ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1306/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1099 din 22 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 551/88/2007, Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială și contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ț.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Tulcea și a dispus anularea dispoziției din 31 ianuarie 2007 emise de Primarul Municipiului Tulcea, ca netemeinică și nelegală. În consecință, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Tulcea, județ Tulcea. A luat act că reclamantul a renunțat la judecată cu privire la dispoziția Primarul Municipiului Tulcea nr. 1535 din 16 iulie 2003. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantul este strănepotul numitei P.M., care a avut drept descendenți pe P.A., din căsătoria căreia cu Ț.P.

a rezultat Ț.Ș., tatăl reclamantului. Deși reclamantul nu a putut prezenta un titlu de proprietate al imobilului, din extrasul de pe borderoul general al recensorului județului Tulcea rezultă că Ț.E., mama reclamantului, figura cu un imobil în Tulcea, totodată, din titlul de proprietate al numiților M.A.I. și A.I., că imobilul acestora se învecina cu proprietatea lui Ț.P. În același timp, din înscrisurile de la dosar reiese că în anii 1951 și 1952, impozitul pentru imobil a fost achitat de către tatăl reclamantului, Ț.Ș., și că tot acesta a achitat în continuare chiria aferentă, ulterior anului 1952, după preluarea de către stat.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că familia Ț. a avut în proprietate acest imobil, că în prezent strada se numește X și că în trecut a purtat denumiri succesive, totodată, că imobilul a fost stăpânit de familia reclamantului, în calitate de proprietar, până în anul 1952, când imobilul a fost preluat de către stat, dată de la care familia Ț. a deținut în continuare imobilul cu titlu de chiriaș, calitate în care reclamantul îl deține în prezent. Din adresa din 15 martie 1954 a Comitetului Executiv Tulcea rezultă că imobilele proprietatea repatriaților bulgari, printre care și cel al A.P. (poziția 374 din tabelul anexă la Decretul nr. 513 din 5 decembrie 1953) au fost preluate de stat pentru administrare în baza Decretului nr. 513/1953 și Ordinul nr. 113/1991.

Pentru imobilul preluat de stat cu titlu, fostul proprietar nu a primit despăgubiri, astfel cum rezultă din declarația dată de reclamant în formă autentică, iar pârâta nu a dovedit contrariul. Tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în natură a imobilului care se află în prezent în posesia reclamantului. Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 143 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, cu consecința schimbării în tot a sentinței și respingerii acțiunii ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în baza unui act normativ care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, respectiv a Decretului nr. 513/1953, care reglementează atât o situație care decurge din aplicarea Tratatului de la Craiova din anul 1940, cât și o problemă financiară, cu consecința că nu a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - în mod greșit, s-a apreciat că imobilul nu a fost preluat abuziv, din moment ce a fost preluat prin Decretul nr. 513/1953, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001; - nu sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care proprietarul de la momentul preluării nu a fost despăgubit. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Ambele instanțe de fond au considerat că imobilul ce a format obiectul notificării reclamantului din cauză din 12 iulie 2001 (fila 14 dosar fond) - respinsă prin dispoziția din 31 ianuarie 2007 a Primăriei Municipiului Tulcea -, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 513/1953, întrucât imobilul ce a aparținut bunicii reclamantului, A.P., figurează la poziția 374 în tabelul anexă la acest decret.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a conchis în sensul că nu este incidentă legea specială de reparație pe baza căreia s-a formulat notificarea, deoarece nu este vorba despre o preluare abuzivă de natura celei prevăzute de art. 2, în condițiile în care situația preluărilor de imobile vizate de Decretul nr. 513/1953 a fost reglementat pe cale internațională, printr-un aranjament financiar bilateral încheiat între România și Bulgaria. Actul normativ la care se referă instanțele de fond, respectiv Decretul nr. 513/1953, a ratificat Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat între aceleași țări la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of.

nr. 212 din 12 septembrie 1940). Tratatul de la Craiova, încheiat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940), a consfințit coordonatele politice și juridice ale schimbului obligatoriu de populație ce a avut loc în același an, între cetățenii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța și cetățenii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra. Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din acest Tratat, ratificat prin Decretul nr. 513/1953, prevede că, în urma schimbului de populație, „bunurile urbane” situate pe teritoriul României, în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice și juridice bulgare – menționate în lista - anexă la Acord -, trec în proprietatea Statului Român.

Instanța de apel în cauză a apreciat că, pentru imobilele astfel preluate, nu se aplică Legea nr. 10/2001, întrucât art. 5 din lege prevede că „Nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”. În lista cuprinzând acordurile încheiate de România cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, ce formează anexa nr. 1 la lege, Acordul ratificat prin Decretul nr. 513/1953 nu este menționat explicit, însă lista nu este exhaustivă, prevăzându-se la lit. m) că include orice alte acorduri încheiate de România pe acest aspect.

Simpla existență a unei convenții internaționale încheiate de România ce vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este suficientă în sine pentru a înlătura incidența Legii nr. 10/2001, astfel cum a apreciat instanța de apel. Ar fi trebuit ca acea convenție să vizeze aranjamente financiare, ca regulă, bilaterale, decurgând din raporturi juridice născute în perioada 1945 - 1989 cu privire la imobile preluate de statul român. De asemenea, ar fi trebuit ca persoanele vătămate prin acel act normativ să nu fi încasat efectiv despăgubiri potrivit acelor acorduri internaționale. Așadar, chiar în contextul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, poate fi, totuși, incidentă Legea nr. 10/2001, în măsura în care nu s-au încasat despăgubiri.

