ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4588/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4588/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3138 din 23

noiembrie 2006 a Tribunalului Tulcea (Dosar nr. 1922/2001) au fost respinse ca

nefondate cererile conexe ale reclamanților, formulate în contradictoriu cu

societățile comerciale, cât și față de Primăria Municipiului Tulcea și

Consiliul Local Tulcea. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

avut în vedere că, urmare atașării Dosarului nr. 3115/2001, s-a constatat că

reclamanții F.A. și F.H. formulaseră anterior o altă acțiune în revendicare,

soluționată conform Sentinței civile nr. 902 din 19 mai 2004 definitivă și

irevocabilă și că în aceste condiții operează autoritatea de lucru judecat.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă nr. 95/C

din 19 martie 2007 a Curții de Apel Constanța, pronunțată în Dosarul nr. 24/36/2007,

sentința fiind desființată, cu trimitere spre rejudecare. Instanța de apel a

negat existența triplei identități prevăzute de art. 1201 C. civ., câtă vreme

în Dosarul nr. 3115/2001 calitate procesuală pasivă a avut doar Primăria

Municipiului Tulcea, nu și societățile comerciale, iar temeiul în drept al

cererilor conexe îl constituie legea specială, iar nu art. 480 C. civ.

Dosarul a fost

reînregistrat la Tribunalul Tulcea sub nr. 1255(RJ)/88/2007, la termenul din 3

octombrie 2007 reiterându-se temeiul în drept al cererii ca fiind fondat pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că, deși notificate, entitățile nu au

răspuns reclamanților prin restituirea în natură a terenurilor deținute de

fiecare în parte, sau prin propunere de despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 513 din 3 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr.

1255/88/2007 instanța a admis în parte plângerea formulată de reclamanți și a

anulat Dispoziția din 13 martie 2003 a Primarului Municipiului Tulcea, obligând

pe pârâții autorități locale să restituie reclamanților, în natură, terenul de

13.648 mp situat în Tulcea, str. E. - astfel cum a fost identificat prin

raportul de expertiză efectuat de expert Ș.P. A fost respinsă cererea vizând

anularea Dispoziției din 13 martie 2003, ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Primăria Municipiului Tulcea și Consiliul Local

Tulcea, iar prin Decizia civilă nr. 280/C din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel

Constanța s-a admis calea de atac astfel exercitată, cu consecința schimbării

în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunilor conexe.

Prin Decizia civilă

nr. 4994 din 28 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de reclamanții F.H. și F.A., casând decizia

Curții de Apel Constanța și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a

reținut că, în rejudecare, curtea de apel a soluționat cauza cu evocarea

aceleiași excepții a autorității lucrului judecat, cu toate că prin Decizia

anterioară, nr. 95/C din 19 martie 2007, această excepție dirimantă a fost

înlăturată, apreciindu-se că în judecata prezentului litigiu nu se poate evoca

identitatea de părți, obiect sau cauză față de Dosarul nr. 3115/2001 al

Tribunalului Tulcea.

Cum hotărârile

instanței de casare sunt obligatorii asupra problemelor de drept analizate,

neputând fi modificate nici cu ocazia unui nou control judiciar, Înalta Curte

de Casație și Justiție a conchis în sensul că problema de drept dezlegată prin

Decizia de casare nr. 95/C din 19 martie 2007 a Curții de Apel Constanța vizând

inexistența în cauză a autorității de lucru judecat în raport de Sentința nr.

902 din 19 mai 2004 a Tribunalului Tulcea nu mai putea fi reanalizată de

instanța de apel, în rejudecarea litigiului.

Prin Decizia nr. 18/C

din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, s-a admis

apelul pârâților Primăria Municipiului Tulcea, Municipiul Tulcea prin Primar și

Consiliul Local Tulcea și a fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 513 din 3

martie 2010 a Tribunalului Tulcea, cu consecința respingerii ca nefondate a

acțiunilor conexe formulate de reclamanți.

Au fost respinse ca

inadmisibile cererile de acordare a daunelor materiale și morale, formulate în

apel de intimații-reclamanți.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că, în speță, instanțele au fost sesizate cu

judecata unor cereri conexe, formulate de către F.A. și F.H. (în nume propriu

și ca succesori legali ai fratelui lor, F.G.) fondate pe dispozițiile Legii nr.

10/2001 și justificate - potrivit susținerilor reclamanților - de inexistența

unor decizii/dispoziții ale societăților chemate în judecată față de

notificările transmise acestora pentru terenurile deținute.

Acest aspect reiese

din cererile formulate de reclamanți în cursul judecății și care au prilejuit

declinarea competenței de soluționare a cauzelor la Tribunalul Tulcea, dar și

din precizarea explicită a temeiului în drept al acestui demers, conform

încheierii din 18 noiembrie 2009.

