ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Tulcea sub nr. 240/327 din 21 ianuarie 2008, reclamantele S.L. și S.A.L.

au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Tulcea prin Primar și Consiliul

Local Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în Tulcea,

compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere și 6 dependințe, cu o suprafață

construită de 769 m.p. și teren aferent în suprafață de 1600 m.p., care au avut

destinația de hotel, restaurant și locuință, cu plata cheltuielilor de

judecată.

La data de 01 februarie 1981 O.N. a

decedat, iar moștenitori au rămas nepoții de frate și soră: S.S., fostă O.,

mama reclamantelor, O.S., T.L.A. și O.E., așa cum rezultă din certificatul de

moștenitor nr. 237 din 22 mai 1981; succesiunea defunctei S.S. (fostă O.) a

fost dezbătută prin certificatul de moștenitor din 03 aprilie 1997 eliberat de

Biroul Notarului Public E.F. și a revenit reclamantelor, în calitate de

descendente.

Municipiul Tulcea și Consiliul Local

al Municipiului Tulcea au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității

procesuale pasive și pe cea a inadmisibilitătii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 646 din 18

februarie 2010 Judecătoria Tulcea a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Tulcea, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ.

În raport de concluziile expertizei

topografice efectuată în cauză, reclamantele și-au completat acțiunea prin

chemarea în judecată, în

calitate

de pârât, și a SC G.C. SRL, iar față de susținerile acestei pârâte, potrivit

cărora a înstrăinat imobilul revendicat, și a cumpărătorului SC P.P. SRL

Prin sentința

civilă nr. 4787 din 22 noiembrie 2011 Tribunalul Tulcea a respins

excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Municipiul Tulcea și Consiliul Local Tulcea, a admis

excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată, cu

consecința obligării reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către

pârâtele SC P.P. SRL Tulcea și SC G.C. SRL

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Tulcea și Consiliul

Local Tulcea a fost respinsă cu motivarea că reclamantele și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și au considerat că pârâții

sunt cei care, în prezent, au în proprietate aceste imobile.

Inadmisibilitatea acțiunii a fost

reținută în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, relativ la care tribunalul

a reținut că reprezintă legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile

preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să

asigure repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării

în orice alt mod a imobilelor aflate în proprietatea acestora.

A apreciat instanța de fond că legea

specială menționată prevede o procedură specială și obligatorie în cadrul

căreia persoanele îndreptățite sunt obligate, în primul rând, să notifice

unitatea deținătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în

vigoare, și că nerespectarea acestei proceduri administrative prealabile atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori

fără nici un titlu.

Mai mult, procedura administrativă

prealabilă nu este o simplă condiție de exercițiu a acțiunii, ci însăși calea

sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel

încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unității

deținătoare, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita în justiție

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, adică sunt,

cu alte cuvinte, decăzute din dreptul de proprietate.

A mai constatat

tribunalul că această sancțiune nu constituie, însă, o

încălcare a principiului garantării

proprietății private câtă vreme, potrivit Constituției, „conținutul și limitele

dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor

termene de exercitare ori de valorificare a unui drept este impusă de

necesitatea de ordin general a clarificării rapide

și definitive a situației juridice a

unor imobile. Privarea persoanelor îndreptățite de bunul lor, ca urmare a

nerespectării termenelor și a procedurilor de restituire este o măsură legală

care sancționează, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijența

foștilor proprietari fiind, totodată, compatibilă și cu prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

A

concluzionat instanța de fond că Legea nr. 10/2001

suprimă, așadar, acțiunea în revendicare pe dreptul comun, dar nu și accesul la

un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, ea perfecționează sistemul

reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul

deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1)

și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din CEDO.

Au fost reținute și considerentele

deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, potrivit cărora „concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice."

