ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 09.10.2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2015

HOTĂRÂRE

09.10.2015

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2132/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2132/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2993/2014 din 24

septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă a fost admisă

excepția lipsei calității procesual active a reclamantei A.

S-a respins cererea

de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, pe calea pe

calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A. în

contradictoriu cu pârâții Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară

"B.", Municipiul Iași reprezentat prin Primar, Agenția Domeniilor

Statului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului

București.

S-a respins cererea

de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului formulată de pârâtul

Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B.".

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În considerarea art.

137 C. proc. civ., la termenul din 16 septembrie 2014, instanța a pus în

discuția contradictorie a părților excepțiile invocate, respectiv lipsa

calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei de interes a

reclamantei, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului Iași, excepția inadmisibilității cererii de

chemare în garanție invocată de Agenția Domeniilor Statului București, excepția

lipsei calității procesual pasive a Statului Român, precum și fondul cererii de

chemare în garanție.

În raport de efectele

pe care excepțiile le-ar produce în cazul admiterii lor, precum și de

particularitățile pe care le prezintă acțiunea în revendicare a unui imobil

preluat în mod abuziv de către stat, tribunalul a apreciat, în stabilirea

ordinii de soluționare a excepțiilor, că prioritară, chiar și excepției

inadmisibilității acțiunii (În analiza căreia s-ar avea în vedere condițiile de

exercitare a dreptului la acțiune, de către proprietarul deposedat), este

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât este

necesar să se determine mai întâi dacă reclamanta este titulara dreptului dedus

judecății.

S-a constatat că

reclamanta își întemeiază în drept pretențiile pe dispozițiile art. 563 Noul C.

civ. potrivit cărora "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica

de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de

asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul."

Prin cererea

formulată, astfel cum a fost precizată pe parcursul derulării judecății,

reclamanta a pretins că este titulara dreptului de proprietate pentru terenul

în suprafață de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x,

situat în sector cadastral nr. x, parcelele x, z, y, potrivit expertizei

extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de expert C..

Terenul menționat

este înscris în Cartea Funciară a Municipiului Iași nr. x, făcând parte din

domeniul public al unității administrativ teritoriale - Municipiul Iași, aspect

ce rezultă din extrasul de carte funciară din 3 aprilie 2014 (dosar) și se află

în posesia pârâtului Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B."

Iași, în baza contractului de concesiune din 23 mai 2011 încheiat cu ADS

(dosar).

Reclamanta A. a

susținut că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne,

defuncta D. (aceasta fiind cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la

Tribunalul Iași, secția a III-a.

Prin actul menționat,

E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa

15 ha (...)".

În baza legilor

fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20

aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași.

Tot pentru intravilan

Iași, s-au eliberat și titlurile de proprietate din 15 martie 1995 și din 17

august 1992 pentru suprafețele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar) pe

numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar), fiica

defunctei D.

Din cele expuse, s-a

apreciat că pentru terenul ce a aparținut defunctei D1. (decedată la

24.11.1955), reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru suprafața

de 16,50 ha, depășindu-se astfel suprafața menționată în actul de proprietate -

contractul de vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927, potrivit căruia F. a

cumpărat de la E. suprafața de "circa 15 ha vie". O suprafață

apropiată de aceasta este menționată și în matricola nr. 1, în perioada 1942 -

1945, D.1. figurând în evidențele fiscale cu suprafața de 35,50 ha (dosar).

În justificarea

pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe baza dispozițiilor dreptului

comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafața de

teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30 ha, fiind compusă din

terenul ce reprezintă "fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha,

imobilul dobândit de către vânzător de la "Dl. H. conform actului de

cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a, și porțiunea

de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de

Război, susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se

completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă

făcând referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha (dosar). În

sprijinul acestei ipoteze, reclamanta a depus la dosar și un raport de

expertiză extrajudiciară întocmit de expert C. care ajunge la suprafața de 30

ha prin raportare la actele de proprietate din 9 februarie 1925 și din 15

februarie 1927; instanța de fond a constatat însă că actul din 9 februarie 1925

nu reprezintă un titlu de proprietate pentru F., ci este actul prin care

vânzătorul E. a dobândit, la rândul său, proprietatea imobilului, pe care, în

1927 l-a înstrăinat către autoarea reclamantei.

