ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4211/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4211/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tulcea, reclamanții

N.P., N.A. și B.P. au chemat în judecată pe

pârâții P.G., Primăria Municipiului Tulcea, C.L. Tulcea, pentru ca prin hotărâre

judecătorească să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5663 din 24

noiembrie

2004 emisă de Primarul Municipiului Tulcea.

În motivare au

arătat că dețin cu chirie imobilul

, iar

contractul de închiriere este din 1954. În anul 2001 pârâtul

G.P. s-a

adresat cu notificare conform Legii nr. 10/2001 pentru a

restitui în natură cota de 5/8 din imobilul teren

și cota de 5/8 din construcție, cu motivarea că acest imobil a aparținut

bunicului său, conform unui act de vânzare -

cumpărare transcris la

Grefa Tribunalului Județean Tulcea la 01 iulie 1946 și

actului de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale transcris la

tribunalul Tulcea

nr. 2515/24 august 1946.

În mod nelegal s-a emis dispoziție în favoarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 2472 din 04 octombrie 2005, Judecătoria Tulcea

a admis

excepția de necompetență materială și a declinat

competența de soluționare în

favoarea Tribunalului Tulcea.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs reclamanții, iar prin

Decizia

nr. 622 din 02 decembrie 2005 Tribunalul Tulcea 1-a

admis, a casat hotărârea atacată și

a trimis cauza primei instanțe spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1501/2006 Judecătoria Tulcea a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

S-a reținut în

considerente că actul atacat este unul administrativ, competența materială

revine instanței de contencios.

După declinare, tribunalul analizând obiectul cauzei, a constatat competența

instanței de

drept comun, respectiv a Judecătoriei Tulcea cu următoare argumentare:

Obiectul

acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a Dispoziției

nr. 5663/24 noiembrie 2004 emisă de Primarul

Municipiului Tulcea.

Reclamanții, chiriași ai unei părți din imobil, care au calitatea de

terți, nu se

încadrează

în categoria persoanelor îndreptățite și care pot să atace dispoziția conform

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziția emisă de primar nu are caracterul unui act administrativ în

sensul

Legii nr.

554/2004, ci a unui act civil.

Conform dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția

de aprobare

a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite

asupra acestuia, are forța probantă a

unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie

a persoanei după îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară.

Aceasta

înseamnă că dispoziția în cauză reprezintă un veritabil titlu de

proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu

un simplu instrument probator, cu

caracter

constatator, situație în care competența materială de soluționare a acțiunii

în nulitate promovată de reclamanți, care invocă

un drept propriu asupra aceluiași

imobil, aparține judecătoriei.

A fost înaintată cauza la

Curtea de Apel Constanța pentru soluționare conflictului de competență ivit.

Cauza a fost înregistrată la

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, iar prin sentința nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a acestei instanțe a

fost respinsă cererea de suspendare a judecății, cerere formulată de G.P. la 3

mai 2007 și a stabilit că este competentă să judece cauza, Judecătoria Tulcea.

Pentru a pronunța această soluție

s-a reținut că cererea de suspendare este nefondată.

Potrivit

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când

dezlegarea pricinii atârnă

în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face

obiectul unei alte judecăți.

În cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale

sus-citate, pentru

că prezenta cauză are ca obiect un regulator de

competență, iar cealaltă cauză are ca obiect o contestație în anulare împotriva

deciziei Curții de Apel rămase irevocabile.

Așa fiind, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății.

In

ce privește soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea a stabilit

următoarele:

Prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, s-a prevăzut o

procedură juridică derogatorie sub

anumite aspecte de la procedurile judiciare comune.

Astfel, prin actul normativ menționat, cât privește dispozițiile ori

deciziile emise de

unitățile deținătoare ale imobilelor preluate în

mod abuziv în sensul art. 2 din lege,

s-a instituit o procedură legală în care acestea pot

fi contestate de persoanele îndreptățite.

Așa cum rezultă

din economia dispozițiilor cuprinse în Capitolul 3 „Proceduri de

restituire", deciziile ori dispozițiile date de unitățile deținătoare

asupra notificărilor ce le sunt adresate, pot fi contestate numai în situațiile

prevăzute de lege și numai de către

persoanele îndreptățite, categoria de persoane

care este definită prin art.

3 din lege.

Pentru această categorie de litigii a fost stabilită și o competență

materială

specială,

derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea Secției

civile a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află

sediul unității deținătoare.

Fiind vorba de o lege specială derogatorie sub aspectul subiectelor de

drept,

al

competenței materiale a instanțelor judecătorești, de la legea generală (dreptul

comun în materie), ea este de strictă interpretare și își găsește aplicație

numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse

pe cale de interpretare și la alte categorii de litigii.

În speță, reclamanții nu au calitate de „persoane îndreptățite" în

sensul art. 3

din

Legea nr. 10/2001, această calitate având-o doar pârâții care au apelat la

procedura reglementată prin acest act normativ

pentru a obține măsuri reparatorii.

