ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6914/2012

Prin sentința civilă nr. 1099 din 22 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 551/88/2007, Tribunalul Tulcea, secția civilă, comercială și contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul Ț.P. împotriva pârâtei Primăria Municipiului Tulcea și a dispus anularea dispoziției din 31 ianuarie 2007 emise de Primarul Municipiului Tulcea, ca netemeinică și nelegală, a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Tulcea, str. M. (fostă N.B., fostă M.K.), județ Tulcea, a luat act că reclamantul a renunțat la judecată cu privire la dispoziția Primarul Municipiului Tulcea din 16 iulie 2003. Apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 143 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, cu consecința schimbării în tot a sentinței și respingerii acțiunii ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat în baza unui act normativ care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, respectiv a Decretului nr. 513/1953, care reglementează atât o situație care decurge din aplicarea Tratatului de la Craiova din anul 1940, cât și o problemă financiară, cu consecința că nu a avut loc o preluare abuzivă a imobilului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 1306 din 26 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul formulat de Ț.P.

împotriva deciziei nr. 143C din 27 mai 2009 a Curții de Apel Constanța, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În recurs s-a stabilit că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, concluzia inaplicabilității Legii nr. 10/2001 în această speță fiind formulată fără o evaluare reală a cerințelor art. 5, ci pe simpla raportare a preluării imobilului pe Decretul nr. 513/1953.

S-a arătat că, mergând pe ideea inexistenței unei preluări abuzive a bunului, ci pe una generată de aplicarea Tratatului de la Craiova încheiat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940, în apel nu s-a observat că în lista cuprinzând acordurile încheiate cu alte state pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie (anexa 1 a Legii nr. 10/2001), acordul ratificat prin Decretul nr. 513/1953 nu este menționat explicit; pe de altă parte, încheierea de către România a unei convenții internaționale care vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este în sine suficientă pentru înlăturarea Legii nr. 10/2001, pentru că ar fi trebuit ca persoanele vătămate prin actul normativ menționat să nu fi încasat efectiv despăgubiri.

S-a apreciat, totodată, că prin reluarea judecății urmează a fi analizate și aspectele referitoare la lipsa dovezii privitoare la dreptul de proprietate al reclamantului ori al autorilor acestuia pentru imobilul din mun. Tulcea, str. M., aspect care a constituit temeiul respingerii notificării prin decizia administrativă contestată; că nu s-a clarificat identitatea numitei A.Ț. cu A.P., modul în care s-au achitat impozitele în perioada 1953-1954 de către A.P. și respectiv, tatăl reclamantului, Ț.Ș., identitatea dintre imobilele identificate prin adrese în dosar. Prin decizia nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-au re ț inut următoarele.

Prin notificarea formulată la 12 iulie 2001 de către numitul Ț.P. și înregistrată la B.E.J. C.P. sub nr. 101/2001 a fost solicitată plata în echivalent bănesc a suprafeței aferente construcției imobilului situat în Tulcea, strada N.B. Reclamantul a contestat ulterior dispoziția 679 din 31 ianuarie 2007 a Primarului Mun. Tulcea, care i-a respins notificarea pentru lipsa dovezilor privitoare la titlul autorilor săi și a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în prezent în Tulcea, str. M. (care anterior, conform susținerilor părții, a avut adresele poștale N.B. și M.K.).

Fiind dezlegată în drept situația inaplicabilității art. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele care cad sub incidența Decretului nr. 513/1953 în măsura în care nu s-a probat obținerea de la statul român a despăgubirilor corespunzătoare în procedura prevăzută de acordurile internaționale, Curtea va reține - analizând fondul raportului litigios - că apelul autorității locale este nefondat. În esență, cu excepția apărării legate de aplicabilitatea Tratatului de la Craiova și excluderea bunului imobil din sfera de reglementare a legii speciale (care a primit însă o rezolvare în sensul deciziei de casare), Primăria Mun. Tulcea prin Primar a criticat soluția de primă instanță și pe aspectul restituirii în natură a bunului fără a se face dovada dreptului de proprietate și a preluării abuzive a imobilului.

Aceasta fiind premisa de abordare a litigiului, instanța a avut de analizat următoarele obiective: identificarea bunului asupra căruia s-a depus notificarea în vederea restituirii în natură; existența unui act scris care să ateste titlul autorilor reclamantei; modalitatea de preluare a bunului în patrimoniul statului (apartenența lui la domeniul privat al localității nefiind contestată). În privința identității între imobilul situat în Tulcea, str. M. și cel indicat prin notificare ca fiind în str. N.B. în proprietatea A.Ț., a fost efectuată o expertiză tehnică judiciară; lucrarea a fost depusă la termenul din 31 ianuarie 2011, expertul L.G.V. arătând, după consultarea datelor de evidență ale instituțiilor publice, că acest imobil - construcții și teren de 864,42 mp - a avut de-a lungul vremii mai multe adrese poștale, respectiv în str. M.K.