De asemenea, prima

instanță a reținut că nu poate da credit susținerilor reclamantei în sensul că,

în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E. a fost de 30

ha, dat fiind faptul că, în singurul act de proprietate prezentat se specifică

în mod clar că imobilul care se vinde de către E. către F., în suprafață de

aproximativ 15 ha (15,50 ha, după cum se menționează în Matricola 1 din

perioada 1942 - 1945), este cunoscut sub denumirea de "via I.";

referirile pe care le face acest act la prețul vânzării, (deci nu la terenul

vândut) "(...) în care intră și drepturile cumpărate de vânzătorul

imobilul E. de la H., conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a

Tribunalului Iași, secția a III-a (...)", trebuie analizate în relație cu

cuprinsul actului de proprietate al vânzătorului, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare din 9 februarie 1925 în care se specifică faptul că, la

momentul respectiv, imobilul "via I." cumpărat de E., era

"grevat de sarcini", făcând obiectul unui litigiu înregistrat sub nr.

x/1920 la Tribunalul Iași, inițiat de H., analizat la puțin timp după

încheierea acestui contract (16 zile) printr-o înțelegere încheiată între E. și

H. și concretizată în actul de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului

Iași, secția a III-a, în considerarea căreia vânzătorul E. a garantat-o pe

cumpărătoarea F. de proprietatea deplină asupra imobilului cumpărat; în ceea ce

privește porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu

Societatea Orfanilor de Război, pe care reclamanta pretinde că autoarea sa ar

fi primit-o în proprietate, concomitent cu via I., prin actul din 1927, actul

menționează clar că aceasta este inclusă în suprafața de aproximativ 15 ha

vândută, și nu este distinctă de aceasta.

Reținând că, spre

deosebire de legile reparatorii - legile fondului funciar și Legea nr. 10/2001,

unde dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată și în raport de

înscrisuri cu caracter declarativ (în cazul de față, contractele de împrumut la

care face referire reclamanta nu au nici măcar o astfel de valoare probantă; de

altfel, invocarea lor ar fi trebuit însoțită și de dovada că ele au fost

finalizate fără executarea garanțiilor imobiliare), în cazul acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, dovada dreptului de proprietate

trebuie să aibă un caracter deplin și neechivoc.

Ca atare, tribunalul

a concluzionat că reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste că este

proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerință impusă de

art. 563 Noul C. civ. pentru exercitarea acțiunii în revendicare. În aceste

condiții, reclamanta nu se legitimează procesual activ nici în cererea ce

vizează rectificarea/radierea cărții funciare nr. x a Municipiului Iași.

În considerarea celor

expuse, instanța a admis excepția lipsei calității procesual active a

reclamantei și a respins ca atare acțiunea, astfel cum a fost completată și

precizată, formulată în contradictoriu cu pârâții Colegiul Agricol și de

Industrie Alimentară "B." Municipiul Iași reprezentat prin Primar,

Agenția Domeniilor Statului București și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Întrucât în cauză

este operantă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a

apreciat că analiza celorlalte excepții invocate în cauză devine superfluă.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a Agenției Domeniilor Statului formulată de

către pârâtul Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B.",

instanța a respins excepția inadmisibilității reținând, pe de o parte,

formularea acesteia în condițiile procedurale reglementate de art. 60, 61 C.

proc. civ., precum și faptul că titularul acesteia are calitatea de pârât, în

calitate de deținător al terenului în litigiu, în baza unui contract de concesiune

încheiat cu Agenția Domeniilor Statului București.

Instanța a respins

însă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție, față de respingerea, în

temeiul unei excepții procesuale, a acțiunii reclamantei.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2993 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I

civilă, a formulat apel reclamanta A.

Prin Decizia civilă

nr. 147 din 15 aprilie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, apelul

reclamantei A. a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin cererea

formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a pretins că este titulara

dreptului de proprietate pentru suprafața de 5,78 ha teren, parte a imobilului

identificat cadastral cu numărul x, situat în sector cadastral nr. x, parcelele

x, y, z, potrivit expertizei extrajudiciare topo-cadastrale, efectuată de

expert C.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 563 Noul C. civ., potrivit cărora

"proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de

la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la

despăgubiri, dacă este cazul."

Instanța de apel a

reținut că acțiunea în revendicare este definită drept acea acțiune reală prin

care reclamanta cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de

proprietate asupra unui bun determinat și pe cale de consecință, să-l oblige pe

pârât la redarea posesiei bunului de la posesorul neproprietar, Jurisprudența

constantă a decis ca acțiunea în revendicare este acțiunea prin care

proprietarul neposesor reclamă restituirea bunului de la posesor neproprietar.