Ca atare, fiind

terți în raport de procedura reglementată prin Legea

nr. 10/2001 în cadrul căreia a fost emisă Decizia nr. 5663/24 noiembrie

2004 a Primarului Municipiului Tulcea, reclamanții nu au deschisă calea unei

acțiuni în anularea acestei decizii în procedura prevăzută de acest act

normativ.

În măsura în care justifică interes și un drept propriu, terțele

persoane, cum

este și cazul reclamanților, pot contesta însă

deciziile/dispozițiile emise în favoarea

persoanelor îndreptățite în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

procedura

reglementată de legea generală - care este dreptul comun în materia acțiunilor

în constatarea nulităților, anume în procedura reglementată de Codul

procedură

civilă.

Ori, potrivit procedurii de drept comun acțiunile în

constatarea nulității unui act civil sunt date, ca regulă generală, în

competența materială a judecătoriilor.

Temeiul juridic

al acțiunii formulate de reclamanți îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001,

norme emise pentru restituirea imobilelor preluate abuziv

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, norme

cu caracter reparatoriu pentru

persoanele

ale căror imobile au trecut abuziv în proprietatea statului.

Obligația de a dispune restituirea imobilelor preluate

abuziv în temeiul Legii

nr. 10/2001 nu poate fi apreciată ca

fiind o operație speculativă, care ar fi putut

atrage aplicarea art. 4 teza I C.

com.

Așa fiind, în baza art. 22 C. proc. civ., s-a stabilit

că

litigiul este de natură civilă și competența soluționării aparține Judecătoriei,

conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

A fost respinsă cererea de suspendare a judecății, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul Gelep Panait arătând că hotărârea este netemeinică

și nelegală pentru că celelalte părți în proces sunt chiriași, iar prin

Dispoziția nr. 5663 din 24 noiembrie 2004 emisă de Primăria municipiului Tulcea

i-a fost retrocedat în natură imobilul teren și construcție, în baza Legii nr. 10/2001.

Se arată, în motivele de recurs,

că ne aflăm în fața unei dispoziții a primarului, un act administrativ, caz în

care competența de soluționare revine secției contencios administrativ a

Tribunalului Tulcea, iar reclamanții nu au calitate procesuală de a formula acțiunea,

fiind chiriași în imobil.

Este criticată sentința și

pentru că a fost respinsă cererea de suspendare, având în vedere că pe rolul

Curții de Apel Constanța se afla înregistrată contestație în anulare.

S-a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței pronunțată de instanța de fond și trimiterea

cauzei la Tribunalul Tulcea-secția contencios administrativ.

Examinând probele aflate la

dosar, dispozițiile legale incidente de cauză, motivele de recurs invocate,

Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a stabilit competența

de soluționare a cererii reclamanților formulată împotriva unei dispoziții de

restituire a unui imobil dispoziție emisă conform Legii nr. 10/2001,

reclamanții fiind chiriași în acel imobil, în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Din interpretarea

sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a fost constantă în a

considera că terțele persoane nu pot folosi calea prevăzută de art. 24 din

Legea nr. 10/2001 împotriva unei decizii sau dispoziții de restituire în natură

a unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Această interpretare este confirmată

de faptul că actuala reglementare (art. 24 alin. (3)

1

din

Legea

nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 247/2005) stabilește că numai

persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură a unui imobil

ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziția de

respingere a notificării la secția civilă a tribunalului în a cărui rază

teritorială se află sediul unității deținătoare, astfel că reclamanții, chiar dacă

au invocat unele drepturi locative asupra imobilului restituit în natură către

o persoană fizică, nu pot folosi procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă suntem în

prezența unei dispoziții emise de primar, acesta nu este un act administrativ,

în sensul Legii nr. 554/2004, iar competența instanței de contencios

administrativ este exclusă.

Potrivit art. 24 din Legea nr.

10/2001 competența de soluționare a litigiilor având ca obiect deciziile sau

dispozițiile de restituire se soluționează de secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție teritorială se află în sediul unității deținătoare, iar

Legea nr. 10/2001 este lege specială, și se aplică regulile stabilite de ea în

materie de competență.

Însă, reclamanții nu au calitate

de persoane îndreptățite pentru a putea folosi prevederile Legii nr. 10/2001,

dar nici nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție, drept consacrat de art.

21 din Constituție, mai ales că, dispoziția de restituire constituie dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului.

Fiind vorba de o acțiune de

drept comun, în conformitate cu art. 1 alin. (1) C. proc. civ. – potrivit

căreia „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în

competența altor instanțe”, aceasta va fi soluționată de judecătorie.

Normele de competență sunt de

strictă interpretare, iar în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile

speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru

soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine

judecătoriei.

Cum în speță, nici C. proc. civ.,

nici Legea nr. 10/2001, nu stabilește competența instanței în cazul acțiunilor

formulate de terțele persoane împotriva dispoziției de restituire în natură,

atunci se aplică regulile generale de competență, conform cărora judecătoria va

soluționa acțiunile.

În privința cererii de suspendare,

instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 244 C. proc. civ. care

stabilesc că instanța poate suspenda judecată și nu a apreciat că dezlegarea

pricinii ar depinde de un drept care face obiectul unei alte judecăți.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., va

fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul G.P. împotriva sentinței civile nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2007.