Cum reclamantele nu au formulat

notificare pe Legea nr. 10/2001 și nici nu au precizat care este motivul pentru

care nu au uzat de această cale s-a constatat că nu ar putea să invoce pur și

simplu, in abstracto, că ar exista neconcordanțe între procedura prealabilă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și CEDO, fără a indica și care ar fi aceste

neconcordanțe, fără a le justifica și, mai ales, fără a le dovedi la cazul lor

particular.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o

procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite

să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, astfel că ea constituie în prezent, în

limitele stabilite de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără

titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pe cale de consecință s-a apreciat că

numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea

bunului

litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cum reclamantele nu se încadrează în

niciuna dintre ipotezele enumerate anterior - nefiind exceptate de la aplicarea

legii speciale câtă vreme imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950

- și nu a fost relevat niciun motiv independent de voința lor pentru care nu au

putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, tribunalul a

respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele S.L. și S.A.L. prin care au invocat lipsa de incidență a

prevederilor Legii nr. 10/2001 în litigiul de față, ca urmare a faptului că

imobilele menționate în petitul acțiunii nu au fost naționalizate în temeiul

Decretului nr. 92/1950 și nici preluate de statul comunist în perioada de

incidență a acestui act normativ, cum în mod greșit rezultă din redactarea

cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 48C din 21

martie 2012, Curtea de Apel Constanța — secția I civilă a respins apelul

declarat de reclamante, ca nefondat.

A obligat apelantele reclamante la

2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC G.C. SRL și la 1.000 lei

cheltuieli de judecată către intimata SC P.P. SRL

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a reținut următoarele considerente:

Revendicarea

este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului

său cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la

persoana ce îl deține tară drept.

În speță, prin acțiunea formulată la

21 ianuarie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamantele au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra

imobilelor situate în Tulcea, compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere și

6 dependințe, cu o suprafață construită de 769 m.p. și teren aferent în

suprafață de 1600 m.p. și au pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.,

recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a

bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Contrar susținerilor din apel,

naționalizarea imobilelor revendicate în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost

afirmată de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin

răspunsul la întâmpinarea pârâților persoane juridice unde, combătând chiar

excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe nerespectarea procedurii

speciale

și obligatorii

instituită de Legea nr. 10/2001, titularele cererii de chemare în judecată au

susținut că „bunul a fost preluat abuziv în proprietatea Statului în temeiul

Decretului nr. 92/1950" și au pretins că autorul lor era exceptat de la

aplicarea acestei măsuri în condițiile art. II din decret, ca urmare a faptului

că era comerciant.

Modalitatea de preluare în

proprietatea statului a imobilelor revendicate în cauză rezultă, de altfel, din

„referatul cu privire la naționalizarea imobilelor din Tulcea, proprietatea lui

O.N." potrivit căruia aceste bunuri au mai fost propuse spre naționalizare

în baza tabelelor înaintate în 1958, se compuneau din 3 apartamente totalizând

29 de camere și 5 dependințe, cu o suprafață interioară totală de 369 m.p. și

fuseseră dobândite în anul 1932 prin cumpărare, suprafața terenului din jurul

construcțiilor fiind de 1600 m.p.; conform aceluiași referat, imobilele aveau

în trecut destinația de hotel, restaurant și locuință.

Lipsa de incidență a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 nu poate fi legal întemeiată pe oferta de donație întocmită

de autorul reclamantelor la 24 septembrie 1974, pentru suprafața de 500 m.p. pe

care se afla amplasat hotelul Dunărea, pentru că și acest act confirmă tot o

modalitate de preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului,

reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ menționat, ori

chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că terenul în litigiu a rămas în

proprietatea defunctului O.N. și ulterior anului 1959, când a fost întocmit

referatul de naționalizare, se constată că, distinct de suprafața donată,

autorul reclamantelor a consimțit la exproprierea diferenței de 1048 m.p. din

proprietatea inițială prin declarația din 20 ianuarie 1971 (fila 168 din primul

dosar al Judecătoriei Tulcea).

Argumentele expuse conduc la concluzia

că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoașterea dreptului de proprietate

în cauză au fost preluate în proprietatea statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidența acestui act normativ.