Acțiunea în

revendicare are caracter petitoriu, întrucât pune în discuție însuși dreptul de

proprietate, reclamanta fiind ținută să facă dovada dreptului de proprietate.

Fiind o acțiune

petitorie, întemeiată direct pe dreptul de proprietate, una dintre condițiile

specifice pentru promovarea acțiunii în revendicare constă în aceea că, titular

al acțiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul exclusiv al bunului.

În consecință, cel ce

promovează o atare acțiune are sarcina probei în sensul de a dovedi titlul său

de proprietate, potrivit adagiului "actori incumbit probatio."

Această probă a

dreptului de proprietate nu a fost însă produsă în cauză de reclamantă.

Instanța de apel a

evidențiat că, în justificarea pretențiilor deduse judecății pe calea dreptului

comun, reclamanta a încercat să acrediteze ideea că, în realitate, suprafața de

teren cumpărată de F. în 1927 de la E. ar fi fost de circa 30 ha, fiind compusă

din terenul ce reprezintă, fosta vie I.", în suprafață de circa 15 ha,

imobilul dobândit de către vânzător de la "H. conform actului de cesiune

din 25 februarie 1925 a Tribunalului Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500

mp, ce a fost schimbată de către vânzător cu Societatea Orfanilor de Război,

susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se completează cu

contracte de împrumut garantate cu ipotecă, acestea din urmă făcând referire la

o întindere a proprietății M. de circa 30 de ha.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția

a III-a, E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere

de circa 15 ha (...)".

Defuncta D.

(cunoscută și sub numele de D.1.) a fost bunica maternă a reclamantei.

Din înscrisurile

depuse la dosar instanța de apel a reținut că, în baza legilor fondului

funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20 aprilie

2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași.

Tot pentru intravilan

Iași, au fost eliberate și titlurile de proprietate din 15 martie 1995 și din

17 august 1992 pentru suprafețele de 2.408 mp, respectiv 1.000 mp (dosar fond)

pe numele mamei reclamantei, G. (decedată la 14 august 1997 - dosar fond),

fiica defunctei D1.

În consecință, curtea

de apel, a apreciat că în mod judicios prima instanță a constatat că, pentru

terenul ce a aparținut defunctei D1. (decedată la 24 noiembrie 1955),

reconstituirea dreptului de proprietate a operat pentru o suprafață de 16,50 ha,

așadar, mai mare decât cea din actul de proprietate - contractul de

vânzare-cumpărare din 15 februarie 1927 potrivit căruia F. a cumpărat de la E.

suprafața de circa 15 ha vie". O suprafață apropiată de aceasta este

menționată și în matricola nr. I, în perioada 1942 - 1945, D.1. figurând în

evidențele fiscale cu suprafața de 15,50 ha (dosar fond).

În raport de cele

anterior expuse, instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite susținerile

reclamantei potrivit cu care, atât timp cât actul de dobândire al autoarei sale

face vorbire doar de o valoare aproximativă a suprafeței și anumite vecinătăți,

în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a preveni

orice greșeală în aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt,

prima instanță trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza

judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul și

întinderea exactă a poligonului de teren achiziționat de autoarea reclamantei,

raportat la vecinătățile înscrise în titlul de dobândire, precum și raportat la

suprafață și vecinătățile expuse în actele ulterioare, încheiate cu privire la

respectivul imobil, respectiv contractele de ipotecă.

Instanța de apel a

considerat că, dispozițiile art. 1169 C. civ. implică obligativitatea unei

atitudini active în plan procesual, în sensul probării pretențiilor deduse

judecății, al urmăririi desfășurării și finalizării procesului, în temeiul art.

129 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

rolul activ descris de art. 129 alin. (5) vizează intervenția instanței de

judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt și de

drept din speță, atunci când este învestită cu situație de fapt ori raporturi

juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părților sunt vădit

insuficiente sau nici nu au fost propuse.

Or, în cauza de față,

a mai reținut curtea de apel, instanța este învestită cu o acțiune în

revendicare, al cărei titular nu poate fi decât proprietarul exclusiv al

bunului, care trebuie să producă probe în acest sens.

Dimpotrivă, instanța

are obligația, în virtutea art. 329 alin. (2) C. proc. civ., de a respecta

principiul contradictorialității și celelalte principii procesuale, printre

care și cel al egalității părților, inclusiv în plan probator, precum și de a

veghea la respectarea dispozițiilor legale.

