ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1237/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Tulcea sub nr. 240/327 din 21 ianuarie 2008, reclamantele S.L. și S.A.L. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Tulcea prin Primar și Consiliul Local Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în Tulcea, compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere și 6 dependințe, cu o suprafață construită de 769 m.p. și teren aferent în suprafață de 1600 m.p., care au avut destinația de hotel, restaurant și locuință, cu plata cheltuielilor de judecată. La data de 01 februarie 1981 O.N.

a decedat, iar moștenitori au rămas nepoții de frate și soră: S.S., fostă O., mama reclamantelor, O.S., T.L.A. și O.E., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 237 din 22 mai 1981; succesiunea defunctei S.S. (fostă O.) a fost dezbătută prin certificatul de moștenitor din 03 aprilie 1997 eliberat de Biroul Notarului Public E.F. și a revenit reclamantelor, în calitate de descendente. Municipiul Tulcea și Consiliul Local al Municipiului Tulcea au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cea a inadmisibilitătii acțiunii. Prin sentința civilă nr. 646 din 18 februarie 2010 Judecătoria Tulcea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. În raport de concluziile expertizei topografice efectuată în cauză, reclamantele și-au completat acțiunea prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a SC G.C. SRL, iar față de susținerile acestei pârâte, potrivit cărora a înstrăinat imobilul revendicat, și a cumpărătorului SC P.P. SRL Prin sentința civilă nr. 4787 din 22 noiembrie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Tulcea și Consiliul Local Tulcea, a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată, cu consecința obligării reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâtele SC P.P. SRL Tulcea și SC G.C. SRL Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Tulcea și Consiliul Local Tulcea a fost respinsă cu motivarea că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

și au considerat că pârâții sunt cei care, în prezent, au în proprietate aceste imobile. Inadmisibilitatea acțiunii a fost reținută în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, relativ la care tribunalul a reținut că reprezintă legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a imobilelor aflate în proprietatea acestora.

A apreciat instanța de fond că legea specială menționată prevede o procedură specială și obligatorie în cadrul căreia persoanele îndreptățite sunt obligate, în primul rând, să notifice unitatea deținătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în vigoare, și că nerespectarea acestei proceduri administrative prealabile atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori fără nici un titlu.

Mai mult, procedura administrativă prealabilă nu este o simplă condiție de exercițiu a acțiunii, ci însăși calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unității deținătoare, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita în justiție restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, adică sunt, cu alte cuvinte, decăzute din dreptul de proprietate. A mai constatat tribunalul că această sancțiune nu constituie, însă, o încălcare a principiului garantării proprietății private câtă vreme, potrivit Constituției, „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile.

Privarea persoanelor îndreptățite de bunul lor, ca urmare a nerespectării termenelor și a procedurilor de restituire este o măsură legală care sancționează, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijența foștilor proprietari fiind, totodată, compatibilă și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO. A concluzionat instanța de fond că Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea în revendicare pe dreptul comun, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, ea perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din CEDO.

Au fost reținute și considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, potrivit cărora „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Cum reclamantele nu au formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 și nici nu au precizat care este motivul pentru care nu au uzat de această cale s-a constatat că nu ar putea să invoce pur și simplu, in abstracto, că ar exista neconcordanțe între procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și CEDO, fără a indica și care ar fi aceste neconcordanțe, fără a le justifica și, mai ales, fără a le dovedi la cazul lor particular.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că ea constituie în prezent, în limitele stabilite de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe cale de consecință s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cum reclamantele nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior - nefiind exceptate de la aplicarea legii speciale câtă vreme imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 - și nu a fost relevat niciun motiv independent de voința lor pentru care nu au putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele S.L. și S.A.L. prin care au invocat lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 10/2001 în litigiul de față, ca urmare a faptului că imobilele menționate în petitul acțiunii nu au fost naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nici preluate de statul comunist în perioada de incidență a acestui act normativ, cum în mod greșit rezultă din redactarea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 48C din 21 martie 2012, Curtea de Apel Constanța — secția I civilă a respins apelul declarat de reclamante, ca nefondat. A obligat apelantele reclamante la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC G.C. SRL și la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC P.P. SRL Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Revendicarea este acțiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deține tară drept. În speță, prin acțiunea formulată la 21 ianuarie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor situate în Tulcea, compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere și 6 dependințe, cu o suprafață construită de 769 m.p.

și teren aferent în suprafață de 1600 m.p. și au pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Contrar susținerilor din apel, naționalizarea imobilelor revendicate în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost afirmată de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul la întâmpinarea pârâților persoane juridice unde, combătând chiar excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe nerespectarea procedurii speciale și obligatorii instituită de Legea nr. 10/2001, titularele cererii de chemare în judecată au susținut că „bunul a fost preluat abuziv în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950" și au pretins că autorul lor era exceptat de la aplicarea acestei măsuri în condițiile art. II din decret, ca urmare a faptului că era comerciant.

