ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2015

Decizia nr. 2132/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2993/2014 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesual active a reclamantei A. S-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, pe calea pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B.", Municipiul Iași reprezentat prin Primar, Agenția Domeniilor Statului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului București.

S-a respins cererea de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului formulată de pârâtul Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B.". Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În considerarea art. 137 C. proc. civ., la termenul din 16 septembrie 2014, instanța a pus în discuția contradictorie a părților excepțiile invocate, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Iași, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată de Agenția Domeniilor Statului București, excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român, precum și fondul cererii de chemare în garanție.

În raport de efectele pe care excepțiile le-ar produce în cazul admiterii lor, precum și de particularitățile pe care le prezintă acțiunea în revendicare a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, tribunalul a apreciat, în stabilirea ordinii de soluționare a excepțiilor, că prioritară, chiar și excepției inadmisibilității acțiunii (În analiza căreia s-ar avea în vedere condițiile de exercitare a dreptului la acțiune, de către proprietarul deposedat), este excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât este necesar să se determine mai întâi dacă reclamanta este titulara dreptului dedus judecății. S-a constatat că reclamanta își întemeiază în drept pretențiile pe dispozițiile art. 563 Noul C. civ.

potrivit cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul." Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată pe parcursul derulării judecății, reclamanta a pretins că este titulara dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x, situat în sector cadastral nr. x, parcelele x, z, y, potrivit expertizei extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de expert C.. Terenul menționat este înscris în Cartea Funciară a Municipiului Iași nr. x, făcând parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale - Municipiul Iași, aspect ce rezultă din extrasul de carte funciară din 3 aprilie 2014 (dosar) și se află în posesia pârâtului Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Iași, în baza contractului de concesiune din 23 mai 2011 încheiat cu ADS (dosar).

Reclamanta A. a susținut că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (aceasta fiind cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția a III-a. Prin actul menționat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)". În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași. Tot pentru intravilan Iași, s-au eliberat și titlurile de proprietate din 15 martie 1995 și din 17 august 1992 pentru suprafețele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar) pe numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar), fiica defunctei D. Din cele expuse, s-a apreciat că pentru terenul ce a aparținut defunctei D1.

(decedată la 24.11.1955), reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru suprafața de 16,50 ha, depășindu-se astfel suprafața menționată în actul de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927, potrivit căruia F. a cumpărat de la E. suprafața de "circa 15 ha vie". O suprafață apropiată de aceasta este menționată și în matricola nr. 1, în perioada 1942 - 1945, D.1. figurând în evidențele fiscale cu suprafața de 35,50 ha (dosar).

În justificarea pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe baza dispozițiilor dreptului comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a, și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă făcând referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha (dosar).

În sprijinul acestei ipoteze, reclamanta a depus la dosar și un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de expert C. care ajunge la suprafața de 30 ha prin raportare la actele de proprietate din 9 februarie 1925 și din 15 februarie 1927; instanța de fond a constatat însă că actul din 9 februarie 1925 nu reprezintă un titlu de proprietate pentru F., ci este actul prin care vânzătorul E. a dobândit, la rândul său, proprietatea imobilului, pe care, în 1927 l-a înstrăinat către autoarea reclamantei.

De asemenea, prima instanță a reținut că nu poate da credit susținerilor reclamantei în sensul că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, dat fiind faptul că, în singurul act de proprietate prezentat se specifică în mod clar că imobilul care se vinde de către E. către F., în suprafață de aproximativ 15 ha (15,50 ha, după cum se menționează în Matricola 1 din perioada 1942 - 1945), este cunoscut sub denumirea de "via I."; referirile pe care le face acest act la prețul vânzării, (deci nu la terenul vândut) "(...) în care intră și drepturile cumpărate de vânzătorul imobilul E. de la H., conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a (...)", trebuie analizate în relație cu cuprinsul actului de proprietate al vânzătorului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1925 în care se specifică faptul că, la momentul respectiv, imobilul "via I." cumpărat de E., era "grevat de sarcini", făcând obiectul unui litigiu înregistrat sub nr. x/1920 la Tribunalul Iași, inițiat de H., analizat la puțin timp după încheierea acestui contract (16 zile) printr-o înțelegere încheiată între E. și H. și concretizată în actul de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a,

în considerarea căreia vânzătorul E. a garantat-o pe cumpărătoarea F. de proprietatea deplină asupra imobilului cumpărat; în ceea ce privește porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, pe care reclamanta pretinde că autoarea sa ar fi primit-o în proprietate, concomitent cu via I., prin actul din 1927, actul menționează clar că aceasta este inclusă în suprafața de aproximativ 15 ha vândută, și nu este distinctă de aceasta.