În raport de cele

anterior expuse, curtea de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a

constatat că titlul de proprietate al apelantei nu poate fi fundamentat pe o

expertiză judiciară sau extrajudiciară, acest mijloc de probă putând fi

utilizat exclusiv pentru a determina întinderea și vecinătățile imobilului,

după ce reclamanta a exhibat înscrisuri ce să ateste calitatea sa de proprietar

asupra terenului.

În consecință, având

în vedere că doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar și

Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai suplu, în sensul că

dovada dreptului de proprietate poate fi apreciată și în raport de înscrisuri

cu caracter declarativ, iar în cazul acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, dovada dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter

deplin, neechivoc, și cum reclamanta nu a exhibat nicio dovadă care să ateste

că este proprietara bunului care face obiectul prezentului litigiu, cerință

impusă de art. 563 Noul C. civ. pentru exercitarea acțiunii în revendicare,

aceasta nu se legitimează procesual activ, a conchis instanța de apel.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta A., întemeindu-și criticile pe dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs, reclamanta susține că instanța de apel a soluționat în mod

greșit procesul fără a intra în judecata fondului, arătând că, în conformitate

cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile de procedură și

excepțiile de fond pot fi unite cu fondul cauzei, atunci când pentru judecata

lor este necesară administrarea unor dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a

pricinii.

În speță, în mod

vădit greșit s-a considerat că rezolvarea excepției nu face necesară

administrarea probei cu expertiza judiciară topo-cadastrală, astfel că,

instanța a respins cererea de unire a excepției cu fondul.

Este adevărat că

pentru admiterea unei acțiuni în revendicare trebuie să se facă în mod deplin,

neechivoc, dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamantei, dar în mod vădit greșit atât tribunalul cât și curtea de apel au

apreciat că în acțiunea în revendicare promovată pe calea dreptul comun proba

dreptului de proprietate se poate face numai prin înscrisul doveditor al

titlului de dobândire (dovada contractului de vânzare-cumpărare prin care a

achiziționat terenul autoarea reclamantei) și că acest mijloc de probă nu poate

fi completat cu alte mijloace de probă.

Numai dispozițiile

art. 565 din Noul C. civ. (care, în virtutea art. 56 din Legea nr. 71/2011 sunt

amânate la aplicare), pentru imobile înscrise în cartea funciară, impune dovada

dreptului de proprietate numai cu extrasul de carte funciară.

Recurenta mai susține

că instanța de apel, în mod greșit, invocând regula conform căreia sarcina

probei revine reclamantei, prevăzută de art. 1169 C. civ., a considerat că

reclamanta are obligația de a dovedi dreptul de proprietate pretins, fără a

observa că reclamanta a fost obstrucționată să administreze o probă necesară,

utilă și pertinentă în acest scop.

În mod greșit curtea

de apel a aprecia că în acțiunea în revendicare nu este permis a se face dovada

dreptului de proprietate prin acte declarative. În opinia recurentei, nu există

un text de lege care să impună o astfel de interdicție; dimpotrivă, în ceea ce

privește modul de soluționare a acțiunii în revendicare cu privire la imobile

supuse înregistrării în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, literatura

juridică a arătat în mod constant că "... orice act juridic - fie el

declarativ sau constitutiv de drept - este doar sursa unei prezumții de

proprietate ..." Dacă, deopotrivă, ambele categorii de acte nasc prezumția

de proprietate în favoarea unei părți din acțiunea în revendicare, reiese că

proba dreptului de proprietate trebuie și poate fi făcută inclusiv prin acte

declarative.

Într-un alt context,

s-a arătat fără niciun echivoc: "Prin titlu apt să facă proba dreptului de

proprietate într-o acțiune în revendicare, se înțeleg toate actele juridice

translative de proprietatea și cele declarative de drepturi, inclusiv

hotărârile judecătorești de partaj" (T.S., s. civ. dec. nr. 1287/1971 cu

nota de T.P. , în RRD nr. 7/1972).

Atât timp cât actul

de dobândire al autoarei reclamantei face vorbire doar despre o valoare

aproximativă a suprafeței de teren și anumite vecinătăți ale acestuia, în

temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice

greșeală în aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt, prima

instanță trebuia să admită cererea de administrare a probei cu expertiza

judiciară în materie topo-cadastrală pentru a se determina conturul și

întinderea exactă a poligonului de teren achiziționat de autoarea reclamantei,

raportat la vecinătățile înscrise în titlul de dobândire, precum și raportat la

suprafață și vecinătățile expuse în actele ulterioare încheiate cu privire la

respectivul imobil (contractele de ipotecă).

