ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2146/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2146/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 4379/88/3

decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Tulcea, reclamanții I.E.F., A.C.V.,

A.L.D., K.F., C.V., B.I., B.A. și A.D.M. i-au chemat în judecată pe pârâții

Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, Municipiul Tulcea, prin Primar,

și Județul Tulcea, prin Președintele Consiliului Județean Tulcea, pentru ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenurile și construcțiile pe care le ocupă,

respectiv averea imobilă, în suprafață de 50 ha, dobândită în proprietate de

autorul reclamanților prin Actul de vânzare-cumpărare, autentificat la

Tribunalul Tulcea, sub nr. 880 din 30 aprilie 1946, transcris sub nr.

1562/1946.

Totodată, au chemat

în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, în

măsura în care restituirea proprietății nu ar mai fi posibilă, în tot sau în

parte, acesta să fie obligat la plata către reclamanți a unor despăgubiri, până

la concurența sumei de 35.000.000 euro, proporțional cu partea de avere ce nu

ar mai fi posibil de restituit în natură.

Pârâtul Municipiul

Tulcea a invocat, prin întâmpinare, lipsa calității procesuale active a

reclamanților, în susținerea căreia a arătat că, la data încheierii Actului de

vânzare-cumpărare din 1946, vânzătoarea A.M. nu avea calitatea de proprietar al

imobilului vândut, întrucât bunul era supus unei proceduri de confiscare, ca

urmare a prejudiciilor aduse statului prin actele frauduloase săvârșite de

tatăl ei, M.M., astfel că dreptul nu s-a transferat legal în patrimoniul

autorului reclamanților.

A fost invocată și

excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 33/2008, prin care s-a statuat că persoanele care au

utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior o acțiune în

revendicare de drept comun.

S-a solicitat,

totodată, suspendarea judecării cauzei, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 4408/36/2005,

aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are ca obiect

revendicarea aceluiași imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâtul Județul

Tulcea, prin Președintele Consiliului Județean Tulcea, a invocat, prin

întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care reclamanții au urmat

procedura specială a Legii nr. 10/2001.

S-a invocat și

excepția netimbrării acțiunii, apreciindu-se că, în cauză, nu sunt îndeplinite

condițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pentru a fi scutită de plata

taxei judiciare de timbru, dar și caracterul nefondat al cererii.

La termenul din 13

ianuarie 2011, ca urmare a decesului reclamantei C.V., au fost introduși în

cauză moștenitorii acesteia, C.H., O.F. și R.E.

La același termen de

judecată, SC „E.” SA Tulcea și SC „A.S.” Tulcea au formulat cerere de

intervenție în interes propriu, prin care au invocat excepția de netimbrare a

acțiunii, iar, pe fond, au solicitat respingerea acesteia pentru lipsa

calității de proprietari a reclamanților.

Excepția de

netimbrare a acțiunii a fost invocată și prin întâmpinarea formulată de Agenția

Domeniilor Statului, care a susținut, totodată, și excepția lipsei calității

sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr.

268/2001.

Prin Încheierea din

10 ianuarie 2011, instanța a respins excepția netimbrării acțiunii, reținând

incidența prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin precizările

depuse la 21 februarie 2011, intervenientele SC „E.” SA și SC „A.S.” au arătat că

nu își mai susțin cererea de intervenție, care rămâne fără interes și se

transformă în întâmpinare, în măsura în care reclamanții își precizează cadrul

procesual și înțeleg să le opună acțiunea, în calitate de pârâte.

La data de 10 martie

2011, Județul Tulcea, prin președintele Consiliului Județean Tulcea, a formulat

cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților, în

ipoteza admiterii acțiunii, la plata sumei de 623.463 RON, reprezentând

valoarea actualizată a investițiilor realizate de Consiliul Județean Tulcea

pentru refacerea, modernizarea și conservarea imobilelor revendicate, sumă

actualizată cu indicele de inflație la data plății. S-a solicitat și

instituirea unui drept de retenție asupra construcțiilor și terenului, până la

plata sumei menționate.

Nefiind formulată o

solicitare de completare a cadrului procesual pasiv de către titularii

acțiunii, la termenul din 14 aprilie 2011, instanța de fond a dispus scoaterea

din cauză a societăților interveniente; prin aceeași încheiere, judecata a fost

suspendată, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 4408/36/2005, aflat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin precizările

depuse la același termen, reclamanții au arătat că solicită revendicarea

terenului în suprafață de 50 ha, situat în municipiul Tulcea (extravilan la

momentul deposedării), cu următoarele vecinătăți: la vest - lacul Câșla, la

sud-est - domeniu aparținând Municipiului Tulcea și str. L., la sud - teren ce

a aparținut fostei SC „D.” SA Tulcea, la est - „A.” SA Tulcea, la nord - teren

aparținând lui V.M. și Municipiul Tulcea, astfel cum a fost identificat prin

expertiza judiciară administrată în cauza ce face obiectul Legii nr. 10/2001

(Dosarul nr. 4408/36/2005, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție)

și construcțiile existente pe acest teren până la momentul deposedării (anul

1949), respectiv: casa principală (P+1), casa paznicului, casa morarului,

moara, crama, hruba, casa pompei de apă, casa administratorului.

