ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1306/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1306/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1099 din 22 mai 2008

pronunțată în Dosarul nr. 551/88/2007, Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială

și contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ț.P.

împotriva pârâtei Primăria Municipiului Tulcea și a dispus anularea dispoziției

din 31 ianuarie 2007 emise de Primarul Municipiului Tulcea, ca netemeinică și

nelegală.

În consecință, a

dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Tulcea, județ

Tulcea.

A luat act că

reclamantul a renunțat la judecată cu privire la dispoziția Primarul

Municipiului Tulcea nr. 1535 din 16 iulie 2003.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamantul este strănepotul numitei P.M., care a

avut drept descendenți pe P.A., din căsătoria căreia cu Ț.P. a rezultat Ț.Ș.,

tatăl reclamantului.

Deși reclamantul nu a

putut prezenta un titlu de proprietate al imobilului, din extrasul de pe

borderoul general al recensorului județului Tulcea rezultă că Ț.E., mama

reclamantului, figura cu un imobil în Tulcea, totodată, din titlul de

proprietate al numiților M.A.I. și A.I., că imobilul acestora se învecina cu

proprietatea lui Ț.P.

În același timp, din

înscrisurile de la dosar reiese că în anii 1951 și 1952, impozitul pentru

imobil a fost achitat de către tatăl reclamantului, Ț.Ș., și că tot acesta a

achitat în continuare chiria aferentă, ulterior anului 1952, după preluarea de

către stat.

Din declarațiile

martorilor audiați în cauză rezultă că familia Ț. a avut în proprietate acest

imobil, că în prezent strada se numește X și că în trecut a purtat denumiri

succesive, totodată, că imobilul a fost stăpânit de familia reclamantului, în

calitate de proprietar, până în anul 1952, când imobilul a fost preluat de

către stat, dată de la care familia Ț. a deținut în continuare imobilul cu

titlu de chiriaș, calitate în care reclamantul îl deține în prezent.

Din adresa din 15

martie 1954 a Comitetului Executiv Tulcea rezultă că imobilele proprietatea

repatriaților bulgari, printre care și cel al A.P. (poziția 374 din tabelul

anexă la Decretul nr. 513 din 5 decembrie 1953) au fost preluate de stat pentru

administrare în baza Decretului nr. 513/1953 și Ordinul nr. 113/1991.

Pentru imobilul

preluat de stat cu titlu, fostul proprietar nu a primit despăgubiri, astfel cum

rezultă din declarația dată de reclamant în formă autentică, iar pârâta nu a

dovedit contrariul.

Tribunalul a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea în

natură a imobilului care se află în prezent în posesia reclamantului.

Apelul declarat de

către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 143

din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, cu consecința schimbării în

tot a sentinței și respingerii acțiunii ca nefondată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost

preluat în baza unui act normativ care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

respectiv a Decretului nr. 513/1953, care reglementează atât o situație care

decurge din aplicarea Tratatului de la Craiova din anul 1940, cât și o problemă

financiară, cu consecința că nu a avut loc o preluare abuzivă a imobilului,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- în mod greșit, s-a

apreciat că imobilul nu a fost preluat abuziv, din moment ce a fost preluat

prin Decretul nr. 513/1953, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din

Legea nr. 10/2001;

- nu sunt aplicabile

prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care proprietarul de

la momentul preluării nu a fost despăgubit.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Ambele instanțe de

fond au considerat că imobilul ce a format obiectul notificării reclamantului

din cauză din 12 iulie 2001 (fila 14 dosar fond) - respinsă prin dispoziția din

31 ianuarie 2007 a Primăriei Municipiului Tulcea -, a fost preluat de către

stat în baza Decretului nr. 513/1953, întrucât imobilul ce a aparținut bunicii

reclamantului, A.P., figurează la poziția 374 în tabelul anexă la acest decret.

Întemeindu-se pe

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a conchis în sensul

că nu este incidentă legea specială de reparație pe baza căreia s-a formulat notificarea,

deoarece nu este vorba despre o preluare abuzivă de natura celei prevăzute de art.

2, în condițiile în care situația preluărilor de imobile vizate de Decretul nr.