Un indiciu solid ce

ar fi trebuit sa fie valorificat îl constituie expertiza extrajudiciară ce a

fost prezentată instanței, unde expertul a exprimat o anumită opinie cu privire

la limitele reale și amplasamentul imobilului ce a făcut obiectul actului de

vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția

a III-a.

De asemenea,

recurenta consideră că s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta, în îndeplinirea obligației sale

procesuale, a indicat mijlocul de probă ce trebuie administrat pentru lămurirea

deplină a aspectelor pricinii, dar judecătorul primei instanțe a respins

cererea de administrare a probei; or, curtea de apel, din această perspectivă,

a reținut că nu poate fi vorba despre o nesocotire a rolului activ, pentru că

dispoziția legală s-ar aplica doar atunci când instanța este învestită cu o

situație de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la

propunerea părților sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

În acest fel, curtea

de apel a făcut o distincție pe care legiuitorul nu o face, săvârșind o

încălcare și o aplicare greșită a legii, ceea ce constituie în același timp o

încălcare a unei forme de procedură ce este sancționată cu nulitatea.

În altă ordine de

idei, aplicarea greșită a legii și nesocotirea unei forme de procedură sunt

prezente, pentru că (dacă se ia în considerare distincția făcută de către

instanța de apel), trebuia să se rețină că, în speță, este vorba despre o

situație de fapt complexă, astfel că probele existente la dosar trebuia să fie completate

cu mijlocul de probă al expertizei topo-cadastrale, având în vedere următoarele

elemente: a) un înscris redactat în stilul anilor 20 din secolul trecut; b)

lipsa unei planșe care să descrie conturul, dimensiunile și amplasamentul exact

al imobilului; c) schimbarea unor vecini în timp; d) suprapunerea unor efecte

ale aplicării legilor fondului funciar.

Printr-un alt motiv

de recurs, recurenta susține că hotărârea instanței de apel conține și motive

contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), deoarece, pe o parte, se

susține în mod clar că expertiza tehnică specialitatea topografie și cadastru

poate fi utilizată în mod exclusiv pentru a determina întinderea și

vecinătățile imobilului, iar, pe de altă parte, în ultimele paragrafe ale

penultimei pagini din hotărâre, se admite că nu are cum să coincidă întinderea

suprafeței de teren din înscrisul doveditor al actului juridic de dobândire cu

suprafața reală a imobilului achiziționat de către autoarea reclamantei, de

vreme ce s-a constatat că s-a procedat la o reconstituire a dreptului de

proprietate pentru o suprafață ce depășește oricum suprafața consemnată în acel

înscris.

Literatura juridică a

arătat în mod constant că în soluționarea acțiunii în revendicare, în zonele în

care s-a aplicat sistemul de publicitate al registrului de transcripțiuni și

inscripțiuni, dificultatea probei dreptului de proprietate este amplificată de

imprecizia multora dintre actele juridice care servesc drept titluri de

proprietate, precum și de faptul că "în numeroase situații înscrisurile

întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice pentru delimitarea bunului

imobil dobândit."

Or, aceste

dificultăți ridicate de insuficiența înscrisurilor doveditoare ale titlurilor

de dobândire - acte juridice trebuie să fie surmontate prin administrarea altor

mijloace de probă prin care să se ajungă la interpretarea corectă a actului

juridic, a întinderii și vecinătăților corecte a imobilului ce a făcut obiectul

actului translativ de proprietate încheiat în anul 1927.

Prin urmare, deoarece

prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, pentru

că în mod vădit greșit a procedat la admiterea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., iar instanța de apel în mod greșit a procedat la respingerea

apelului, se impune admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțate în

apel, în sensul admiterii apelului și anulării hotărârii atacate în ceea ce

privește soluția din acțiunea principală și trimiterea spre rejudecare, în

limitele anulării sentinței, ia același tribunal.

În subsidiar, dacă se

apreciază că nu se impune anularea sentinței și trimiterea cauzei la tribunal,

solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel și parțial a sentinței,

cu consecința trimiterii spre rejudecare la instanța de apel pentru

administrarea de probe și rejudecarea în fond a acțiunii principale.