Cauza a fost repusă

pe rol prin Încheierea din 10 mai 2012, ca urmare a soluționării irevocabile a

Dosarului nr. 4408/36/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, la

termenul din 13 septembrie 2012, reclamanții au invocat excepția de

nelegalitate mai multor acte administrative, excepție ce a fost respinsă ca

inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiției prevăzută de art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, prin Încheierea din 13 decembrie 2012.

La termenul din 17

ianuarie 2013, reclamanții au precizat că cererea de chemare în garanție a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezintă un petit al

acțiunii principale.

Prin Sentința civilă

nr. 743 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Tulcea a respins excepția de inadmisibilitate

a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților,

excepția lipsei calității procesuale pasive a A.D.S. București și excepția

inadmisibilității cererii reconvenționale, ca nefondate.

A respins acțiunea

principală și cererea reconvențională formulată de pârâtul Județul Tulcea, prin

Președintele Consiliului Județean Tulcea, ca nefondate.

La respingerea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a avut în

vedere că problema inexistenței dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat, în patrimoniul titularilor acțiunii, ține de fondul acțiunii în

revendicare; același considerent a fost reținut și în soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Domeniilor Statului, stabilirea

amplasamentului terenului revendicat fiind, de asemenea, un aspect de fond al

litigiului.

Apreciind asupra

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți, instanța de

fond a reținut că reclamanții au inițiat demersuri de redobândire în natură, pe

vechiul amplasament, a imobilului în litigiu, conform Legii nr. 18/1991 și

Legii nr. 10/2001 și că solicitările acestora au fost respinse, în cadrul

ambelor proceduri.

Relativ la demersul

efectuat în baza Legii nr. 10/2001, s-a constatat că succesorii în drepturi ai

defunctului A.A. au solicitat, prin Notificarea nr. 793 din 27 aprilie 2001,

restituirea în natură a terenului în suprafață de 50 ha, cu construcții,

instalații, vii, livadă, plantații de salcâmi, situat în municipiul Tulcea, pe

malul lacului Câșla, respectiv pe vechiul amplasament al moșiei M. Notificarea

a fost respinsă, prin Dispoziția nr. 168 din 16 ianuarie 2001, emisă de

Consiliul Județean Tulcea, iar contestația formulată împotriva acestei

dispoziții a fost respinsă de Tribunalul Tulcea, prin Sentința civilă nr. 998

din 2 iunie 2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 254/C/2009 a Curții de

Apel Constanța și Decizia civilă nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (pronunțată în Dosarul nr. 4408/36/2005), cu motivarea că

Legea nr. 10/2001 nu se aplică imobilelor care fac obiectul retrocedării prin

sistemul procedural al Legii nr. 18/1991, soluția fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În referire la

solicitările formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, s-a reținut că, inițial,

reclamanții au beneficiat de diferite forme de reparații prevăzute de acest act

normativ, concretizate în eliberarea a trei titluri de proprietate, pentru o

suprafață de 50 ha de teren, situată în județul Tulcea, extravilan, dar nu pe

vechiul amplasament al moșiei M.; aceste titluri au fost anulate, însă, prin

Decizia civilă nr. 183 din 2 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în

dosarul nr. 4866/327/2007, cu motivarea că au fost emise în favoarea unor

persoane care nu erau îndreptățite la reconstituire, potrivit legii, pentru că

nu au avut niciodată teren în proprietate, la C.A.P. sau la stat, și nici nu au

moștenit asemenea terenuri.

Raportat la soluțiile

date solicitărilor reclamanților, întemeiate pe cele două legi speciale, s-a

reținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

este admisibilă.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că întregul material probator duce la concluzia că, în realitate,

Actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 880 din 30 aprilie 1946, de

Tribunalul Tulcea, încheiat între A.F.M. și A.A., nu a avut ca efect transferul

dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților, întrucât, la

data încheierii lui, vânzătoarea nu avea calitatea de proprietar al imobilului

vândut.

S-a reținut că

imobilul litigios a fost confiscat de stat de la proprietarul M.M., ca pedeapsă

pentru prejudiciile aduse, prin actele frauduloase pe care le-a săvârșit, și

pentru că nu justifica dobândirea, cu mijloace legale, a unor sume de bani;

prin urmare, prin Decizia Comisiei speciale pentru cercetarea fondurilor

secrete și de ordine publică nr. 129 din 3 decembrie 1940, s-a dispus aplicarea

măsurilor asigurătorii și conservatorii asupra averii lui M.M., iar, prin

Ordonanța nr. 129 din 31 decembrie 1940 a Comisiei de anchetă pentru controlul

gestiunii fondurilor secrete și prin Ordonanța nr. 49 din 23 noiembrie 1940,

s-a procedat la luarea inscripției ipotecare pe averea imobilă (imobilul din

Tulcea, situat pe malul Lacului Câșla, fiind menționat în ordonanță), precum și

la sechestrarea și numirea de custozi pentru averea mobilă a lui M.M.

Prin Decizia nr.