Reținând că, spre deosebire de legile reparatorii - legile fondului funciar și Legea nr. 10/2001, unde dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată și în raport de înscrisuri cu caracter declarativ (în cazul de față, contractele de împrumut la care face referire reclamanta nu au nici măcar o astfel de valoare probantă; de altfel, invocarea lor ar fi trebuit însoțită și de dovada că ele au fost finalizate fără executarea garanțiilor imobiliare), în cazul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin și neechivoc. Ca atare, tribunalul a concluzionat că reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste că este proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerință impusă de art. 563 Noul C. civ.

pentru exercitarea acțiunii în revendicare. În aceste condiții, reclamanta nu se legitimează procesual activ nici în cererea ce vizează rectificarea/radierea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași. În considerarea celor expuse, instanța a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamantei și a respins ca atare acțiunea, astfel cum a fost completată și precizată, formulată în contradictoriu cu pârâții Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Municipiul Iași reprezentat prin Primar, Agenția Domeniilor Statului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Întrucât în cauză este operantă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a apreciat că analiza celorlalte excepții invocate în cauză devine superfluă.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului formulată de către pârâtul Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B.", instanța a respins excepția inadmisibilității reținând, pe de o parte, formularea acesteia în condițiile procedurale reglementate de art. 60, 61 C. proc. civ., precum și faptul că titularul acesteia are calitatea de pârât, în calitate de deținător al terenului în litigiu, în baza unui contract de concesiune încheiat cu Agenția Domeniilor Statului București. Instanța a respins însă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție, față de respingerea, în temeiul unei excepții procesuale, a acțiunii reclamantei. Împotriva Sentinței civile nr. 2993 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a formulat apel reclamanta A. Prin Decizia civilă nr. 147 din 15 aprilie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, apelul reclamantei A. a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a pretins că este titulara dreptului de proprietate pentru suprafața de 5,78 ha teren, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x, situat în sector cadastral nr. x, parcelele x, y, z, potrivit expertizei extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de expert C. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 563 Noul C. civ., potrivit cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.

El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul." Instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare este definită drept acea acțiune reală prin care reclamanta cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la redarea posesiei bunului de la posesorul neproprietar, Jurisprudența constantă a decis ca acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă restituirea bunului de la posesor neproprietar. Acțiunea în revendicare are caracter petitoriu, întrucât pune în discuție însuși dreptul de proprietate, reclamanta fiind ținută să facă dovada dreptului de proprietate.

Fiind o acțiune petitorie, întemeiată direct pe dreptul de proprietate, una dintre condițiile specifice pentru promovarea acțiunii în revendicare constă în aceea că, titular al acțiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului. În consecință, cel ce promovează o atare acțiune are sarcina probei în sensul de a dovedi titlul său de proprietate, potrivit adagiului "actori incumbit probatio." Această probă a dreptului de proprietate nu a fost însă produsă în cauză de reclamantă.

Instanța de apel a evidențiat că, în justificarea pretențiilor deduse judecății pe calea dreptului comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. ar fi fost de circa 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă, fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război, susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă făcând referire la o întindere a proprietății M. de circa 30 de ha.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția a III-a, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)". Defuncta D. (cunoscută și sub numele de D.1.) a fost bunica maternă a reclamantei. Din înscrisurile depuse la dosar instanța de apel a reținut că, în baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași. Tot pentru intravilan Iași, au fost eliberate și titlurile de proprietate din 15 martie 1995 și din 17 august 1992 pentru suprafețele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar fond) pe numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar fond), fiica defunctei D1.

