ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4211/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Tulcea, reclamanții N.P., N.A. și B.P. au chemat în judecată pe pârâții P.G., Primăria Municipiului Tulcea, C.L. Tulcea, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 5663 din 24 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Tulcea. În motivare au arătat că dețin cu chirie imobilul , iar contractul de închiriere este din 1954. În anul 2001 pârâtul G.P.

s-a adresat cu notificare conform Legii nr. 10/2001 pentru a restitui în natură cota de 5/8 din imobilul teren și cota de 5/8 din construcție, cu motivarea că acest imobil a aparținut bunicului său, conform unui act de vânzare - cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Județean Tulcea la 01 iulie 1946 și actului de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale transcris la tribunalul Tulcea nr. 2515/24 august 1946. În mod nelegal s-a emis dispoziție în favoarea acestuia. Prin sentința civilă nr. 2472 din 04 octombrie 2005, Judecătoria Tulcea a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Tulcea. Împotriva acestei soluții au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia nr. 622 din 02 decembrie 2005 Tribunalul Tulcea 1-a admis, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza primei instanțe spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1501/2006 Judecătoria Tulcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea. S-a reținut în considerente că actul atacat este unul administrativ, competența materială revine instanței de contencios. După declinare, tribunalul analizând obiectul cauzei, a constatat competența instanței de drept comun, respectiv a Judecătoriei Tulcea cu următoare argumentare: Obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 5663/24 noiembrie 2004 emisă de Primarul Municipiului Tulcea. Reclamanții, chiriași ai unei părți din imobil, care au calitatea de terți, nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptățite și care pot să atace dispoziția conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Dispoziția emisă de primar nu are caracterul unui act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, ci a unui act civil. Conform dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie a persoanei după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Aceasta înseamnă că dispoziția în cauză reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, situație în care competența materială de soluționare a acțiunii în nulitate promovată de reclamanți, care invocă un drept propriu asupra aceluiași imobil, aparține judecătoriei.

A fost înaintată cauza la Curtea de Apel Constanța pentru soluționare conflictului de competență ivit. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a acestei instanțe a fost respinsă cererea de suspendare a judecății, cerere formulată de G.P. la 3 mai 2007 și a stabilit că este competentă să judece cauza, Judecătoria Tulcea. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că cererea de suspendare este nefondată. Potrivit art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

În cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale sus-citate, pentru că prezenta cauză are ca obiect un regulator de competență, iar cealaltă cauză are ca obiect o contestație în anulare împotriva deciziei Curții de Apel rămase irevocabile. Așa fiind, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății. In ce privește soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea a stabilit următoarele: Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a prevăzut o procedură juridică derogatorie sub anumite aspecte de la procedurile judiciare comune. Astfel, prin actul normativ menționat, cât privește dispozițiile ori deciziile emise de unitățile deținătoare ale imobilelor preluate în mod abuziv în sensul art. 2 din lege, s-a instituit o procedură legală în care acestea pot fi contestate de persoanele îndreptățite.

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor cuprinse în Capitolul 3 „Proceduri de restituire", deciziile ori dispozițiile date de unitățile deținătoare asupra notificărilor ce le sunt adresate, pot fi contestate numai în situațiile prevăzute de lege și numai de către persoanele îndreptățite, categoria de persoane care este definită prin art. 3 din lege. Pentru această categorie de litigii a fost stabilită și o competență materială specială, derogatorie de la cea reglementată prin normele de drept comun, în favoarea Secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

Fiind vorba de o lege specială derogatorie sub aspectul subiectelor de drept, al competenței materiale a instanțelor judecătorești, de la legea generală (dreptul comun în materie), ea este de strictă interpretare și își găsește aplicație numai în ipotezele la care se referă, reglementările sale neputând fi extinse pe cale de interpretare și la alte categorii de litigii. În speță, reclamanții nu au calitate de „persoane îndreptățite" în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, această calitate având-o doar pârâții care au apelat la procedura reglementată prin acest act normativ pentru a obține măsuri reparatorii. Ca atare, fiind terți în raport de procedura reglementată prin Legea nr. 10/2001 în cadrul căreia a fost emisă Decizia nr. 5663/24 noiembrie 2004 a Primarului Municipiului Tulcea, reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni în anularea acestei decizii în procedura prevăzută de acest act normativ.