Modalitatea de verificare a acestei din urmă cerințe este reglementată prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, respectiv prin „ depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege”.

Instanța de apel nu a cercetat dacă aceste cerințe sunt întrunite, respectiv nu a verificat obiectul Acordului ratificat de România prin Decretul nr. 513/1953, în sensul dacă reprezintă efectiv un aranjament financiar bilateral și nici dacă reclamantul sau autorii lui au încasat despăgubiri pentru preluarea imobilului, la dosar existând o declarație a reclamantului în sensul că nu a beneficiat de vreo dezdăunare (fila 43 dosar fond), însă nu în forma prevăzută de Normele metodologice. Este de precizat și faptul că, întrucât preluările de imobile în temeiul Decretului nr. 513/1953 au operat în favoarea Statului Român, și nu a celui bulgar, sunt lipsite de relevanță relațiile pe care acesta din urmă le-ar putea furniza în proces cu privire la despăgubiri, fiind necesară - și suficientă - dovada prevăzută de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a arătat anterior.

Ca atare, se constată că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, concluzia inaplicabilității Legii nr. 10/2001 fiind formulată fără o evaluare reală a cerințelor din art. 5, în contextul probator administrat. În aceste condiții, se impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, fiind întrunite condițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Cu acea ocazie, se va analiza și motivul de apel privind nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantului sau al autorilor acestuia asupra imobilului din Tulcea, aspect care a constituit temeiul respingerii notificării prin decizia administrativă contestată în cauză și nu a fost clarificat în cursul judecății în niciuna dintre fazele anterioare.

Astfel, incidența Decretului nr. 513/1953 a fost stabilită în cauză pe baza împrejurării că imobilul în litigiu figurează în lista - anexă a acestui act normativ, ca fiind preluat de la numita A.P. Or, la dosar nu s-au depus acte de stare civilă privind pe sus - numita, din care să rezulte că ar fi una și aceeași persoană cu bunica reclamantului, A.Ț.: din niciunul dintre înscrisurile aflate la dosar nu reiese că soția lui Ț.P., bunicul reclamantului, s-ar fi numit P. anterior căsătoriei. De asemenea, nu rezultă motivul pentru care numita A.Ț. ar fi fost menționată în lista - anexă - deci în anul 1954 - sub numele de P., așadar cu un alt nume decât cel dobândit prin căsătorie, cu atât mai mult cu cât în chitanțele datate 1954 (file 19 și 23 dosar fond), plata impozitului este realizată de A.Ț.

Pe de altă parte, trebuie clarificat aspectul legat de identitatea imobilului însuși, date fiind înscrisurile contradictorii pe acest aspect existente la dosar. Astfel, în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953, imobilul A.P. apare ca fiind situat în Tulcea (fila 49 fond); or, în anii 1953 - 1954, după cum atestă chitanțele de plată a impozitului (pe clădiri, respectiv din închiriere), numita A.Ț., despre care reclamantul pretinde că a fost bunica sa (și aceeași persoană cu A.P.), domicilia în Tulcea (file 19 - 23 fond), fără a rezulta, de altfel, imobilul pentru care se achita respectivul impozit. Faptul că Ț.Ș.

a figurat cu domiciliul în Tulcea la nivelul anului 1948, apoi în str. X în anul 1954 (fila 24 fond), ar putea prezuma identitatea celor două adrese poștale, însă atare prezumție simplă este contrazisă de informațiile oficiale comunicate de către Primăria Municipiului Tulcea - Serviciul de Urbanism și Amenajarea Teritoriului (file 74 și 77 dosar fond), în sensul că actuala stradă X a purtat în trecut denumirea de X, însă nu și cea de X. Chiar dacă s-ar reține identitatea dintre fosta str. X și str. X, obiectivul administrării și aprecierii probelor este identitatea dintre imobilul care figura în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953 pe numele A.P., așadar cel din str. X, cu cel pretins de reclamant, adică cel din fostele str. X și str. X. Date fiind aceste contradicții, urmează a se lămuri, cu ocazia cercetării motivului de apel relativ la nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, dacă acest imobil este același cu cel înscris în lista - anexă a Decretului nr. 513/1953, în caz contrar, neavând nicio relevanță trimiterea la art. 5 din Legea nr. 10/2001 și evaluarea cerințelor acestei norme.

Față de cele expuse, se constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel încât să fie posibil un control judiciar eficient cu privire la modul de aplicare a normei în discuție. Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Per a contrario, evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel poate fi realizată doar dacă situația de fapt este pe deplin clarificată, în caz contrar, impunându-se casarea hotărârii. În speță, insuficienta lămurire a situației de fapt face imposibilă exercitarea controlului judiciar de către această instanță, din perspectiva aplicării legii de către Curtea de Apel, motiv pentru care se va dispune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării, se vor clarifica prioritare aspectele anterior arătate privind identificarea imobilului, dat fiind faptul că, în cauză, s-a dispus casarea deciziei recurate în considerarea unei evaluări corespunzătoare a cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, analiză care depinde de concluzia asupra identității imobilului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca atare, dispunând, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Ț.P. împotriva Deciziei nr. 143/ C din 27 mai 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2010.