513/1953 a fost reglementat pe cale internațională, printr-un aranjament

financiar bilateral încheiat între România și Bulgaria.

Actul normativ la

care se referă instanțele de fond, respectiv Decretul nr. 513/1953, a ratificat

Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat

între aceleași țări la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12

septembrie 1940).

Tratatul de la

Craiova, încheiat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940 (publicat în M.

Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940), a consfințit coordonatele politice și

juridice ale schimbului obligatoriu de populație ce a avut loc în același an,

între cetățenii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și

Constanța și cetățenii români de origine etnică română din județele Durostor și

Caliacra.

Acordul dintre

România și Bulgaria decurgând din acest Tratat, ratificat prin Decretul nr. 513/1953,

prevede că, în urma schimbului de populație, „bunurile urbane” situate pe

teritoriul României, în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice și

juridice bulgare – menționate în lista - anexă la Acord -, trec în proprietatea

Statului Român.

Instanța de apel în

cauză a apreciat că, pentru imobilele astfel preluate, nu se aplică Legea nr. 10/2001,

întrucât art. 5 din lege prevede că „Nu sunt îndreptățite la restituire în

natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1

care face parte integrantă din prezenta lege”.

În lista cuprinzând

acordurile încheiate de România cu alte state pentru reglementarea problemelor

financiare în suspensie, ce formează anexa nr. 1 la lege, Acordul ratificat

prin

Decretul

nr. 513/1953 nu este menționat explicit, însă lista nu este exhaustivă,

prevăzându-se la lit. m) că include orice alte acorduri încheiate de România pe

acest aspect.

Simpla existență a

unei convenții internaționale încheiate de România ce vizează preluări de

imobile după anul 1945 nu este suficientă în sine pentru a înlătura incidența

Legii nr. 10/2001, astfel cum a apreciat instanța de apel.

Ar fi trebuit ca acea

convenție să vizeze aranjamente financiare, ca regulă, bilaterale, decurgând

din raporturi juridice născute în perioada 1945 - 1989 cu privire la imobile

preluate de statul român.

De asemenea, ar fi

trebuit ca persoanele vătămate prin acel act normativ să nu fi încasat efectiv

despăgubiri potrivit acelor acorduri internaționale.

Așadar, chiar în

contextul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, poate fi, totuși, incidentă Legea nr. 10/2001,

în măsura în care nu s-au încasat despăgubiri.

Modalitatea de

verificare a acestei din urmă cerințe este reglementată prin Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

respectiv prin „

depunerea

unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care

notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la

data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de

România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată

se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în

cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege”.

Instanța de apel nu a

cercetat dacă aceste cerințe sunt întrunite, respectiv nu a verificat obiectul Acordului

ratificat de România prin Decretul nr. 513/1953, în sensul dacă reprezintă efectiv

un aranjament financiar bilateral și nici dacă reclamantul sau autorii lui au

încasat despăgubiri pentru preluarea imobilului, la dosar existând o declarație

a reclamantului în sensul că nu a beneficiat de vreo dezdăunare (fila 43 dosar

fond), însă nu în forma prevăzută de Normele metodologice.

Este de precizat și

faptul că, întrucât preluările de imobile în temeiul Decretului nr. 513/1953 au

operat în favoarea Statului Român, și nu a celui bulgar, sunt lipsite de

relevanță relațiile pe care acesta din urmă le-ar putea furniza în proces cu

privire la despăgubiri, fiind necesară - și suficientă - dovada prevăzută de Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a arătat anterior.

Ca atare, se constată

că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, concluzia inaplicabilității

Legii nr. 10/2001 fiind formulată fără o evaluare reală a cerințelor din art. 5,

în contextul probator administrat.

În aceste condiții, se

impune casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, fiind întrunite

condițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Cu acea ocazie, se va

analiza și motivul de apel privind nedovedirea dreptului de proprietate al

reclamantului sau al autorilor acestuia asupra imobilului din Tulcea, aspect

care a constituit temeiul respingerii notificării prin decizia administrativă

contestată în cauză și nu a fost clarificat în cursul judecății în niciuna

dintre fazele anterioare.