Se poate susține că

prin modul de soluționare, instanța de fond nu s-a limitat la a cerceta doar

excepția lipsei calității sale procesuale active, ci prin modul în care s-a

pronunțat în mod categoric în motivare, în sensul că nu ar fi dovedit sub nicio

formă dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, s-ar putea aprecia

de către instanța de recurs că, în realitate, a fost epuizat chiar fondul

procesului fără a se administrarea probelor necesare aflării adevărului, probe

utile și pertinente, iar instanța de apel a dat o soluție greșită prin refuzul

de a proceda la completarea probelor dosarului.

Intimații-pârâți

Colegiul Agricol și de Industrie Alimentară "B." Iași, Municipiul

Iași prin primar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

intimata-chemată în garanție Agenția Domeniilor Statului au formulat

întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și în raport cu temeiului de drept reținut, Înalta Curte constată ca recursul

declarat de recurenta-reclamanta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în

argumentarea căruia, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la prevederile imperative ale art. 137 alin. (2) și art. 129

alin. (5) C. proc. civ., se constată că această critică este nefondată, urmând

a fi respinsă.

Potrivit

dispozițiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ., "excepțiile nu vor putea

fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se

administreze dovezi în legătură cu fondul pricinii" iar, prin art. 129

alin. (5) se dispune că Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legate pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în

cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc."

Contrar susținerilor

recurentei, respingerea cererii de unire a excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei derivă din neîndeplinirea cerințelor prevăzute

de art. 137 alin. (2) C. proc. civ. pentru atare măsură procesuală.

Astfel, art. 137 C.

proc. civ. reglementează procedura de soluționare a excepțiilor procesuale,

stabilind atât regula, cât și excepția de la aplicarea regulii.

Regula este aceea a

soluționării cu prioritate a excepțiilor procesuale, înainte de judecata pe

fondul litigiului, în timp ce excepția constă în judecarea concomitentă a

excepțiilor și a fondului, fiind consacrată de cel de-al doilea alineat al art.

137 C. proc. civ. Ca în cazul oricărei excepții, și aceasta este de strictă

interpretare și aplicare. Prin urmare, nu orice excepție procesuală poate fi

unită cu fondul, ci numai în cazul în care probele necesare rezolvării

excepției sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare

rezolvării fondului, instanța poate dispune unirea excepției cu fondul - în

plus, chiar și în ipostaza unor probe comune, unirea excepției cu fondul nu

este obligatorie pentru instanță.

În speță, ambele

instanțe au apreciat în mod legal că soluționarea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei nu necesită administrarea probei cu expertiza

judiciară topografică și cadastrală, cercetându-se doar dacă reclamanta a făcut

dovada dreptului de proprietate, în raport de actele și înscrisurile depuse la

dosar, evaluate prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel cum arată și

recurenta, dovada dreptului de proprietate se poate face prin acte translative

de proprietate, iar nu declarative și nici prin intermediul probei cu expertiză

judiciară; doar în materia legilor reparatorii - legile fondului funciar și

Legea nr. 10/2001 - legiuitorul a admis un probatoriu mai flexibil. În sensul

că dovada dreptului de proprietate poate fi făcută și prin înscrisuri cu

caracter declarativ etc.

Expertiza judiciară

constituie o probă ce poate fi dispusă pentru lămurirea unor împrejurări de

fapt (cum ar fi - întinderea, vecinătățile terenului, dar în raport de clauzele

actului translativ de proprietate etc.); pe de altă parte, părerea experților

se limitează la obiectivele stabilite de instanță, aceștia neavând competența

rezolvării excepției procesuale a calității procesuale active, neputând

concluziona cu privire la probarea dreptului de proprietate; totodată, dovada

dreptului de proprietate trebuie să aibă un caracter deplin și neechivoc.

De altfel, însăși

recurenta arată, în cuprinsul memoriului de recurs, că prin expertiza

extrajudiciară anexată la dosar, expertul și-a exprimat opinia doar cu privire

la limitele reale și amplasamentul imobilului revendicat.

În literatura

juridică și în practica judiciară - la care și recurenta face referire prin

motivele recursului -, se arată că proba dreptului de proprietate, în cadrul

unei acțiuni în revendicare, se poate face numai pe bază de acte, iar nu prin

efectuarea unei expertize judiciare topografice.

În ceea ce privește

rolul activ al judecătorului - prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

instanța de apel a reținut că nu trebuie interpretat în sensul în care

judecătorul este cel obligat să probeze pretențiile deduse judecății, în locul

reclamantei, căreia îi revine această obligație în baza art. 1169 C. civ.,

precum și în temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Stăruința instanței în

aflarea adevărului nu trebuie în niciun caz echivalată cu substituirea acesteia

părților din proces.