Modalitatea de preluare în proprietatea statului a imobilelor revendicate în cauză rezultă, de altfel, din „referatul cu privire la naționalizarea imobilelor din Tulcea, proprietatea lui O.N." potrivit căruia aceste bunuri au mai fost propuse spre naționalizare în baza tabelelor înaintate în 1958, se compuneau din 3 apartamente totalizând 29 de camere și 5 dependințe, cu o suprafață interioară totală de 369 m.p. și fuseseră dobândite în anul 1932 prin cumpărare, suprafața terenului din jurul construcțiilor fiind de 1600 m.p.; conform aceluiași referat, imobilele aveau în trecut destinația de hotel, restaurant și locuință. Lipsa de incidență a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi legal întemeiată pe oferta de donație întocmită de autorul reclamantelor la 24 septembrie 1974, pentru suprafața de 500 m.p.

pe care se afla amplasat hotelul Dunărea, pentru că și acest act confirmă tot o modalitate de preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ menționat, ori chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că terenul în litigiu a rămas în proprietatea defunctului O.N. și ulterior anului 1959, când a fost întocmit referatul de naționalizare, se constată că, distinct de suprafața donată, autorul reclamantelor a consimțit la exproprierea diferenței de 1048 m.p. din proprietatea inițială prin declarația din 20 ianuarie 1971 (fila 168 din primul dosar al Judecătoriei Tulcea). Argumentele expuse conduc la concluzia că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoașterea dreptului de proprietate în cauză au fost preluate în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidența acestui act normativ.

Anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamantele nu au mai formulat, însă, nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite (pct. I) în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr. 139/1940 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale. Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale I.C.C.J. a statuat că în materia imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile reglementările speciale au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamantele au revendicat imobile preluate de stat din patrimoniul autorului lor și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 R. - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele naționalizate în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

O astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit reglementării legii speciale.

Această soluție nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru că dispozițiile menționate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori amenzi". Convenția și Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

În condițiile în care, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Cum în materia imobilelor preluate fără titlu valabil statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, exigențele coerenței și certitudinii - statuate de Curtea europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru astfel de bunuri - impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În examinarea conformității privării de proprietate a apelantelor reclamante cu cerințele primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie avut în vedere și faptul că nicio instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora în mod definitiv dreptul de a li se restitui imobilele în litigiu, ori în absența unei astfel de constatări, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun în temeiul actului de vânzare cumpărare din 1939, prin care a fost dobândită proprietatea acestora de autorul reclamantelor, deoarece incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, „este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau iară titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ, ori în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situații nu este incidență în cauză. Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamantelor nu neagă dreptul acestora de acces la instanță, stabilit de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Ori legiuitorul român a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emisă în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție deoarece calea pe care o oferă pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Pe cale de consecință, cum soluția dată litigiului de fată de instanța de fond nu aduce atingere dreptului reclamantelor de acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. apelantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele SC G.C.

SRL și SC P.P. SRL Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S.L. și S.A.L. Primul motiv de recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează ipoteza, când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În acest sens se susține că imobilele revendicate nu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act normativ în perioada 1945-1989. Nu s-a făcut nicio dovadă, nici la instanța de fond și nici în apel, că preluarea imobilelor s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950 sau prin altă formă sau act de naționalizare în perioada 1945-1989, mai mult, imobilele nu au ieșit niciodată din proprietatea reclamantelor.

Reclamantele au promovat acțiunea în revendicare în anul 2008, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. și este perfect admisibilă, având la bază dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deținut niciodată un titlu valabil de proprietar asupra imobilelor, iar acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001). Pe aceeași linie de admisibilitate a acțiunii se invocă art. 20 și 21 din Constituția României, practica CEDO raportat la art. 6 din Convenția Europeană și art. 1 din Primul Protocol Adițional.

Se susține, de asemenea, că ulterior pronunțării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către înalta Curte de Casație si Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunțată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și că, formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară)". Un al doilea motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de judecată a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., respectiv, când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) raportat la art. 256 pct. 5 C. proc. civ., preluând în totalitate considerentele hotărârii instanței de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C. SRL Prin neaprofundarea probelor din dosar și instanța de apel a preluat aceeași opinie a instanței de fond, implicit a părții adverse. În consecință, se solicită să se admită recursul, să se caseze hotărârea atacată în sensul obligării instanței de apel la rejudecarea cauzei. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed; Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Principalele argumente în susținerea acestui motiv de nelegalitate constau în aceea că imobilele revendicate nu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act normativ în perioada 1945-1989, deci nu au ieșit niciodată din proprietatea reclamantelor, că acțiunea în revendicare formulată în anul 2008, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., este perfect admisibilă, având la bază și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deținut niciodată un titlu valabil de proprietar asupra imobilelor reclamantelor, iar acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație (Legea nr. 10/2001).