1/1942 a Înaltei Curți de Casație, s-a emis Ordinul nr. 69484 din 18 iulie

1942, pentru ca Administrația Financiară Tulcea să urmărească imobilul situat

pe malul Lacului Câșla, ca urmare a condamnării lui M.M. la plata sumei de

55.000.000 RON, sustrasă din fondurile Serviciului Secret.

S-a apreciat,

raportat la aceste considerente, că, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, între A.F.M. și A.A., autorul reclamanților, imobilul în

litigiu era supus unei proceduri de confiscare pentru gestiune frauduloasă, dar

și sub proceduri de urmărire, pentru dobândirea în mod nejustificat a averii

autorului vânzătoarei și s-a constatat că dovada scoaterii lui de sub măsurile

aplicate de stat, printr-o contestație asupra măsurilor de conservare sau prin

plata debitului datorat, nu a fost efectuată.

Faptul grevării

imobilului cu o sarcină în favoarea statului s-a reținut că rezultă, de altfel,

din chiar actul de vânzare-cumpărare, încheiat în aprilie 1946, în care s-a

menționat că datoria a fost stinsă prin achitarea sumei datorată de către

debitoare; referitor la stingerea prin plată a acestui debit, s-a constatat că

problema nu a fost definitiv soluționată, înaintea vânzării din aprilie 1946,

pentru că oferta de stingere a datoriei defunctului M.M. nu a fost primită de

către Stat, care a continuat procesul pentru obținerea unei hotărâri definitive

de confiscare a averii dobândită nejustificat și a refuzat, prin Avizul din 10

iulie 1946 al Consiliului Superior Juridic al Statului, prin Ministerul

Justiției, propunerea de tranzacționare făcută de A.F.M., care solicitase

retragerea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 1/1942, ca urmare a

plății datoriei constatată prin Deciziile nr. 1/1942 și nr. 20/1942 ale Înaltei

Curți de Casație; fiind respinsă oferta de stingere a datoriei, imobilul compus

din teren, vie și locuință a fost preluat în patrimoniul statului creditor,

împreună cu întreaga avere rămasă de pe urma defunctului M.M., prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

S-a constatat, prin

urmare, că, în condițiile existenței unei sarcini legale asupra imobilului,

dispusă conform art. 7 din Decretul-lege nr. 3263/1940, și în lipsa oricărei

dovezi referitoare la scoaterea nemișcătorului, anterior vânzării, de sub

măsura asigurătorie aplicată, potrivit art. 121 C. proc. pen., care a fost

urmată de confiscare, dispusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia

nr. 948 din 1 august 1950 a Curții Supreme de Justiție), actul exhibat de

reclamanți este unul „formal” și nu a avut ca efect transmiterea dreptului de

proprietate către autorul reclamaților, A.A., iar acțiunea în revendicare și

cererea de plată a despăgubirilor pentru imobilul revendicat, nu sunt

întemeiate.

Admisibilitatea

cererii reconvenționale formulată de pârâtul Județul Tulcea, prin Consiliul

Județean Tulcea, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 119 alin. (1) din

vechiul Cod de procedură civilă, iar caracterul ei nefondat a fost justificat

de soluția respingerii acțiunii principale, dat fiind că pretenția pârâtului a

vizat contravaloarea unor lucrări realizate la construcțiile revendicate de

reclamanți și instituirea unui drept de retenție asupra acestor construcții și

a terenului.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs reclamanții I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., C.V.,

B.I., B.A. și A.D.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

greșita interpretare a probatoriilor administrate, cu consecința stabilirii

unei situații de fapt eronate, și încălcarea rolului activ al instanței de

judecată.

Au susținut apelanții

că imobilul revendicat a aparținut defunctului M.M., iar, la moartea acestuia,

a trecut, prin succesiune legală, în proprietatea descendentei A.F.M.,

împotriva căreia au fost luate și măsurile asigurătorii la care se face

referire în hotărârea primei instanțe, dispuse în cadrul procedurii de

cercetare a pretinselor fapte săvârșite de autorul său, care ar fi prejudiciat

Statul Român.

S-a pretins că natura

măsurii asigurătorii luată de stat (inscripția ipotecară asupra averii imobile)

a fost aceea a unui sechestru asigurător, nu a unui sechestru judiciar, care să

fi avut drept consecință indisponibilizarea bunurilor, în scopul unei eventuale

confiscări, și că averea A.M. a făcut obiectul unei proceduri de urmărire

silită, iar nu de confiscare, care a încetat la cererea creditorului, în 1945,

fără a mai fi reluată, ca urmare a consemnării de către debitor a sumelor

urmărite; în aceste condiții, vânzarea efectuată către A.A., în anul 1946, a

fost pe deplin valabilă, atât sub aspectul conținutului, cât și al formei sale,

iar transferul dreptului de proprietate a devenit opozabil tuturor, prin

efectuarea formalităților de publicitate imobiliară.

Valabilitatea actului

a fost susținută și pentru ipoteza afectării bunului de un sechestru asigurător

la data înstrăinării, cu motivarea că o astfel de sarcină nu atrăgea nulitatea

absolută a vânzării, ci conferea creditorului posibilitatea de a cere

„stricarea” ei, pe calea acțiunii pauliene, care, în cauză, nu a fost formulată

de Statul creditor.