Instanța poate să

ordone probe din oficiu atunci când apreciază că nu sunt administrate

suficiente dovezi în raport de care este în măsură să își formeze convingerea.

Dacă, față de

probatoriul administrat, astfel cum este și cazul în speță, instanța constată

că dovada dreptului de proprietate nu a fost confirmată de dovezile depuse la

dosar de către reclamantă, aceasta nu are obligația să impună administrarea

altor probe până în momentul în care pretențiile reclamantei vor fi dovedite

pentru că, dacă ar proceda astfel, ar favoriza partea căreia îi profită

probele, astfel că, în aceste condiții, s-ar rupe echilibrul procesual pe care

instanța este datoare să-l asigure.

Totodată, nu trebuie

înțeles că dacă instanța ar face uz de posibilitatea de a uni excepția cu fondul

s-ar transfera în sarcina sa obligației de probare a pretențiilor deduse

judecății, întrucât, indiferent de contextul procesual, obligația de probare a

dreptului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare, revine

reclamantei, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.; pe de altă parte, art.

129 alin. (5) C. proc. civ. nu instituie o obligație a instanței, ci o

facultate care poate fi exercitată în virtutea rolului activ, dar care, nu

poate reprezenta motiv de reformare a unei hotărâri.

În ceea ce privește

criticile referitoare la pretinsa soluționare greșită a excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și acestea sunt nefondate,

urmând a fi înlăturate, având în vedere următoarele:

Una dintre condițiile

ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să poată fi parte în proces este ca

aceasta să aibă calitate procesuală. Calitatea procesuală activă se analizează,

de regulă, prin verificarea existenței unei identități între persoana

reclamantului și persoana care este titularul dreptului afirmat și dedus

judecății.

În cazul acțiunilor

petitorii, cum este acțiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-și justifice

calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Calitatea reclamantei de a

introduce acțiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul

pretențiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să

probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Așa fiind, Înalta

Curte reține că în mod legal instanțele de fond au procedat la verificarea

calității procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți.

În speță, reclamanta

susține că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne,

defuncta D. (cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția

a III-a.

Prin actul menționat,

E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa

15 ha (...)".

În baza legilor

fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20

aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași.

În justificarea

pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta

consideră că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E.

a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie

I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de

la "Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului

Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către

vânzător cu I., susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se

completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condițiile în

care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha.

Cum însă din dovezile

administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei

asupra suprafeței de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâților, în mod

legal instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active. În condițiile

în care reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea dreptului său de

proprietate mențiunile din contractele de împrumut cu garanție, potrivit cărora

terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha,

iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste mențiuni să valoreze titlu de proprietate,

se constată că soluția instanței de apel este rezultatul unei aplicării

întocmai a legii.

"Nu poate fi

primită critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -

hotărârea cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanței de

apel în sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea

și vecinătățile imobilului revendicat nu vine în contradicție cu constatarea că

prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului

funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafață mai mare de teren decât cea

care apare menționată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său,

lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte

apreciază că dovedirea calității procesuale active a reclamantei pentru

formularea, în temeiul dispozițiilor dreptului comun, a unei acțiuni în

revendicarea unui teren preluat de autoritățile statului român, anterior datei

de 22 decembrie 1989, ar fi presupus exhibarea de către aceasta a unei decizii

emise de către autoritatea abilitată prin legile de reparație sau printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pronunțată în exercitarea

controlului judecătoresc al unor astfel de decizii (ori împotriva refuzului

nejustificat de a se răspunde cererii de reconstituire a dreptului de

proprietate, formulată de recurentă în baza legii speciale), prin care să se fi

dispus restituirea în natură a terenului revendicat în această cauză (în

suprafață de 5,78 ha, parte a imobilului identificat cadastral cu numărul x),

iar nu în baza actelor originare de proprietate, afirmate ca atare de către

recurentă - contractul din 1927; un atare înscris ar fi fost de natură a face

dovada dreptului de proprietate al recurentei sau, în termenii jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, că aceasta este titulara unui "bun

actual", din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului (Hotărârea pilot pronunțată de CEDO în Cauza

Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 octombrie 2010).