Cu privire la modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilelor revendicate, instanța de apel a reținut, justificat, că naționalizarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost afirmată de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul la întâmpinarea pârâților persoane juridice unde, au susținut în mod expres, că „bunul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950" și au pretins că autorul lor era exceptat de la aplicarea acestei măsuri în condițiile art. II din decret, ca urmare a faptului că era comerciant.

Afirmând că avocata reclamantelor a consemnat astfel în petitul acțiunii, însă Iară a depune anexa decretului cu care să facă dovada acestei treceri în proprietatea statului, recurentele reclamante își invocă practic propria culpă în susținerea acestui aspect și în nedovedirea unei asemenea susțineri, iar sarcina probei aspectelor susținute și nerectificate, le revenea exclusiv în condițiile art. 1169 C. civ. Instanța de apel nu avea obligația, astfel cum în mod eronat susțin recurentele reclamante, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea rolului activ al judecătorului, pentru că, din oficiu, în baza art. 129 C. proc.

civ., instanța nu a ordonat această dovadă (anexa la decretul de naționalizare), câtă vreme părțile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau. Pe de altă parte, rolul activ al instanței nu poate constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil: al disponibilității, oralității și contradictorialității. în cauză, părțile au avut posibilitatea de a propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat, în raport de susținerile acestora.

De altfel, în cauză, cu privire la modul abuziv de preluare în proprietatea statului a imobilelor revendicate, instanța de apel a reținut, justificat, referatul cu privire la naționalizarea imobilelor solicitate și oferta de donație întocmită de autorul reclamantelor la 24 septembrie 1974, pentru suprafața de 500 m.p. pe care se afla amplasat hotelul Dunărea, pentru că și acest act confirmă tot o modalitate de preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că, distinct de suprafața donată, autorul reclamantelor a consimțit la exproprierea diferenței de 1048 m.p. din proprietatea inițială prin declarația din 20 ianuarie 1971 (fila 168 din primul dosar al Judecătoriei Tulcea).

Toate aceste înscrisuri, coroborate cu faptul existenței imobilelor revendicate, la stat și nu la reclamante, au condus la concluzia că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoașterea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte au fost preluate în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidența acestui act normativ. Din situația de fapt stabilită în speță și necontestată sub niciun aspect, înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt stabilită, urmând a confirma soluțiile pronunțate, cu consecința respingerii recursului de față. Prin acțiunea în revendicare de față, pornită în anul 2008, întemeiată pe dreptul comun în materie - art. 480, 481 C. civ., pe art. 20-21 din Constituția României, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

și art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., se urmărește redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentelor reclamante în cauză. În aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001. În speță, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamantele nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluționată „doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluționată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparație, care prevede în ce condiții asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Faptul că acțiunea reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menționată este pe deplin aplicabilă în această speță. Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor revendicate, atunci nu se poate recunoaște acest drept nici potrivit normelor generale în materie.

În consecință, în privința imobilelor care cad sub incidența legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparație. În aceste condiții se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant" și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile. În sensul acestor considerente este și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu, a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referință a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. De asemenea, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în mod unitar de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite și prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanțele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ș.a.). Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului." Prin urmare, instanța supremă a statuat că parcurgerea/neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior și la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiași drept de proprietate și că, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În altă ordine de idei, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. împrejurarea că reclamantele se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În ceea ce privește aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat de recurentele reclamante, înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s~a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile legii interne speciale. Mai mult, în speță, recurentele - reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un „bun" în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de protecția oferită de această reglementare europeană.

Jurisprudența Curții Europene invocate este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În ceea ce privește critica fondată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că apărătorul recurentelor reclamante, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a lăsat la aprecierea instanței examinarea acestei critici, neînțelegând să o mai susțină în fata instanței de recurs.

Analizând acest motiv de recurs astfel cum a fost formulat în scris, se constată că este total neadevărată susținerea că în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel au fost în totalitate copiate considerentele hotărârii instanței de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C. SRL, astfel încât, înalta Curte o va înlătura ca atare. De asemenea, va fi înlăturată susținerea potrivit căreia, prin neaprofundarea probelor din dosar și instanța de apel a preluat aceeași opinie a instanței de fond, implicit a părții adverse, instanța de recurs neavând în atribuțiile sale legale verificarea aprofundării probatoriului de către instanța a cărei hotărâre se atacă, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc.

civ. Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate anterior în cauză. Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va obliga recurentele reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S.L. și S.A.L. împotriva deciziei civile nr. 48C din 21 martie 2012 a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă. Obligă recurentele-reclamante la plata sumei de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 martie 2013.