S-a invocat și lipsa

de opozabilitate a Deciziei civile nr. 156 din 31 ianuarie 1949, față de

autorul reclamanților, precum și caracterul personal al măsurii confiscării, cu

precizarea că, la data de 31 ianuarie 1949, imobilul nu se mai afla în

proprietatea A.M., în contra căreia a fost pronunțată hotărârea, or, pentru

aplicarea acestei măsuri, era necesar ca bunul să se afle în patrimoniul debitorului,

unde nu putea reveni decât în eventualitatea admiterii acțiunii revocatorii a

statului, care nu și-a exercitat acest drept.

În referire la

modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, s-a susținut, pe

cale de consecință, că măsura a fost întemeiată pe dispozițiile Decretului nr.

83/1949, în a cărui anexă a fost menționat, sub denumirea ”Ferma M., în

suprafață de 50 ha”, ca efect al deportării și al stabilirii domiciliului

obligatoriu al autorului A.A. și a soției acestuia, tocmai în considerarea

calității lor de „moșieri”.

Nesocotirea rolului

activ al judecătorului a fost raportată la insuficiența materialului probator

administrat cu privire la întinderea eventualelor suprafețe care se pot

restitui în natură, inclusiv a celor pentru care obligația de restituire se

transformă în echivalent bănesc, cât și cu privire la cuantumul despăgubirilor

cuvenite pentru suprafețele imposibil de restituit în natură.

Intimații pârâți

Municipiul Tulcea și Agenția Domeniilor Statului au solicitat, prin

întâmpinare, respingerea apelului, ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 91 C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a

fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul reclamant I.E.F., în

nume propriu și în calitate de reprezentant convențional al apelanților

reclamanți A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M. și B.A., O.F. și R.E.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a enunțat următoarele considerente:

Prin acțiunea dedusă

judecății, reclamanții au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate

asupra imobilului compus din teren în suprafață de 50 ha și construcțiile,

instalațiile și plantațiile aflate pe acest teren, prin preluarea lui în

temeiul Decretului nr. 83/1949, act abuziv prin care statul a preluat proprietățile

agricole moșierești.

Existența dreptului

de proprietate asupra bunului revendicat a fost întemeiată pe actul de

vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul Tulcea sub nr. 880 din 30 aprilie

1946, transcris sub nr. 1562/1946, încheiat între vânzătoarea A.F.M.,

moștenitoare a proprietarului anterior, M.M., în calitate de descendentă, și

cumpărătorul A.A., autorul reclamanților, dar lipsa efectului translativ de

drept real al acestei convenții, cu consecința ineficienței ei din punct de

vedere juridic, inclusiv ca temei al acțiunii în revendicare, a fost, în mod

corect, reținută de instanța de fond.

Concluzia este

justificată de interpretarea coroborată a probatoriilor administrate în primul

ciclu procesual, contestată în mod nefondat prin criticile apelanților, care

demonstrează că, în anul 1946, când a vândut imobilul în litigiu autorului

reclamanților, vânzătoarea A.F.M. nu avea calitatea de proprietar al bunului

înstrăinat, or, în materia actelor translative de proprietate, cum este și

contractul de vânzare-cumpărare, cel care înstrăinează bunul trebuie să fie și

proprietarul lui.

Ieșirea bunului din

patrimoniul A.F.M., care îl dobândise prin succesiune legală, în calitate de

unic moștenitor al proprietarului M.M., a fost consecința confiscării lui de către

stat, ca urmare a condamnării autorului său pentru săvârșirea unor infracțiuni

economice, respectiv pentru sustragerea unor sume de bani din fondul

Serviciului Secret de pe lângă Statul Major și pentru că nu a putut justifica

dobândirea, cu mijloace licite, a unor sume de bani, la controlul făcut de

Comisia pentru declararea și controlul averii demnitarilor statului.

Această stare de fapt

rezultă din Ordonanța nr. 49 din 23 noiembrie 1940, prin care s-a procedat la

luarea măsurilor conservatorii, conform art. 121 C. proc. pen. și art. 7 din

Decretul-lege nr. 3263/1940, prin luarea inscripției ipotecare pe averea

imobilă (în care se includea, potrivit ordonanței, și imobilul în litigiu,

situat în Tulcea, pe malul lacului Câșla), precum și sechestrarea și numirea de

custozi pentru averea mobilă, dar și din Decizia nr. 129 din 3 decembrie 1940 a

Comisiei Speciale pentru verificarea fondurilor secrete și de ordine publică,

prin care s-a constatat că s-au săvârșit nereguli în administrarea fondului de

informații secrete, prevăzut în bugetul MAN, încredințat lui M.M., decedat la

data emiterii deciziei, și s-a dispus trimiterea cauzei spre judecare la

Comisia instituită prin Decretul-lege nr. 3263/1940 și luarea măsurilor

asigurătorii și conservatorii asupra averii cercetatului, conform art. 7 din

Decretul Lege nr. 3263/1940, art. 121 C. proc. pen. și art. 22 din Legea

patrimoniului public.

Prin Ordonanța nr.

549 din 20 mai 1942 a Comisiei pentru declararea și controlul averii

demnitarilor statului, s-a dispus trimiterea în judecata Comisiei speciale de

pe lângă Înalta Curte de Casație a minorei A.F.M., ca succesoare a defunctului

M.M., pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 4 lit. a) și c) și art. 9

din Decretul-lege nr. 3263/1940, respectiv trecerea întregii averi în

patrimoniul statului.