și str. N.B., având același amplasament și vecinătăți ca și cele indicate prin actele de vânzare-cumpărare datate 1930 și 1936, încheiate pentru imobilele limitrofe. Aceste determinări ale expertizei, corelate cu mențiunile cuprinse în actele sus-citate referitoare la intersecția străzilor G. și N.B. și cu declarația martorei M.C. (care a relevat același aspect), atestă faptul că imobilul situat în str. M. este cel vizat de procedura specială, pe baza documentelor depuse de reclamant. În privința existenței unui titlu de proprietate asupra imobilului, instanța va avea în vedere că în raport de dispozițiile pct. 22.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003 (în vigoare la data emiterii deciziei contestate), prin „acte doveditoare” se înțeleg orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoane îndreptățite sau autorul acesteia la data preluării abuzive (istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparținea persoanei în cauză), orice alte înscrisuri care sunt aduse în susținerea cererii. Pct. 22.4. arată că în cazuri deosebite se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat.

În speță, împrejurarea că Ț.P. (decedat în cursul procesului la 23 iunie 2011) a fost fiul lui Ț.Ș. - fiul lui Ț.P. și A. - a fost pe deplin dovedită prin actele de stare civilă prezentate în dosar. Faptul că Ț.. a deținut mai multe imobile în mun. Tulcea este atestat de certificatul 379 din 5 iulie 2001 a Ministerului de Interne - D.G.A.S., dar și de procura dată de această persoană mandatarului M.S. pentru administrarea imobilelor sale din localitate; între acestea, pentru imobilul din fosta adresă M.K. apare ca având deschis rol de impozit pe anii 1952 și 1953, Ț.. locuind de altfel în acest imobil împreună cu fiul său, Ș. (aspect certificat de adresa indicată pe chitanțele depuse la dosar pentru plata veniturilor din chirie, începând cu luna decembrie 1953). Pentru același imobil în care locuia, fiul său Ț.Ș.

(tatăl apelantului Ț.P.) achita chirie în luna august 1954 Dosar fond. Dar în contextul dat de pct. 22.1. din Normele enunțate, aceste înscrisuri se completează cu cel depus la dosar apel, din care reiese că Ț.Ș. anunța autorităților locale, la 24 mai 1968, că dorește să cumpere, în măsura în care este pus în vânzare, imobilul din strada M.K. (care potrivit cărții de imobil depuse la dosar a devenit nr. X1.). Petentul a indicat la acea dată autorității - fostul Consiliu Popular al mun. Tulcea - că bunul a fost proprietatea părinților săi, rămânând în posesia imobilului după plecarea părinților în Bulgaria, în luna iunie 1954, când acesta a trecut în administrarea I.L.L. Tulcea. Ț.Ș. a arătat totodată că la acea adresă locuiește și fiul său cu familia, precum și că nu au altă posibilitate locativă.

Imobilul - teren și construcție - a continuat să fie ocupat de fam. Ț. (Ș., E. și fiul lor P., iar ulterior decesului acestora de Ț.D., soția suprav. a lui Ț.P.), cu contracte de închiriere, astfel cum rezultă din adresa 8483 din 5 decembrie 2011 a Consiliului Local - D.I.A.P. Tulcea. Prin urmare, Curtea va reține că se confirmă preluarea de către stat a imobilului care figura în evidențele fiscale ca aparținând numitei A.Ț., indiferent dacă această preluare a fost dispusă de facto prin aplicarea Decretului nr. 513/1953, ori fără titlu, astfel cum se arată prin adresa nr. A1. din 5 decembrie 2011 a Consiliului Local. De altfel, această ultimă mențiune a autorității locale, împreună cu declarația autentică dată de Ț.P.

la 22 aprilie 2003 complinesc cerința legii referitoare la inexistența unor despăgubiri obținute de autorii săi în baza acordului bilateral menționat, la data preluării imobilului de către stat. Cât privește inexistența unei identități de nume între autoarea reclamantului, care potrivit actelor de stare civilă a purtat anterior căsătoriei numele T. și A.P. indicată în lista anexă decretului menționat de preluare ca titulară a dreptului de proprietate pentru imobilul din str. N.B. și M.K., această situație ar putea fi explicată prin specificitatea de notorietate a antroponimiei slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin, prenumelui soțului (P.). În consecință, în mod corect prima instanță a dispus restituirea în natură a imobilului situat în mun.