Anterior prezentei solicitări de

restituire a bunurilor, reclamantele nu au mai formulat, însă, nicio altă

acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile

Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare, în mod corect a

apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează

rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus

derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și

care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același

obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma

generală în materie de revendicare) și

a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a

imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului dintre legea

specială și legea generală a fost tranșată și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite (pct. I) în

considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept -

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea

în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun

demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr.

139/1940 pe norma de drept comun instituită prin art.

480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001,

ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi

tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa,

în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată

procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Sub acest aspect, decizia Secțiilor

Unite ale I.C.C.J. a statuat că în materia imobilelor care intră în sfera de

aplicare a Legii nr. 10/2001 există o suprapunere a actelor normative și că

persoanele cărora le sunt aplicabile reglementările speciale au avut asigurat

prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu

părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în

revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în

condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această

soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin

care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării

legilor - și că în acest sens este și decizia nr. LIII din 4 iunie 2007,

referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care

reclamantele au revendicat imobile preluate de stat din patrimoniul autorului

lor și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 R. - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare

a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât

în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele

naționalizate în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o

lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în

natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și

să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie se impune și din

interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd

că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează

calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după

primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform

prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menționate pot să

exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de

proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit

reglementării legii speciale.

Această soluție

nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol

adițional al Convenției Europene a

Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate „nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura

plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi".

Convenția și Curtea europeană lasă la

latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de

stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în

cauza Păduraru împotriva României, instanța de contencios european a reținut că

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În condițiile în care, Convenția nu

impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost

adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și

coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.

Cum în materia imobilelor preluate

fără titlu valabil statul a decis că restituirea în natură și acordarea

măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea

nr. 247/2005, exigențele coerenței și certitudinii - statuate de Curtea

europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor

reparatorii pentru astfel de bunuri - impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau

aplicarea de măsuri reparatorii.

În examinarea

conformității privării de proprietate a apelantelor reclamante cu cerințele

primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie avut în

vedere și faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu a

recunoscut acestora în mod definitiv dreptul de a li se restitui imobilele în

litigiu, ori în absența unei astfel de constatări, anterioară intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe

calea dreptului comun în temeiul actului de vânzare cumpărare din 1939, prin

care a fost dobândită proprietatea acestora de autorul reclamantelor, deoarece

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, „este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste

legi"

(Hotărârea din 12 octombrie 2010

în cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Ca atare, concluzia ce se impune este

că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii

imobilelor preluate în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin

dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie

în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 -

fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate abuziv - cu sau iară titlu - sau acordarea, acolo unde

restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză se poate da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, ori în

cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a

operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situații nu este

incidență în cauză.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

reclamantelor nu neagă dreptul acestora de acces la instanță, stabilit de art. 6

paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează

fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy

contra Germaniei), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest

drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele

dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de

contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un

context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept

sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în

substanța sa.

Ori legiuitorul român a adoptat un act

normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se

recunoască dreptul de a

primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv de către stat,

una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o

reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un

tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emisă în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se

conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a se supune

controlului judecătoresc toate

deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție deoarece calea pe care

o oferă pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Pe cale de consecință, cum soluția

dată litigiului de fată de instanța de fond nu aduce atingere dreptului

reclamantelor de acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau

normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport de prevederile art.

296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. apelantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către

intimatele SC G.C. SRL și SC P.P. SRL

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele S.L. și S.A.L.

Primul motiv de recurs se întemeiază

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează ipoteza, când hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens

se susține că imobilele revendicate nu au trecut în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act normativ în perioada 1945-1989.

Nu s-a făcut

nicio dovadă, nici la instanța de fond și nici în apel, că

preluarea imobilelor s-a făcut în baza Decretului

nr. 92/1950 sau prin altă

formă sau act de naționalizare în perioada

1945-1989, mai mult, imobilele nu au ieșit niciodată din proprietatea reclamantelor.