Prin Deciziile nr.

1/1942 și nr. 20/1943 ale Comisiei de judecată anterior menționată, s-a

stabilit valoarea sumei nejustificată de M.M. și cea a averii mobile și imobile

nejustificate, iar, în temeiul acestora, s-a emis Ordinul nr. 69484 din 18

iulie 1942, pe baza căruia, Administrația financiară Tulcea a început urmărirea

imobilului situat pe malul lacului Câșla, în suprafață de 50 ha teren arabil,

vie, livadă, casă, dependințe și inventarul necesar exploatării.

Din succesiunea

actelor analizate, rezultă că, la momentul încheierii contractului de vânzare,

între A.F.M. și A.A., imobilul în litigiu era supus unei proceduri de

confiscare, ca urmare a gestionării frauduloase a fondurilor administrate de

către M.M., dar și unei proceduri de urmărire silită, pentru motivul dobândirii

nejustificate a averii autorului vânzătoarei.

Deși Deciziile nr.

1/1942 și nr. 20/1943, prin care s-a stabilit cuantumul datoriei către stat, au

fost atacate de A.F.M. (dar recursul a fost respins prin Decizia nr. 518/29

iulie 1948 a Curții Supreme), împotriva măsurilor de conservare și de urmărire,

nu s-a făcut nicio contestație, anterior încheierii actului din 1946, deși

această procedură era reglementată prin art. 122 C. proc. pen. din anul 1936,

aplicabil la acel moment, și a fost menționată în Nota Direcțiunii Generale a

bugetului Statului din iulie 1942 .

Grevarea imobilului

cu o sarcină în favoarea statului rezultă, de altfel, chiar din actul de

vânzare, încheiat în aprilie 1946, în cuprinsul căruia, s-a menționat că

datoria a fost stinsă prin achitarea sumei datorată de debitoare. O asemenea

modalitate de stingere a obligației nu poate fi, însă, reținută în cauză,

pentru că cererea A.F.M. nr. 198/1946, la care se face referire în solicitarea din

dosarul judecătoriei, prin care a cerut statului să constate deplina achitare a

debitelor, însumând 80.940.562 RON, rezultate din Deciziile nr. 1/1942 și nr.

20/1943 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Colegiul Prezidențial, și

retragerea recursului făcut împotriva primei decizii, nu a fost aprobată de

stat, care a continuat procesul pentru obținerea unei hotărâri definitive de

confiscare a averii dobândită nejustificat, iar, prin Avizul nr. 796 din 10

iulie 1946 al Consiliului Superior Juridic al Statului din Ministerul

Justiției, a respins propunerea de tranzacționare făcută de A.F.M.

Prin Decizia nr.

156/1949, pronunțată de Curtea București, secția a II-a civilă, s-a dispus

trecerea în patrimoniul statului a întregii averi rămase de la defunctul M.M.,

inclusiv a imobilului de pe malul ghiolului Câșla, compus din teren arabil,

vie, locuință, dependințe, etc., care a fost menționat în hotărâre, iar

recursul declarat împotriva acestei hotărâri de A.F.M. a fost respins, prin

Decizia nr. 948 din 1 august 1950, pronunțată de Curtea Supremă, instanța

înlăturând, ca nerelevantă, pentru aplicarea măsurii confiscării averii

dobândite nejustificat, apărarea referitoare la plata creanței.

Din cele ce preced, a

rezultat că imobilul de pe malul lacului Câșla a fost supus măsurilor

asigurătorii pentru conservarea averii defunctului M.M., cercetat pentru

gestiune frauduloasă și dobândirea nejustificată a bunurilor mobile și imobile

sechestrate, încă din anul 1942, și a fost confiscat de stat în anul 1950,

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fără a fi scos de sub măsurile

conservatorii aplicate de stat, printr-o contestație formulată anterior

vânzării sau prin plata debitului datorat, pentru că, în lipsa consimțământului

statului creditor de a stinge datoria prin plată, sarcina ce greva imobilul nu

a fost stinsă, nefiind îndeplinite condițiile stabilite de art. 1788 C. civ.

Concluzia contrară nu

poate fi întemeiată pe mențiunile adresei Ministerului Justiției nr. 1056 din

24 septembrie 1945, potrivit căreia urmărirea silită imobiliară desfășurată de

Tribunalul Tulcea, secția I a încetat provizoriu, pentru că, pe de o parte, în

aceeași adresă, se menționează expres posibilitatea redeschiderii procedurii de

vânzare, iar, pe de altă parte, pentru că, din adresa Direcției Generale a

Bugetului și Contabilității Generale a Statului, rezultă că, aflând despre

înstrăinarea unuia dintre imobilele indisponibilizate cu inscripție ipotecară,

de către moștenitorii defunctului M.M., Ministerul Justiției a refuzat expres încasarea

sumei obținută din vânzare, în contul datoriei.

Prin urmare, cum

creditorul avea dreptul de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricărei persoane

ar fi trecut, cu atât mai mult cu cât sarcina ce îl greva era una legală,

dispusă conform art. 7 din Decretul-lege nr. 3263/1940, acesta nu putea fi

eliberat de ipoteca legală aplicată decât supunând ipotecii un alt imobil, în

condițiile art. 1814 alin. (1) C. civ.