În consecință, curtea de apel, a apreciat că în mod judicios prima instanță a constatat că, pentru terenul ce a aparținut defunctei D1. (decedată la 24 noiembrie 1955), reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru o suprafață de 16,50 ha, așadar, mai mare decât cea din actul de proprietate - contractul de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927 potrivit căruia F. a cumpărat de la E. suprafața de circa 15 ha vie". O suprafață apropiată de aceasta este menționată și în matricola nr. I, în perioada 1942 - 1945, D.1. figurând în evidențele fiscale cu suprafața de 15,50 ha (dosar fond). În raport de cele anterior expuse, instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cu care, atât timp cât actul de dobândire al autoarei sale face vorbire doar de o valoare aproximativă a suprafeței și anumite vecinătăți, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt, prima instanță trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul și întinderea exactă a poligonului de teren achiziționat de autoarea reclamantei, raportat la vecinătățile înscrise în titlul de dobândire, precum și raportat la suprafață și vecinătățile expuse în actele ulterioare, încheiate cu privire la respectivul imobil, respectiv contractele de ipotecă. Instanța de apel a considerat că, dispozițiile art. 1169 C. civ. implică obligativitatea unei atitudini active în plan procesual, în sensul probării pretențiilor deduse judecății, al urmăririi desfășurării și finalizării procesului, în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. Pe de altă parte, rolul activ descris de art. 129 alin. (5) vizează intervenția instanței de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt și de drept din speță, atunci când este învestită cu situație de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părților sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse. Or, în cauza de față, a mai reținut curtea de apel, instanța este învestită cu o acțiune în revendicare, al cărei titular nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului, care trebuie să producă probe în acest sens. Dimpotrivă, instanța are obligația, în virtutea art. 329 alin. (2) C. proc. civ., de a respecta principiul contradictorialității și celelalte principii procesuale, printre care și cel al egalității părților, inclusiv în plan probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale.

În raport de cele anterior expuse, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a constatat că titlul de proprietate al apelantei nu poate fi fundamentat pe o expertiză judiciară sau extrajudiciară, acest mijloc de probă putând fi utilizat exclusiv pentru a determina întinderea și vecinătățile imobilului, după ce reclamanta a exhibat înscrisuri ce să ateste calitatea sa de proprietar asupra terenului.

În consecință, având în vedere că doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar și Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai suplu, în sensul că dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată și în raport de înscrisuri cu caracter declarativ, iar în cazul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin, neechivoc, și cum reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste că este proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerință impusă de art. 563 Noul C. civ. pentru exercitarea acțiunii în revendicare, aceasta nu se legitimează procesual activ, a conchis instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs, reclamanta susține că instanța de apel a soluționat în mod greșit procesul fără a intra în judecata fondului, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile de procedură și excepțiile de fond pot fi unite cu fondul cauzei, atunci când pentru judecata lor este necesară administrarea unor dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. În speță, în mod vădit greșit s-a considerat că rezolvarea excepției nu face necesară administrarea probei cu expertiza judiciară topo-cadastrală, astfel că, instanța a respins cererea de unire a excepției cu fondul.

Este adevărat că pentru admiterea unei acțiuni în revendicare trebuie să se facă în mod deplin, neechivoc, dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, dar în mod vădit greșit atât tribunalul cât și curtea de apel au apreciat că în acțiunea în revendicare promovată pe calea dreptul comun proba dreptului de proprietate se poate face numai prin înscrisul doveditor al titlului de dobândire (dovada contractului de vânzare-cumpărare prin care a achiziționat terenul autoarea reclamantei) și că acest mijloc de probă nu poate fi completat cu alte mijloace de probă. Numai dispozițiile art. 565 din Noul C. civ. (care, în virtutea art. 56 din Legea nr. 71/2011 sunt amânate la aplicare), pentru imobile înscrise în cartea funciară, impune dovada dreptului de proprietate numai cu extrasul de carte funciară.

Recurenta mai susține că instanța de apel, în mod greșit, invocând regula conform căreia sarcina probei revine reclamantei, prevăzută de art. 1169 C. civ., a considerat că reclamanta are obligația de a dovedi dreptul de proprietate pretins, fără a observa că reclamanta a fost obstrucționată să administreze o probă necesară, utilă și pertinentă în acest scop. În mod greșit curtea de apel a aprecia că în acțiunea în revendicare nu este permis a se face dovada dreptului de proprietate prin acte declarative.