Astfel, incidența

Decretului nr. 513/1953 a fost stabilită în cauză pe baza împrejurării că

imobilul în litigiu figurează în lista - anexă a acestui act normativ, ca fiind

preluat de la numita A.P.

Or, la dosar nu s-au

depus acte de stare civilă privind pe sus - numita, din care să rezulte că ar

fi una și aceeași persoană cu bunica reclamantului, A.Ț.: din niciunul dintre

înscrisurile aflate la dosar nu reiese că soția lui Ț.P., bunicul

reclamantului, s-ar fi numit P. anterior căsătoriei.

De asemenea, nu

rezultă motivul pentru care numita A.Ț. ar fi fost menționată în lista - anexă -

deci în anul 1954 - sub numele de P., așadar cu un alt nume decât cel dobândit

prin căsătorie, cu atât mai mult cu cât în chitanțele datate 1954 (file 19 și

23 dosar fond), plata impozitului este realizată de A.Ț.

Pe de altă parte,

trebuie clarificat aspectul legat de identitatea imobilului însuși, date fiind

înscrisurile contradictorii pe acest aspect existente la dosar.

Astfel, în lista -

anexă a Decretului nr. 513/1953, imobilul A.P. apare ca fiind situat în Tulcea

(fila 49 fond); or, în anii 1953 - 1954, după cum atestă chitanțele de plată a

impozitului (pe clădiri, respectiv din închiriere), numita A.Ț., despre care

reclamantul pretinde că a fost bunica sa (și aceeași persoană cu A.P.),

domicilia în Tulcea (file 19 - 23 fond), fără a rezulta, de altfel, imobilul

pentru care se achita respectivul impozit.

Faptul că Ț.Ș. a

figurat cu domiciliul în Tulcea la nivelul anului 1948, apoi în str. X în anul

1954 (fila 24 fond), ar putea prezuma identitatea celor două adrese poștale, însă

atare prezumție simplă este contrazisă de informațiile oficiale comunicate de

către Primăria Municipiului Tulcea - Serviciul de Urbanism și Amenajarea

Teritoriului (file 74 și 77 dosar fond), în sensul că actuala stradă X a purtat

în trecut denumirea de X, însă nu și cea de X.

Chiar dacă s-ar reține

identitatea dintre fosta str. X și str. X, obiectivul administrării și

aprecierii probelor este identitatea dintre imobilul care figura în lista -

anexă a Decretului nr. 513/1953 pe numele A.P., așadar cel din str. X, cu cel pretins

de reclamant, adică cel din fostele str. X și str. X.

Date fiind aceste

contradicții, urmează a se lămuri, cu ocazia cercetării motivului de apel

relativ la nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce face

obiectul notificării, dacă acest imobil este același cu cel înscris în lista -

anexă a Decretului nr. 513/1953, în caz contrar, neavând nicio relevanță

trimiterea la art. 5 din Legea nr. 10/2001 și evaluarea cerințelor acestei

norme.

Față de cele expuse, se

constată că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză, astfel

încât să fie posibil un control judiciar eficient cu privire la modul de

aplicare a normei în discuție.

Conform art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului, în

toate cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Per a contrario,

evaluarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel poate fi

realizată doar dacă situația de fapt este pe deplin clarificată, în caz

contrar, impunându-se casarea hotărârii.

În speță,

insuficienta lămurire a situației de fapt face imposibilă exercitarea

controlului judiciar de către această instanță, din perspectiva aplicării legii

de către Curtea de Apel, motiv pentru care se va dispune casarea deciziei cu

trimitere spre rejudecarea apelului.

Cu ocazia

rejudecării, se vor clarifica prioritare aspectele anterior arătate privind

identificarea imobilului, dat fiind faptul că, în cauză, s-a dispus casarea

deciziei recurate în considerarea unei evaluări corespunzătoare a cerințelor de

aplicare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, analiză care depinde de

concluzia asupra identității imobilului.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va

admite ca atare, dispunând, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul Ț.P. împotriva Deciziei nr. 143/ C din 27 mai 2009 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2010.