Tulcea, str. M. (identificat de-a lungul vremii la adresele N.B. și M.K.), întrucât toate probele administrate în fața tribunalului, dar și în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., confirmă justețea acestei soluții și netemeinicia criticilor formulate în calea de atac. Împotriva deciziei nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Tulcea prin primar, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 este necesar ca notificatorul să facă dovada proprietății imobilului la data preluării în mod abuziv, conform art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 23 din lege.

Or, reclamantul - prin moștenitori - nu face dovada proprietății nici direct, prin acte translative de proprietate și nici indirect prin actul de preluare. Acesta a constituit temeiul pentru care instituția recurentă a respins notificarea formulată de reclamant. La dosar nu au fost depuse acte de stare civilă din care să rezulte că A.P. este una și aceeași persoană cu A.Ț. Mai exact, din niciunul dintre înscrisuri nu reiese că soția lui Ț.P. (bunicul reclamantului) s-ar fi numit P. înainte de căsătorie. Având în vedere care este obiectul litigiului (restituirea în natură a unui imobil), consideră că explicația instanței de apel precum că în speță s-ar aplica „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soțului" nu clarifică pe deplin identitatea numitei A.Ț.

De altfel, sufixul feminin se aplica la numele soțului și nu al prenumelui soțului, cum greșit a menționat instanța; astfel, bunica reclamantului s-ar fi numit Ț. și nicidecum P. Recurentul pârât a arătat în continuare că preluarea s-a făcut în baza Tratatului de la Craiova din anul 1940, act încheiat ce nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, motiv pentru care invocă incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Art. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cuprinde una dintre excepțiile de la regula vocației generale la restituire pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii, și anume situația în care acestea fac obiectul unor acorduri sau tratate internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În cauza dedusă judecății, imobilul a făcut obiectul acordului încheiat între România și Bulgaria la Craiova la data de 7 septembrie 1940. Urmare încheierii acestui tratat, s-a semnat Decretul nr. 513/1953 pentru ratificarea acordului încheiat prin schimbul de note din 14 august 1952 și 29 septembrie 1953 între cele două state, act normativ referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud. În speța dată, imobilul nu a fost preluate abuziv întrucât a operat un schimb de populație între cele două țări și implicit un schimb de bunuri imobile care au aparținut acestor persoane. Astfel, Decretul și-a produs efectele asupra străbunicii reclamantului deoarece, așa cum reiese din cererea de recurs (primul ciclu procesual) și din probatoriile administrate în etapele procesuale precedente, aceasta și o parte din familie au plecat în Republica Bulgaria.

Apartenența bunului la prevederile Decretului nr. 513/1953 rezultă din adresa Comitetului executiv nr. 321 din 15 martie 1954 și din Anexa întocmită în baza Ordinului nr. 113/1991/B.S./1954 a Sfatului Popular Regional Galați. Având în vedere aspectele precizate, reclamantul prin moștenitori - nu este îndreptățit la restituire conform Legii nr. 10/2001; acesta avea posibilitatea de a depune cerere în conformitate cu Legea nr. 9/1998 sau de a beneficia de prevederile Legii nr. 97/2004, acte normative ce conțin măsuri reparatorii către proprietarii imobilelor preluate în urma încheierii în anul 1940 a Tratatului de la Craiova între România și Bulgaria. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul motiv de recurs prin care se sus ț ine că notificatorul nu a făcut dovada proprietății imobilului la data preluării în mod abuziv, conform art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 23 din lege, nici nici direct, prin acte translative de proprietate și nici indirect prin actul de preluare, întrucât la dosar nu ar fi fost depuse acte de stare civilă din care să rezulte că A.P., persoana men ț ionată în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, este una și aceeași persoană cu A.Ț., iar explicația instanței de apel precum că în speță s-ar aplica „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soțului" nu ar clarifica pe deplin identitatea numitei A.Ț.

Din considerentele deciziei pronun ț ate în apel rezultă că trimiterea instan ț ei de apel la „specificitatea de notorietate a antroponimici slavilor dobrogeni, care opera prin aplicarea sufixului specific feminin la prenumele soțului" a fost doar un argument subsidiar în sus ț inerea ca dovedit a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului asupra imobilului în cauză, o posibilă explica ț ie a men ț ionării numelui P. în loc de Ț. în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, care, chiar dacă ar reprezenta o simplă eroare, nu ar reprezenta decât o confirmare a preluării abuzive a imobilului pe numele altei persoane. Nu se poate sus ț ine întemeiat că prin men ț ionarea numelui A.P.