În opinia recurentei, nu există un text de lege care să impună o astfel de interdicție; dimpotrivă, în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii în revendicare cu privire la imobile supuse înregistrării în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, literatura juridică a arătat în mod constant că "... orice act juridic - fie el declarativ sau constitutiv de drept - este doar sursa unei prezumții de proprietate ..." Dacă, deopotrivă, ambele categorii de acte nasc prezumția de proprietate în favoarea unei părți din acțiunea în revendicare, reiese că proba dreptului de proprietate trebuie și poate fi făcută inclusiv prin acte declarative. Într-un alt context, s-a arătat fără niciun echivoc: "Prin titlu apt să facă proba dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicare, se înțeleg toate actele juridice translative de proprietatea și cele declarative de drepturi, inclusiv hotărârile judecătorești de partaj" (T.S., s. civ.

dec. nr. 1287/1971 cu nota de T.P. , în RRD nr. 7/1972). Atât timp cât actul de dobândire al autoarei reclamantei face vorbire doar despre o valoare aproximativă a suprafeței de teren și anumite vecinătăți ale acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt, prima instanță trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul și întinderea exactă a poligonului de teren achiziționat de autoarea reclamantei, raportat la vecinătățile înscrise în titlul de dobândire, precum și raportat la suprafață și vecinătățile expuse în actele ulterioare încheiate cu privire la respectivul imobil (contractele de ipotecă).

Un indiciu solid ce ar fi trebuit sa fie valorificat îl constituie expertiza extrajudiciară ce a fost prezentată instanței, unde expertul a exprimat o anumită opinie cu privire la limitele reale și amplasamentul imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția a III-a. De asemenea, recurenta consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta, în îndeplinirea obligației sale procesuale, a indicat mijlocul de probă ce trebuie administrat pentru lămurirea deplină a aspectelor pricinii, dar judecătorul primei instanțe a respins cererea de administrare a probei; or, curtea de apel, din această perspectivă, a reținut că nu poate fi vorba despre o nesocotire a rolului activ, pentru că dispoziția legală s-ar aplica doar atunci când instanța este învestită cu o situație de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părților sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse. În acest fel, curtea de apel a făcut o distincție pe care legiuitorul nu o face, săvârșind o încălcare și o aplicare greșită a legii, ceea ce constituie în același timp o încălcare a unei forme de procedură ce este sancționată cu nulitatea.

În altă ordine de idei, aplicarea greșită a legii și nesocotirea unei forme de procedură sunt prezente, pentru că (dacă se ia în considerare distincția făcută de către instanța de apel), trebuia să se rețină că, în speță, este vorba despre o situație de fapt complexă, astfel că probele existente la dosar trebuia să fie completate cu mijlocul de probă al expertizei topo-cadastrale, având în vedere următoarele elemente: a) un înscris redactat în stilul anilor 20 din secolul trecut; b) lipsa unei planșe care să descrie conturul, dimensiunile și amplasamentul exact al imobilului; c) schimbarea unor vecini în timp; d) suprapunerea unor efecte ale aplicării legilor fondului funciar. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea instanței de apel conține și motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.), deoarece, pe o parte, se susține în mod clar că expertiza tehnică specialitatea topografie și cadastru poate fi utilizată în mod exclusiv pentru a determina întinderea și vecinătățile imobilului, iar, pe de altă parte, în ultimele paragrafe ale penultimei pagini din hotărâre, se admite că nu are cum să coincidă întinderea suprafeței de teren din înscrisul doveditor al actului juridic de dobândire cu suprafața reală a imobilului achiziționat de către autoarea reclamantei, de vreme ce s-a constatat că s-a procedat la o reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafață ce depășește oricum suprafața consemnată în acel înscris.