Or, nefiind dovedit

că, anterior vânzării din 1946, imobilul în litigiu a fost scos de sub măsura

asigurătorie legală, aplicată potrivit art. 121 C. proc. pen., care a fost

urmată de confiscarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în

mod corect a apreciat instanța de fond că actul de înstrăinare, invocat de

reclamanții apelanți drept temei al dreptului dedus judecății în cauză, nu a

avut ca efect transmiterea proprietății bunului din patrimoniul vânzătoarei

A.F.M. în patrimoniul cumpărătorului A.A., autorul acestora, cu consecința

respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în revendicare.

Probatoriile

administrate nu confirmă nici susținerile referitoare la deținerea efectivă a

imobilului de către autorul cumpărător și la preluarea lui, ca o consecință a

măsurilor administrative cu caracter politic, aplicate defunctului A.A., de

statul comunist, pentru că, încă de la data aplicării măsurii asigurătorii,

imobilul de pe malul lacului Câșla a fost administrat de un administrator numit

de tribunal și nu a intrat niciun moment în posesia și folosința

cumpărătorului, fiind ocupat de trupele sovietice, până în anul 1947 și, apoi,

reparat prin grija Ministerului Afacerilor Interne, pentru ca, în anul 1950, să

fie confiscat de stat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Asupra aspectelor

analizate, referitoare la existența dreptului de proprietate al reclamanților

apelanți și la modalitatea de preluare a imobilului revendicat în proprietatea

statului, s-a statuat, de altfel, în mod irevocabil, prin Sentința civilă nr.

998 din 2 iunie 2005 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia civilă nr.

254/C din 6 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 5313 din 21 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care au fost soluționate cererile formulate de reclamanți în

temeiul Legii nr. 10/2001, or, aceste statuări se impun în cauză, în virtutea

prezumției puterii de lucru judecat, care exclude contrazicerile între două

hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau

constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o

hotărâre ulterioară, dată în alt proces.

În examinarea

criticii referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., s-a avut în vedere încheierea de dezbateri întocmită de tribunal la

termenul din 17 ianuarie 2013, din care rezultă că, în primul ciclu procesual,

reclamanții nu au formulat o cerere de probatorii care să vizeze aspectele a

căror nelămurire o invocă în apel, respectiv întinderea eventualelor suprafețe

care se pot restitui în natură, inclusiv a celor pentru care obligația de

restituire se transformă în echivalent bănesc, și cuantumul despăgubirilor

cuvenite pentru suprafețele imposibil de restituit în natură.

Potrivit

considerentelor încheierii, reprezentantul reclamanților a lăsat la aprecierea

instanței de fond necesitatea completării materialului probator pentru

identificarea corectă a bunurilor retrocedabile și stabilirea cuantumului și

sarcinii despăgubirilor, iar faptul că tribunalul nu a ordonat, din oficiu,

probatorii în acest sens nu reprezintă o încălcare a rolului activ al

judecătorului, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., pentru că acesta nu poate

constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia dintre

părți și în apărarea intereselor acesteia, or, reclamanții aveau mijloace

procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții I.E.F., A.C.V.,

A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F., R.E. și B.A., solicitând modificarea

Deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă, admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii în revendicare astfel

cum a fost formulată și precizată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304, pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., reclamanții au arătat că nu pot fi de acord cu motivarea instanței

de apel, pe care aceasta și-a întemeiat hotărârea de respingere, întrucât

această instanță și-a „construit" motivarea pe baza unor dovezi „atent

selecționate" din ansamblul probator, pe care le-a „asamblat" de o

manieră originală, rezultând o așa-zisă „situație de fapt" relativ

plauzibilă, dar, pe cât de departe de realitate, pe atât de convenabilă

autorităților române de ieri și de azi.

În susținerea acestei

opinii, recurenții au arătat că instanța de apel și-a construit o

"realitate virtuală", în care:

- titlul lor de

proprietate este lipsit de orice eficiență, neavând efectul de transmitere a

vreunui drept real, deși autenticitatea titlului lor nu a fost niciodată pusă

la îndoială; actul a fost întocmit cu respectarea condițiilor de validitate, de

formă și de fond, ale legii sub care a fost făcut; au fost îndeplinite

formalitățile de publicitate, actul devenind opozabil tuturor de la acel

moment; actul nu a fost niciodată desființat pe cale extrajudiciară ori

judiciară (prin declararea nulității absolute ori prin anularea vânzării prin

hotărâre judecătorească), nefiind produsă vreo dovadă în acest sens;

- în 1946, la

momentul vânzării, vânzătoarea nu era proprietar; recurenții interogându-se

retoric în ce calitate A.F.M. a fost urmărită silită până atunci, iar,

ulterior, în ce calitate a stat în judecata care a pronunțat confiscarea;

- bunul a ieșit din

patrimoniul A.F.M., ca o consecință a confiscării; or, confiscarea a fost

pronunțată prin Sentința din 1949, dar instanța de apel tocmai a stabilit ca

A.F.M. nu era proprietar, cel puțin nu după anul 1946.

- bunul a intrat în

patrimoniul statului ca efect al confiscării, deși confiscarea a fost

pronunțată prin sentința din 1949 și nu există nici o dovadă că această

sentință a fost pusă în executare în ceea ce privește bunul revendicat, dar

există dovada că bunul a fost „apropriat", ca efect al Decretului nr.