Reclamantele au promovat acțiunea în

revendicare în anul 2008, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. și este perfect

admisibilă, având la bază dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât

statul nu a deținut niciodată un titlu valabil de proprietar asupra imobilelor,

iar acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001).

Pe aceeași

linie de admisibilitate a acțiunii se invocă art. 20 și 21 din Constituția

României, practica CEDO raportat la art. 6 din Convenția Europeană și art. 1

din Primul Protocol Adițional.

Se susține, de asemenea, că ulterior

pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către înalta Curte de Casație

si Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva

României pronunțată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca

inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil,

după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului și că, formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau

judiciară)".

Un al doilea motiv de recurs vizează

încălcarea de către instanța de judecată a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., respectiv, când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) raportat

la art. 256 pct. 5 C. proc. civ., preluând în totalitate considerentele

hotărârii instanței de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C.

SRL Prin neaprofundarea probelor din dosar și instanța de apel a preluat

aceeași opinie a instanței de fond, implicit a părții adverse.

În consecință, se solicită să se

admită recursul, să se caseze hotărârea atacată în sensul obligării instanței

de apel la rejudecarea cauzei.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed;

Criticile formulate prin motivele de

recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Principalele argumente în susținerea

acestui motiv de nelegalitate constau în aceea că imobilele revendicate nu au

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act

normativ în perioada 1945-1989, deci nu au ieșit niciodată din proprietatea

reclamantelor, că acțiunea în revendicare formulată în anul 2008, în temeiul art.

480 și 481 C. civ., este perfect admisibilă, având la bază și dispozițiile art.

6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deținut niciodată un titlu valabil

de proprietar asupra imobilelor reclamantelor, iar acestea nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001).

Cu privire la modalitatea de trecere

în proprietatea statului a imobilelor revendicate, instanța de apel a reținut,

justificat, că naționalizarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost afirmată

de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul

la întâmpinarea pârâților persoane juridice unde, au susținut în mod expres, că

„bunul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

92/1950" și au pretins că autorul lor era exceptat de la aplicarea acestei

măsuri în condițiile art. II din decret, ca urmare a faptului că era

comerciant.

Afirmând că avocata reclamantelor a

consemnat astfel în petitul acțiunii, însă Iară a depune anexa decretului cu

care să facă dovada acestei treceri în proprietatea statului, recurentele

reclamante își invocă practic propria culpă în susținerea acestui aspect și în

nedovedirea unei asemenea susțineri, iar sarcina probei aspectelor susținute și

nerectificate, le revenea exclusiv în condițiile art. 1169 C. civ.

Instanța de apel nu avea obligația,

astfel cum în mod eronat susțin recurentele reclamante, ci posibilitatea de a

dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă

încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

Prin urmare, nu se poate reține

încălcarea rolului activ al judecătorului, pentru că, din oficiu, în baza art. 129

C. proc. civ., instanța nu a ordonat această dovadă (anexa la decretul de

naționalizare), câtă vreme părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina

administrarea dovezilor pe care le doreau.

Pe de altă parte, rolul activ al

instanței nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția

procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia.

Rolul activ al

judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu

celelalte principii ale procesului civil: al disponibilității, oralității și

contradictorialității. în cauză, părțile au avut posibilitatea de a propune și

administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat, în raport de susținerile

acestora.

De altfel, în cauză, cu privire la

modul abuziv de preluare în proprietatea statului a imobilelor revendicate,

instanța de apel a reținut, justificat, referatul cu privire la naționalizarea

imobilelor solicitate și oferta de donație întocmită de autorul reclamantelor la

24 septembrie 1974, pentru suprafața de 500 m.p. pe care se afla amplasat

hotelul Dunărea, pentru că și acest act confirmă tot o modalitate de preluare

abuzivă a imobilului în proprietatea statului, reglementată de art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că, distinct de

suprafața donată, autorul reclamantelor a consimțit la exproprierea diferenței

de 1048 m.p. din proprietatea inițială prin declarația din 20 ianuarie 1971

(fila 168 din primul dosar al Judecătoriei Tulcea).