în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului s-ar prezuma absolut că proprietarul imobilului la acel moment ar fi o altă persoană decât A.Ț., chiar textul art. 24 din Legea nr. 10/2001, admi ț ând posibilitatea administrării unor probe contrare. De altfel, în spe ț ă, recurenta reclamantă nu a făcut dovada existen ț ei vreunui act de proprietate în favoarea persoanei men ț ionate în actul de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar identitatea de prenume, faptul că prenumele so ț ului A.Ț.

era P., faptul că pe numele acesteia apare ca fiind deschis rol de impozit pe anii 1952 și 1953, faptul că familia acesteia a rămas să locuiască în imobil după ce acesta a trecut în proptietatea statului, faptul că situa ț ia proprietă ț ii imobilului în favoarea părin ț ilor lui Ț.Ș., tatăl reclamantului, apare în cererea de cumpărare a imobilului adresată de către acesta autorităților locale la 24 mai 1968, act care având în vedere data acestuia nu poate fi presupus a fi dat pro causa, situa ț ii de fapt re ț inute de către instan ț a de apel din probele administrate, nu fac decât să confirme existen ț a imobilului în proprietatea autorilor reclamantului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Instan ț a de apel a ajuns la această concluzie prin coroborarea probelor administate în cauză (expertiză, înscrisuri, martori, prezum ț ii), conform celor expuse detaliat în considerentele deciziei recurate, prin raportare la prevederile pct. 22.1., pct. 22.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Or, recurenta pârâtă nu a formulat critici sub aspectul interpretării ș i aplicării acestor dispozi ț ii legale de către instan ț a de apel. Este nefondat ș i motivul de recurs prin care se invocă aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul exceptării de la restituire a imobilelor care acestea fac obiectul unor acorduri sau tratate internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, cum ar fi ș i imobilul în cauză, care a fost preluat prin în baza Tratatului de la Craiova din anul 1940. Prin decizia de casare, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., s-a statuat sub aspectul aplicării art. 5 din Legea nr. 10/2001 în sensul că simpla existență a unei convenții internaționale încheiate de România ce vizează preluări de imobile după anul 1945 nu este suficientă în sine pentru a înlătura incidența Legii nr. 10/2001, imobilul în cauză trecând în proprietatea statului român în temeiul Decretului nr. 513/1953 prin care a fost ratificat Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat între aceleași țări la 7 septembrie 1940 (publicat în M. Of. nr. 212 din 12 septembrie 1940). În decizia de casare s-a mai statuat sub acest aspect că chiar în contextul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, poate fi, totuși, incidentă Legea nr. 10/2001, în măsura în care nu s-au încasat despăgubiri.

Modalitatea de verificare a acestei din urmă cerințe este reglementată prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, respectiv prin „ depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege”. În spe ț ă, notificatorul Ț.P. a depus o astfel de declara ț ie autentificată sub nr. 52 din 22 aprilie 2003 de către B.N.P.

L.S. (f.88, dosarul primei instan ț e), iar recurenta pârâtă nu a făcut dovada plă ț ii despăgubirilor în favoarea fo ș tilor proprietari ș i nici acordarea unui alt imobil în schimb, în proprietate în Bulgaria. Sus ț inerea recurentului în sensul că autorului reclamantului nu îi este aplicabilă Legea nr. 10/2001 întrucât avea posibilitatea de a depune cerere în conformitate cu Legea nr. 9/1998 sau de a beneficia de prevederile O.G.

nr. 97/2004, acte normative ce conțin măsuri reparatorii către proprietarii imobilelor preluate în urma încheierii în anul 1940 a Tratatului de la Craiova între România și Bulgaria, pe lângă faptul că reprezintă o apărare formulată pentru prima dată în cauză, direct în recurs, nici nu este fondată întrucât Legea nr. 9/1998 reglementează posibilitatea despăgubirii cetățenilor români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, pentru bunurile imobile - construcții și terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, iar nu pentru imobilele aflate pe teritoriul actual al României, prin O.G.

nr. 97/2004 reglementându-se printre altele măsurile financiare necesare pentru plata despăgubirilor determinate prin aplicarea Legii nr. 9/1998. În consecin ț ă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 ș i art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Tulcea prin primar împotriva deciziei nr. 5/C din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2012.