83/1949.

- autorul lor nu a

fost niciodată, nici de facto, nici de jure, proprietar al bunului revendicat;

în acest context, nu pot fi explicate menționarea numelui său, alăturat

calității de proprietar al bunului revendicat, în acele acte emanate de la

terți, pe care le-au folosit în probatoriu; deportarea sa, împreună cu soția,

la Râmnicu Sărat, în condițiile în care acest „tratament" era

„rezervat" marilor moșieri, or, autorul lor nu a avut niciodată o altă

„moșie", în afara bunului revendicat; anterior, și alte instanțe s-au

pronunțat în același sens, fiind vorba de instanțele învestite cu soluționarea

litigiului în temeiul Legii nr. 10/2001, care au considerat că imobilul

litigios excede cadrului de reglementare al acestei legi; ca atare, practic,

acestea s-au declarat necompetente, iar orice altă dispoziție, relativă la alte

aspecte, trebuie privită ca emanând de la o instanță necompetentă; totodată,

este trecută sub tăcere o hotărâre mult mai veche, având cu adevărat autoritate

de lucru judecat, această hotărâre fiind consecința directă a dezlegării

problemei de drept a calității de proprietari a succesorilor lui A.A.

Concluzionând,

recurenții au susținut că nu este necesar să mai detalieze motivele de fapt ale

recursului, care sunt practic aceleași cu motivele de apel, pe care înțeleg să

le reitereze, neexcluzând eventualitatea unor precizări scrise/verbale

ulterioare, în măsura în care acestea ar fi necesare.

Intimata unitatea

administrativ-teritorială Județul Tulcea, prin președintele Consiliului

Județean Tulcea, a formulat întâmpinare, în termenul legal, reglementat de art.

308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, întrucât criticile aduse Deciziei nr. 91/C din 6 noiembrie 2013 nu

dezvoltă punctual cauzele de nelegalitate indicate în motivarea recursului,

fiind reluări ale unor aspecte supuse dezbaterii părților în cauza ce a făcut

obiectul Dosarului nr. 4408/26/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care, prin Decizia nr. 5313 din 21 iunie 2011, a statuat că tranzacția

încheiată în anul 1946, între autorul reclamanților A.A. și A.F.M., nu a avut

ca o consecință firească transferul dreptului de proprietate, întrucât

nemișcătorul fusese anterior indisponibilizat de către stat și supus unei

proceduri de confiscare. Prin aceeași hotărâre, instanța supremă a concluzionat

că actul de vânzare-cumpărare nr. 880/1946 este unul formal, fără să fi avut ca

efect transmiterea dreptului de proprietate către autorul A.A.

Intimata Agenția

Domeniilor Statului a invocat, în principal, excepția nulității recursului, în

temeiul art. 304 alin. (1) și 306 C. proc. civ., susținând că analiza și

dezvoltarea motivelor de recurs invocate nu permit circumscrierea acestor

motive în dispozițiile legale indicate (art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.),

acestea reprezentând doar o succesiune de fapte și afirmații nestructurate din

punct de vedere juridic și o reluare a motivelor de apel, deja analizate, în

mod temeinic, de instanța de apel.

În subsidiar, această

intimată a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât reclamanții nu

au făcut dovada că imobilul ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării din 1946 nu

a fost scos, la momentul efectuării acelei tranzacții, de sub efectul măsurilor

asigurătorii instituite în baza art. 121 C. proc. pen., imobilul fiind

confiscat de stat de la proprietarul M.M., ca pedeapsă pentru prejudiciile

aduse prin acte frauduloase săvârșite de acesta și pentru că nu putea justifica

dobândirea licită a averii sale.

SC E. SA Tulcea a

formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepția lipsei calității procesual

pasive, întrucât fondul cauzei a fost soluționat fără participarea sa, fiind

citată, din eroare, în calitate de intimată, iar, în subsidiar, solicitând

respingerea recursului, ca nefondat.

Guvernul României a

formulat întâmpinare, prin care a învederat că, prin Încheierea din 13

decembrie 2012 a Tribunalului Tulcea, a fost respinsă, ca inadmisibilă,

excepția de nelegalitate a unor hotărâri de guvern, invocată de reclamanți,

care nu au înțeles să atace această încheiere, conform art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepție, în absența apelului, nu

poate fi reiterată.

În ședința publică

din 2 iulie 2012, a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților excepția

nulității recursului invocată, prin întâmpinare, de către intimata Agenția

Domeniilor Statului.

Analizând prioritar

posibilitatea încadrării criticilor formulate în dispozițiile limitative ale

art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, în

considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, cu respectarea

termenului legal, imperativ, de decădere pentru motivarea recursului.

Dispozițiile legale

stipulează, în art. 303 C. proc. civ., că recursul se motivează prin însăși

cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, fiecare motiv de recurs

urmând a fi expus și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor

veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1 -

9 C. proc. civ.

Totodată, instanța

este obligată să verifice dacă nu devin aplicabile dispozițiile înscrise în

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: „indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Sancțiunea

nerespectării acestor exigențe legale este cea reglementată de art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit căreia recursul este nul, dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor care se referă la motivele de ordine

publică.