Literatura juridică a arătat în mod constant că în soluționarea acțiunii în revendicare, în zonele în care s-a aplicat sistemul de publicitate al registrului de transcripțiuni și inscripțiuni, dificultatea probei dreptului de proprietate este amplificată de imprecizia multora dintre actele juridice care servesc drept titluri de proprietate, precum și de faptul că "în numeroase situații înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice pentru delimitarea bunului imobil dobândit." Or, aceste dificultăți ridicate de insuficiența înscrisurilor doveditoare ale titlurilor de dobândire - acte juridice trebuie să fie surmontate prin administrarea altor mijloace de probă prin care să se ajungă la interpretarea corectă a actului juridic, a întinderii și vecinătăților corecte a imobilului ce a făcut obiectul actului translativ de proprietate încheiat în anul 1927. Prin urmare, deoarece prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, pentru că în mod vădit greșit a procedat la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., iar instanța de apel în mod greșit a procedat la respingerea apelului, se impune admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii apelului și anulării hotărârii atacate în ceea ce privește soluția din acțiunea principală și trimiterea spre rejudecare, în limitele anulării sentinței, ia același tribunal. În subsidiar, dacă se apreciază că nu se impune anularea sentinței și trimiterea cauzei la tribunal, solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel și parțial a sentinței, cu consecința trimiterii spre rejudecare la instanța de apel pentru administrarea de probe și rejudecarea în fond a acțiunii principale.

Se poate susține că prin modul de soluționare, instanța de fond nu s-a limitat la a cerceta doar excepția lipsei calității sale procesuale active, ci prin modul în care s-a pronunțat în mod categoric în motivare, în sensul că nu ar fi dovedit sub nicio formă dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, s-ar putea aprecia de către instanța de recurs că, în realitate, a fost epuizat chiar fondul procesului fără a se administrarea probelor necesare aflării adevărului, probe utile și pertinente, iar instanța de apel a dat o soluție greșită prin refuzul de a proceda la completarea probelor dosarului. Intimații-pârâți Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Iași, Municipiul Iași prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata-chemată în garanție Agenția Domeniilor Statului au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și în raport cu temeiului de drept reținut, Înalta Curte constată ca recursul declarat de recurenta-reclamanta este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în argumentarea căruia, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la prevederile imperative ale art. 137 alin. (2) și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., se constată că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă. Potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc.

civ., "excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu fondul pricinii" iar, prin art. 129 alin. (5) se dispune că Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legate pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc." Contrar susținerilor recurentei, respingerea cererii de unire a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei derivă din neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 137 alin. (2) C. proc.

civ. pentru atare măsură procesuală. Astfel, art. 137 C. proc. civ. reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale, stabilind atât regula, cât și excepția de la aplicarea regulii. Regula este aceea a soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale, înainte de judecata pe fondul litigiului, în timp ce excepția constă în judecarea concomitentă a excepțiilor și a fondului, fiind consacrată de cel de-al doilea alineat al art. 137 C. proc. civ. Ca în cazul oricărei excepții, și aceasta este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu orice excepție procesuală poate fi unită cu fondul, ci numai în cazul în care probele necesare rezolvării excepției sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, instanța poate dispune unirea excepției cu fondul - în plus, chiar și în ipostaza unor probe comune, unirea excepției cu fondul nu este obligatorie pentru instanță.

În speță, ambele instanțe au apreciat în mod legal că soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei nu necesită administrarea probei cu expertiza judiciară topografică și cadastrală, cercetându-se doar dacă reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, în raport de actele și înscrisurile depuse la dosar, evaluate prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză. Astfel cum arată și recurenta, dovada dreptului de proprietate se poate face prin acte translative de proprietate, iar nu declarative și nici prin intermediul probei cu expertiză judiciară; doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar și Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai flexibil.

În sensul că dovada dreptului de proprietate poate fi făcută și prin înscrisuri cu caracter declarativ etc. Expertiza judiciară constituie o probă ce poate fi dispusă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt (cum ar fi - întinderea, vecinătățile terenului, dar în raport de clauzele actului translativ de proprietate etc.); pe de altă parte, părerea experților se limitează la obiectivele stabilite de instanță, aceștia neavând competența rezolvării excepției procesuale a calității procesuale active, neputând concluziona cu privire la probarea dreptului de proprietate; totodată, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin și neechivoc. De altfel, însăși recurenta arată, în cuprinsul memoriului de recurs, că prin expertiza extrajudiciară anexată la dosar, expertul și-a exprimat opinia doar cu privire la limitele reale și amplasamentul imobilului revendicat.