În măsura în care justifică interes și un drept propriu, terțele persoane, cum este și cazul reclamanților, pot contesta însă deciziile/dispozițiile emise în favoarea persoanelor îndreptățite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată de legea generală - care este dreptul comun în materia acțiunilor în constatarea nulităților, anume în procedura reglementată de Codul procedură civilă. Ori, potrivit procedurii de drept comun acțiunile în constatarea nulității unui act civil sunt date, ca regulă generală, în competența materială a judecătoriilor. Temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamanți îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001, norme emise pentru restituirea imobilelor preluate abuziv perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, norme cu caracter reparatoriu pentru persoanele ale căror imobile au trecut abuziv în proprietatea statului.

Obligația de a dispune restituirea imobilelor preluate abuziv în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi apreciată ca fiind o operație speculativă, care ar fi putut atrage aplicarea art. 4 teza I C. com. Așa fiind, în baza art. 22 C. proc. civ., s-a stabilit că litigiul este de natură civilă și competența soluționării aparține Judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. A fost respinsă cererea de suspendare a judecății, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Gelep Panait arătând că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru că celelalte părți în proces sunt chiriași, iar prin Dispoziția nr. 5663 din 24 noiembrie 2004 emisă de Primăria municipiului Tulcea i-a fost retrocedat în natură imobilul teren și construcție, în baza Legii nr. 10/2001.

Se arată, în motivele de recurs, că ne aflăm în fața unei dispoziții a primarului, un act administrativ, caz în care competența de soluționare revine secției contencios administrativ a Tribunalului Tulcea, iar reclamanții nu au calitate procesuală de a formula acțiunea, fiind chiriași în imobil. Este criticată sentința și pentru că a fost respinsă cererea de suspendare, având în vedere că pe rolul Curții de Apel Constanța se afla înregistrată contestație în anulare. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțată de instanța de fond și trimiterea cauzei la Tribunalul Tulcea-secția contencios administrativ.

Examinând probele aflate la dosar, dispozițiile legale incidente de cauză, motivele de recurs invocate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Instanța de fond a stabilit competența de soluționare a cererii reclamanților formulată împotriva unei dispoziții de restituire a unui imobil dispoziție emisă conform Legii nr. 10/2001, reclamanții fiind chiriași în acel imobil, în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, practica judiciară a fost constantă în a considera că terțele persoane nu pot folosi calea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 împotriva unei decizii sau dispoziții de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Această interpretare este confirmată de faptul că actuala reglementare (art. 24 alin. (3) 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 247/2005) stabilește că numai persoana care se pretinde îndreptățită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziția de respingere a notificării la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unității deținătoare, astfel că reclamanții, chiar dacă au invocat unele drepturi locative asupra imobilului restituit în natură către o persoană fizică, nu pot folosi procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă suntem în prezența unei dispoziții emise de primar, acesta nu este un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, iar competența instanței de contencios administrativ este exclusă. Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 competența de soluționare a litigiilor având ca obiect deciziile sau dispozițiile de restituire se soluționează de secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află în sediul unității deținătoare, iar Legea nr. 10/2001 este lege specială, și se aplică regulile stabilite de ea în materie de competență. Însă, reclamanții nu au calitate de persoane îndreptățite pentru a putea folosi prevederile Legii nr. 10/2001, dar nici nu li se poate îngrădi accesul liber la justiție, drept consacrat de art. 21 din Constituție, mai ales că, dispoziția de restituire constituie dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

Fiind vorba de o acțiune de drept comun, în conformitate cu art. 1 alin. (1) C. proc. civ. – potrivit căreia „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe”, aceasta va fi soluționată de judecătorie. Normele de competență sunt de strictă interpretare, iar în măsura în care Codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei. Cum în speță, nici C. proc. civ., nici Legea nr. 10/2001, nu stabilește competența instanței în cazul acțiunilor formulate de terțele persoane împotriva dispoziției de restituire în natură, atunci se aplică regulile generale de competență, conform cărora judecătoria va soluționa acțiunile.

În privința cererii de suspendare, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 244 C. proc. civ. care stabilesc că instanța poate suspenda judecată și nu a apreciat că dezlegarea pricinii ar depinde de un drept care face obiectul unei alte judecăți. Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul G.P. împotriva sentinței civile nr. 14/ CA din 3 mai 2007 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2007.