Toate aceste înscrisuri, coroborate cu

faptul existenței imobilelor revendicate, la stat și nu la reclamante, au

condus la concluzia că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoașterea

dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte au

fost preluate în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidența acestui act normativ.

Din situația de fapt stabilită în

speță și necontestată sub niciun aspect, înalta Curte constată că s-a făcut o

corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a

confirma soluțiile pronunțate, cu consecința respingerii recursului de față.

Prin acțiunea în revendicare de față,

pornită în anul 2008, întemeiată pe dreptul comun în materie - art. 480, 481 C.

civ., pe art. 20-21 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O. și art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., se urmărește

redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de

la autorul recurentelor reclamante în cauză.

În aplicarea corectă a legii incidente

la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție

de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost

introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație,

edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă

perfect situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au

uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, este de necontestat faptul

că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamantele nu au

mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială

reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod

corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acțiunea în revendicare

astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluționată „doar"

potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu

respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr.

10/2001 care, altfel, ar fi eludată.

Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege

specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare

consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul că acțiunea reclamantei a fost

introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la

concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță.

Legea nr. 10/2001 se referă la

imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu

titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa

în vigoare, dispozițiile art.

480 C. civ. nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în

această situație.

Dacă potrivit Legii nr. 10/2001,

recurentele reclamante nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor

revendicate, atunci nu se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor

generale în materie.

În consecință, în privința imobilelor

care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea

în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de

legea specială de reparație.

În aceste

condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă

aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea

principiului de drept „specialia generalibus derogant" și cel al

asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este și

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte

de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra

existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de

judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de

referință a legii s-a adoptat o lege

specială,

care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea,

problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în

mod unitar de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prin

Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată

problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțele de

judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În

considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres:

„Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au

utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non

bis in idem și cu principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar,

acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului."

Prin urmare, instanța supremă a

statuat că parcurgerea/neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la

dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și

că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

În altă ordine de idei, respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru

imobilul care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu

închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și

admiterea cererii. împrejurarea că reclamantele se adresează instanței pentru a

obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe

motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce

reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a

contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului

garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește aplicabilitatea la

speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat de

recurentele reclamante, înalta Curte constată că prioritatea normei din

Convenție

poate fi dată numai în absența

unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a

măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din

considerentele de mai sus, nu s~a urmat calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile

legii interne speciale.

Mai mult, în speță, recurentele -

reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu

se pot prevala de un „bun" în sensul Convenției, respectiv o hotărâre

judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurentele

reclamante nu au dovedit că au un „bun" în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de protecția oferită de

această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții Europene invocate

este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza

pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în

mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de

proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În ceea ce privește critica fondată pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că apărătorul

recurentelor reclamante, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a lăsat la

aprecierea instanței examinarea acestei critici, neînțelegând să o mai susțină

în fata instanței de recurs.

Analizând

acest motiv de recurs astfel cum a fost formulat în scris, se constată că este

total neadevărată susținerea că în considerentele hotărârii pronunțate de

instanța de apel au fost în totalitate copiate considerentele hotărârii

instanței de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C. SRL,

astfel încât, înalta Curte o va înlătura ca atare.

De asemenea,

va fi înlăturată susținerea potrivit căreia, prin neaprofundarea probelor din dosar

și instanța de apel a preluat aceeași opinie a instanței de fond, implicit a

părții adverse, instanța de recurs neavând în atribuțiile sale legale

verificarea aprofundării probatoriului de către instanța a cărei hotărâre se

atacă, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art.

304 C. proc. civ.

Având în

vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamante, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate anterior în cauză.

Fiind în culpă procesuală, urmare

respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

înalta Curte va obliga recurentele reclamante la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, reprezentând

onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantele S.L. și S.A.L. împotriva deciziei civile nr. 48C din 21 martie

2012 a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă.

Obligă recurentele-reclamante la plata

sumei de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

07 martie 2013.