În literatura juridică și în practica judiciară - la care și recurenta face referire prin motivele recursului -, se arată că proba dreptului de proprietate, în cadrul unei acțiuni în revendicare, se poate face numai pe bază de acte, iar nu prin efectuarea unei expertize judiciare topografice. În ceea ce privește rolul activ al judecătorului - prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu trebuie interpretat în sensul în care judecătorul este cel obligat să probeze pretențiile deduse judecății, în locul reclamantei, căreia îi revine această obligație în baza art. 1169 C. civ., precum și în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Stăruința instanței în aflarea adevărului nu trebuie în niciun caz echivalată cu substituirea acesteia părților din proces.

Instanța poate să ordone probe din oficiu atunci când apreciază că nu sunt administrate suficiente dovezi în raport de care este în măsură să își formeze convingerea. Dacă, față de probatoriul administrat, astfel cum este și cazul în speță, instanța constată că dovada dreptului de proprietate nu a fost confirmată de dovezile depuse la dosar de către reclamantă, aceasta nu are obligația să impună administrarea altor probe până în momentul în care pretențiile reclamantei vor fi dovedite pentru că, dacă ar proceda astfel, ar favoriza partea căreia îi profită probele, astfel că, în aceste condiții, s-ar rupe echilibrul procesual pe care instanța este datoare să-l asigure.

Totodată, nu trebuie înțeles că dacă instanța ar face uz de posibilitatea de a uni excepția cu fondul s-ar transfera în sarcina sa obligației de probare a pretențiilor deduse judecății, întrucât, indiferent de contextul procesual, obligația de probare a dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare, revine reclamantei, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.; pe de altă parte, art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nu instituie o obligație a instanței, ci o facultate care poate fi exercitată în virtutea rolului activ, dar care, nu poate reprezenta motiv de reformare a unei hotărâri. În ceea ce privește criticile referitoare la pretinsa soluționare greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că și acestea sunt nefondate, urmând a fi înlăturate, având în vedere următoarele: Una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să poată fi parte în proces este ca aceasta să aibă calitate procesuală. Calitatea procesuală activă se analizează, de regulă, prin verificarea existenței unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului afirmat și dedus judecății. În cazul acțiunilor petitorii, cum este acțiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-și justifice calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Calitatea reclamantei de a introduce acțiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul pretențiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Așa fiind, Înalta Curte reține că în mod legal instanțele de fond au procedat la verificarea calității procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți. În speță, reclamanta susține că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția a III-a. Prin actul menționat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)". În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași.

În justificarea pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta consideră că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu I., susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condițiile în care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha. Cum însă din dovezile administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâților, în mod legal instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active.

În condițiile în care reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea dreptului său de proprietate mențiunile din contractele de împrumut cu garanție, potrivit cărora terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha, iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste mențiuni să valoreze titlu de proprietate, se constată că soluția instanței de apel este rezultatul unei aplicării întocmai a legii. "Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- hotărârea cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanței de apel în sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea și vecinătățile imobilului revendicat nu vine în contradicție cu constatarea că prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafață mai mare de teren decât cea care apare menționată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte apreciază că dovedirea calității procesuale active a reclamantei pentru formularea, în temeiul dispozițiilor dreptului comun, a unei acțiuni în revendicarea unui teren preluat de autoritățile statului român, anterior datei de 22 decembrie 1989, ar fi presupus exhibarea de către aceasta a unei decizii emise de către autoritatea abilitată prin legile de reparație sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în exercitarea controlului judecătoresc al unor astfel de decizii (ori împotriva refuzului nejustificat de a se răspunde cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de recurentă în baza legii speciale), prin care să se fi dispus restituirea în natură a terenului revendicat în această cauză (în suprafață de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x), iar nu în baza actelor originare de proprietate, afirmate ca atare de către recurentă - contractul din 1927; un atare înscris ar fi fost de natură a face dovada dreptului de proprietate al recurentei sau, în termenii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că aceasta este titulara unui "bun actual", din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (Hotărârea pilot pronunțată de CEDO în Cauza Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010). În acest sens,

astfel cum reiese din cele menționate în practicaua deciziei de față, Înalta Curte a procedat la interpelarea recurentei cu privire la parcurgerea procedurii reglementate de legea specială și în ceea ce privește terenul revendicat în cauza de față, având în vedere că obiectul cererii (revendicarea terenului în suprafață de 5,86 ha) excedează terenul reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 în proprietatea recurentei (în suprafață de 16,1592 ha), situat în intravilanul mun. Iași, precum și pe cel din intravilan, mun. Iași, pentru care au fost eliberate titlurile de proprietate nr. x din 15 martie 1995 și y din 17 august 1992 (respectiv pentru suprafețele de 2.408 mp și, respectiv de 1.000 mp în favoarea mamei reclamantei).

