în privința problemei de drept a titularului dreptului de proprietate, reținând că dreptul de proprietate al recurenților asupra suprafeței disputate nu poate fi repus în discuție în prezenta cauză, și să o oblige pe intimată, ca deținător neproprietar, să lase suprafața revendicată în posesia recurenților. Critica este nefondată. Astfel, recurenții susțin nelegala interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., conform cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept", susținând că autoritatea de lucru judecat poate fi reținută doar sub aspectul calității lor de proprietari ai terenului, nu și în ceea ce privește faptul că intimata nu ar ocupa acest teren. Înalta Curte constată că, în ceea ce privește valorizarea considerentelor unei hotărâri judecătorești anterioare, în examinarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, nu se poate disocia situația juridică statuată de instanța de judecată de situația de fapt reținută în cuprinsul hotărârii, avându-se în vedere că dezlegarea în drept este rezultatul aplicării normelor de drept la starea de fapt ce rezultă din materialul probator administrat, care se bucură de prezumția de veridicitate. Așadar, nu se poate reține în cauză autoritatea de lucru judecat doar pentru anumite dezlegări, favorabile părții, și nu pentru întreg raționamentul juridic prin care revendicarea pârâtei a fost respinsă în litigiul anterior, întrucât nu doar raportul juridic din cererea principală privind uzucapiunea, din care a rezultat calitatea de proprietari a reclamanților, se impune prezentei judecăți, ci și dezlegarea dată cererii de intervenție, soluționată între aceleași părți, în care s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce privește dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul acestor drepturi nu se suprapun. Prin urmare nu există o greșeală de judecată în reținerea efectului autorității de lucru judecat nici în ceea ce privește calitatea de proprietari a reclamanților, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce privește stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care își exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentința nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 București. Pe de altă parte, se constată că o acțiune în revendicare implică analiza drepturilor opuse de părți, respectiv stabilirea calității de proprietar neposesor și de posesor neproprietar, or, în lipsa identificării deținerii obiectului material al revendicării această verificare nu este posibilă, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ. În consecință, conform art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor atașate.