În acest sens, astfel

cum reiese din cele menționate în practicaua deciziei de față, Înalta Curte a

procedat la interpelarea recurentei cu privire la parcurgerea procedurii reglementate

de legea specială și în ceea ce privește terenul revendicat în cauza de față,

având în vedere că obiectul cererii (revendicarea terenului în suprafață de

5,86 ha) excedează terenul reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 în

proprietatea recurentei (în suprafață de 16,1592 ha), situat în intravilanul

mun. Iași, precum și pe cel din intravilan, mun. Iași, pentru care au fost

eliberate titlurile de proprietate nr. x din 15 martie 1995 și y din 17 august

1992 (respectiv pentru suprafețele de 2.408 mp și, respectiv de 1.000 mp în

favoarea mamei reclamantei).

Înalta Curte constată

că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor de procedură, cu

corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente (din

perspectiva dreptului comun), în timp ce argumentul suplimentar invocat în cele

ce preced (privind necesitatea recunoașterii, în prealabil, a dreptului de

proprietate al recurentei în temeiul legilor speciale de reparație) nu face

decât să sprijine legalitatea soluției adoptate de instanțele de fond, prin

reținerea în cauză a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei

în promovarea acțiunii în revendicare.

Persoana

reclamantului și persoana care este titularul dreptului afirmat și dedus

judecății.

În cazul acțiunilor

petitorii, cum este acțiunea în revendicare, reclamanta trebuie să-și justifice

calitatea procesuală prin probarea chiar a dreptului pretins, respectiv a

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Calitatea reclamantei de a

introduce acțiunea în revendicare trebuie examinată înainte de a discuta fondul

pretențiilor, ceea ce obligă pe cea ce promovează o astfel de cerere, să

probeze că este titulara dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Așa fiind, Înalta

Curte reține că în mod legal instanțele de fond au procedat la verificarea

calității procesuale active a reclamantei din perspectiva probării dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat de la pârâți.

În speță, reclamanta

susține că terenul în litigiu a fost proprietatea bunicii sale materne,

defuncta D. (cunoscută și sub numele de D.1.), potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat în 15 februarie 1927 la Tribunalul Iași, secția

a III-a.

Prin actul menționat,

E. a înstrăinat către F. via din C., fosta vie I., "în întindere de circa

15 ha (...)".

În baza legilor

fondului funciar, reclamantei A. i s-a eliberat titlul de proprietate din 20

aprilie 2006 pentru suprafața de 16,1592 ha, teren situat în intravilan Iași.

În justificarea

pretențiilor formulate în prezentul litigiu pe dreptul comun, reclamanta

consideră că, în realitate, suprafața de teren cumpărată de F. în 1927 de la E.

a fost de 30 ha, fiind compusă din terenul ce reprezintă "fosta vie

I.", în suprafață de circa 15 ha, imobilul dobândit de către vânzător de la

"Dl. H. conform actului de cesiune din 25 februarie 1925 a Tribunalului

Iași, secția a III-a și porțiunea de 3.500 mp, ce a fost schimbată de către

vânzător cu I., susținând că, în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se

completează cu contracte de împrumut garantate cu ipotecă, în condițiile în

care cele din urmă fac referire la o întindere a proprietății M. de 30 de ha.

Cum însă din dovezile

administrate în cauză nu a rezultat dreptul de proprietate al reclamantei

asupra suprafeței de 5,79 ha pretinsă a se afla în posesia pârâților, în mod

legal instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active, în

condițiile în care reclamanta a înțeles să invoce în dovedirea dreptului său de

proprietate mențiunile din contractele de împrumut cu garanție, potrivit cărora

terenul cumpărat de autorii de la care ar proveni proprietatea ar fi de 30 ha,

iar nu de 15 ha, fără însă ca aceste mențiuni să valoreze titlu de proprietate,

se constată că soluția instanței de apel este rezultatul unei aplicării întocmai

a legii.

Nu poate fi primită

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea

cuprinde motive contradictorii -, cât timp motivarea instanței de apel în

sensul că prin expertiza judiciară nu se poate stabili decât întinderea și

vecinătățile imobilului revendicat nu vine în contradicție cu constatarea că

prin titlul de proprietate eliberat reclamantei în temeiul legii fondului

funciar i-a fost reconstituită acesteia o suprafață mai mare de teren decât cea

care apare menționată în contractul de vânzare-cumpărare al autorului său,

lucru ce poate fi observat printr-o simplă comparare a actelor respective.

În plus, Înalta Curte

apreciază că dovedirea calității procesuale active a reclamantei pentru

formularea în temeiul dispozițiilor dreptului comun, a unei acțiuni în