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor de procedură, cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente (din perspectiva dreptului comun), în timp ce argumentul suplimentar invocat în cele ce preced (privind necesitatea recunoașterii, în prealabil, a dreptului de proprietate al recurentei în temeiul legilor speciale de reparație) nu face decât să sprijine legalitatea soluției adoptate de instanțele de fond, prin reținerea în cauză a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii în revendicare. Persoana reclamantului și persoana care este titularul dreptului afirmat și dedus judecății. În cazul acțiunilor petitorii, cum este acțiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-și justifice calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Calitatea reclamantei de a introduce acțiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul pretențiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Așa fiind, Înalta Curte reține că în mod legal instanțele de fond au procedat la verificarea calității procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți. În speță, reclamanta susține că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne, defuncta D. (cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția a III-a.

Prin actul menționat, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa 15 ha (...)". În baza legilor fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași. În justificarea pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta consideră că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu I., susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condițiile în care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha.

Cum însă din dovezile administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâților, în mod legal instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea dreptului său de proprietate mențiunile din contractele de împrumut cu garanție, potrivit cărora terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha, iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste mențiuni să valoreze titlu de proprietate, se constată că soluția instanței de apel este rezultatul unei aplicării întocmai a legii. Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanței de apel în sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea și vecinătățile imobilului revendicat nu vine în contradicție cu constatarea că prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafață mai mare de teren decât cea care apare menționată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte apreciază că dovedirea calității procesuale active a reclamantei pentru formularea în temeiul dispozițiilor dreptului comun, a unei acțiuni în revendicarea unui teren preluat de autoritățile statului român, anterior datei de 22 decembrie 1989, ar fi presupus exhibarea de către aceasta a unei decizii emise de către autoritatea abilitată prin legile de reparație sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în exercitarea controlului judecătoresc al unor astfel de decizii (ori împotriva refuzului nejustificat de a se răspunde cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de recurentă în baza legii speciale), prin care să se fi dispus restituirea în natură a terenului revendicat în această cauză (în suprafață de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x), iar nu în baza actelor originare de proprietate, afirmate ca atare de către recurentă - contractul din 1927; un atare înscris ar fi fost de natură a face dovada dreptului de proprietate al recurentei sau, în termenii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că aceasta este titulara unui "bun actual", din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (Hotărârea pilot pronunțată de CEDO în Cauza Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010). În acest sens,

astfel cum reiese din cele menționate în practicaua deciziei de față, Înalta Curte a procedat la interpelarea recurentei cu privire la parcurgerea procedurii reglementate de legea specială și în ceea ce privește terenul revendicat în cauza de față, având în vedere că obiectul cererii (revendicarea terenului în suprafață de 5,86 ha) excedează terenul reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 în proprietatea recurentei (în suprafață de 16,1592 ha), situat în intravilanul mun. Iași, precum și pe cel din intravilan, mun. Iași, pentru care au fost eliberate titlurile de proprietate din 15 martie 1995 și din 17 august 1992 (respectiv pentru suprafețele de 2.408 mp și, respectiv de 1.000 mp în favoarea mamei reclamantei).

Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor de procedură, cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente (din perspectiva dreptului comun), în timp ce argumentul suplimentar invocat în cele ce preced (privind necesitatea recunoașterii, în prealabil, a dreptului de proprietate al recurentei în temeiul legilor speciale de reparație) nu face decât să sprijine legalitatea soluției adoptate de instanțele de fond, prin reținerea în cauză a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii în revendicare. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat. În aplicarea art. 274 C. proc.

civ., se va dispune obligarea recurentei-reclamante la plata sumei de 1.760,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Iași, constând în: 1.500 lei onorariu avocat și 260,21 cheltuielile de transport, conform dovezilor depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 147 din 15 aprilie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 1.760,21 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2015. Procesat de GGC - CL