De aceea, atunci când

se constată de către instanță imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate

de parte într-unul din motivele prevăzute expres și exhaustiv de art. 304 C.

proc. civ., se aplică sancțiunea nulității recursului, întrucât nu orice

nemulțumire a părții poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În materia nulității

recursului, astfel cum este reglementată această sancțiune de art. 306 C. proc.

civ., există, deci, numai excepția care privește motivele de ordine publică, ce

pot fi puse în dezbaterea părților ex officio, în ipoteza de principiu,

instanța de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia

atacată, formulate de părțile interesate, care fac posibilă încadrarea în

motivele expres prevăzute de art. 304.

În speță însă,

reclamanții, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile

critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz

de modificare ori de casare prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de

analiză în recurs.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei

pronunțate în apel și nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate,

prin raportare la soluția pronunțată de curtea de apel ori la argumentele

arătate de instanță în fundamentarea hotărârii.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel raționamentul instanței de apel și să formuleze astfel de

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența

judecății anterioare. Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei

căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de

atac putând fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de

Codul de procedură civilă, care sunt de strictă interpretare.

Astfel

recurenții-reclamanți, deși au fost asistați de un avocat ales, nu au reușit să

demonstreze în baza unui raționament juridic, întemeiat pe dispoziții legale,

care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.

În acest context, în

ipoteza în care se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în oricare dintre

tezele descrise în cuprinsul acestui text legal, (când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii), recurenții sunt datori să argumenteze rațiunea pentru care consideră

că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și să indice în mod expres

care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate în mod greșit, exigențe

legale cărora acești recurenți nu li s-au conformat.

Astfel, reluarea

motivelor de apel și sublinierea expresă a acestui fapt în conținutul motivelor

de recurs, precum și a absenței necesității, din perspectiva recurenților, de a

motiva recursul nu poate determina declanșarea controlului de legalitate pe

care îl presupune calea de atac a recursului.

În același sens,

indicarea ca temei juridic a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi

apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă

vreme acest motiv nu este dezvoltat și nu se susține de către recurenți, în

baza unei argumentații juridice, o interpretare greșită a actului juridic dedus

judecății, ci se invocă, în esență, o interpretare greșită a probelor

administrate în cauză, ce constituie o chestiune de fapt care excede

controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs.

În ceea ce privește

indicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate constata, de asemenea, că

nici acestui temei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentație juridică,

interogațiile retorice sau limbajul ireverențios la adresa instanței de apel

neputând substitui motivele de drept pe care ar trebui fondat un recurs.

În același sens,

potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau

casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Ipotezele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor legale menționate sunt

dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele

hotărârii; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este

cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a

soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției

din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în

exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Or, recurenții nu

dezvoltă, într-o manieră juridică, acest pretins motiv de nelegalitate,

putându-se constata, de altfel, că, în cauză, instanța de apel a expus într-o

manieră clară, precisă și concisă argumentele de fapt și de drept ce au stat la

baza adoptării hotărârii pronunțate.

În aceste

circumstanțe, Înalta Curte reține că susținerile reclamanților din cuprinsul

cererii de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze

soluția pronunțată prin decizia instanței de apel, chiar dacă, în mod formal,

au fost indicate, ca temei de drept, dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de recurentul A.C.V. prin notele scrise depuse la dosar

pentru termenul din 2 iulie 2014, respectiv prin notele scrise înregistrate la

data de 8 iulie 2014, acestea nu pot fi avute în vedere de instanță, întrucât

au fost formulate peste termenul legal de motivare a recursului, iar, în

conținutul lor, nu se regăsesc motive de ordine publică care să facă posibilă

exercitarea controlului judiciar.

În consecință,

întrucât criticile formulate de reclamanți nu se circumscriu cadrului legal

conferit de art. 304 și nici nu au fost decelate motive de ordine publică ce

s-ar fi impus a fi invocate din oficiu de instanță, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de

reclamanții I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F., R.E. și

B.A. împotriva Deciziei nr. 91C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă.

În ceea ce privește

excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de Guvernul României și

SC E. SA Tulcea, instanța de recurs constată că nu se impune dezlegarea acestor

aspecte din perspectiva excepțiilor procesuale, întrucât, între reclamanți și

aceste entități juridice, nu s-a creat un veritabil raport juridic litigios,

care să determine drepturi și obligații reciproce, ci, în cauză, acestea au

fost citate fie pentru dezlegarea unor aspecte conexe - respectiv, Guvernul

României, pentru soluționarea excepției de nelegalitate a unor acte administrative,

ce a primit o dezlegare irevocabilă, prin neatacare -, fie prin intermediul

unei cereri de intervenție voluntare formulată de SC E. SA Tulcea, la care,

ulterior, s-a renunțat, instanța de fond dispunând scoaterea din cauză a

acestei societăți, prin încheierea din 14 noiembrie 20111, astfel încât nu se

mai impunea citarea acestora în recursul dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții I.E.F., A.C.V., A.L.D., K.F., B.I., A.D.M., C.H., O.F.,

R.E. și B.A. împotriva Deciziei nr. 91C din 6 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 iulie 2014.

Procesat de GGC - LM