Sub un prim aspect,

s-a reținut că este de necontestat faptul că, soluționând cauza în rejudecare

prin Sentința civilă nr. 513 din 3 martie 2010, Tribunalul Tulcea s-a aflat

într-o gravă eroare cu privire la obiectul cererii cu care a fost sesizat,

întrucât reclamanții nu au susținut niciodată că obiectul acțiunii îl

reprezintă controlul de legalitate asupra Dispozițiilor x și y din 13 martie

2003 emise de Primarul Municipiului Tulcea, cu atât mai mult cu cât aceste acte

făcuseră obiectul controlului judiciar în Dosarul civil nr. 3115/2001.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 902 din 19 mai 2004 a Tribunalului Tulcea, pronunțată în dosarul

sus-menționat, s-a respins ca nefondată contestația reclamanților împotriva

Dispozițiilor nr. x și y din 13 martie 2003 emise de Primarul Municipiului

Tulcea, reținându-se, în esență, că tatăl acestora a cumpărat de la Statul

Român o suprafață de 10,37 ha conform actului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. x/1948, iar suprafața pentru care i s-a reconstituit dreptul de

proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991 este de 10 ha; că au fost emise

astfel titlurile de proprietate din 1 august 1994 și respectiv din 8 iunie

în condițiile Legii nr. 10/2001 nu intră sub incidența acestui act normativ, de

vreme ce regimul ei juridic o supune, potrivit art. 8 alin. (1), prevederilor

legii fondului funciar.

Această hotărâre a

rămas definitivă, prin respingerea apelului reclamanților F.A. și F.H., conform

Deciziei nr. 1042/C din 6 octombrie 2004 a Curții de Apel Constanța și

irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei nr. 760 din 24

ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală (Dosar nr. 42975/1/2004).

În consecință, s-a

reținut că soluția în rejudecare a Tribunalului Tulcea este vădit greșită,

instanța fiind obligată în realitate să analizeze - din perspectiva statuărilor

irevocabile anterioare din dosarul atașat - dacă pretențiile reclamanților se

raportează la același imobil și dacă parcelele de teren deținute de societățile

chemate în judecată sunt supuse sau nu aceluiași regim juridic consfințit în

Dosarul nr. 3115/2001.

Doar în măsura în

care se proba faptul că imobilul este distinct de cel vizat prin cele două

titluri de proprietate, fiind intravilan (cum au susținut reclamanții) și prin

urmare supus procedurii Legii nr. 10/2001, se putea trece la verificarea

calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și, în

mod corelativ, la cea de entitate deținătoare a persoanelor juridice chemate în

judecată.

Din această

perspectivă, instanța de apel a avut în vedere că raportarea la sentința

pronunțată în Dosarul nr. 3115/2001, irevocabilă, nu se putea realiza prin

invocarea autorității de lucru judecat (cum s-a statuat și prin decizia de

casare), lipsind cel puțin identitatea de părți, ci eventual a excepției

puterii lucrului judecat - în condițiile în care se stabilea fără echivoc că

regimul juridic al terenului pentru care s-au inițiat cererile conexe a fost

tranșat în controlul judiciar anterior.

Or, în speță, chiar

reclamanții au susținut că toate persoanele juridice chemate în judecată ocupă

fără drept parcela x în suprafață de 1,35 ha, ca parte integrantă din

",terenul de cultură de 10,37 ha" dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1948 între Statul Român, prin Oficiul

Național al Colonizărilor și colonistul F.M.I.

Toate notificările

adresate acestor persoane juridice se raportează la titlul autorului lor, iar

expertiza tehnică efectuată în cauză de expert P.Ș. a identificat un areal de

13.648 mp, incluzând suprafețele de 800 mp + 854 mp înstrăinate de autorii

reclamanților unor terțe persoane (B., P. și V.), cea de 564 mp deținută de

F.H. și cea de 363 mp deținută de F.A., suprafața de 363 mp fiind ocupată de

trotuarul str. E.; o suprafață de 10.704 mp este deținută de Primăria

Municipiului Tulcea, pe ea fiind construcții ale entităților juridice chemate

în judecată.

Însă, în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1948 la Tribunalul

Județului Tulcea au fost emise în temeiul Legii nr. 18/1991, la cererea numitei

F.P., mama apelanților reclamanți două titluri de proprietate: din 1 august

1994 pentru 1 ha și 2.000 mp în extravilan și respectiv, din 8 iunie 2000 pentru

8 ha și 8.000 mp în extravilan.

Însumând, reiese că

pe baza aceluiași titlu invocat și de reclamanți în prezenta cauză, numitei

F.P. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991

pentru 10 ha, restul suprafeței fiind cea rămasă în deținerea foștilor

proprietari, care au înțeles ulterior să înstrăineze părți ale acestuia, către

terțe persoane - în 1966 un teren de 408 mp, în 1975 suprafața de 593 mp și cea

de 407 mp - restul fiind și în prezent în proprietatea intimaților reclamanți.

Cum potrivit H.C.M.

nr. 308/1953 autorului apelanților, F.I., i se preluase la stat o suprafață de

9,75 ha (restul de 6.200 mp rămânând în proprietatea fostului colonist), iar

reconstituirea dreptului potrivit Legii nr. 18/1991 a vizat suprafața de 10 ha,

conform celor două titluri de proprietate, instanța reține că intimații

reclamanți nu mai puteau pretinde, în procedura Legii nr. 10/2001, suprafața de

1,35 ha doar în considerarea faptului că nu au fost de acord cu emiterea

titlului de proprietate în condițiile legii fondului funciar, vizând suprafața

de 1,20 ha în extravilan.

În concret, cum

titlul autorului F.I. viza o suprafață totală de 10,37 ha, iar după anul 1989

s-au retrocedat în baza celor două titluri emise în 1994 și 2000 prin efectul

Legii nr. 18/1991, 10 ha, reiese că - prin cumulare cu suprafețele rămase în

prezent în posesia reclamanților și a celor înstrăinate în timpul vieții de

autorii lor și care potrivit calculelor expertizei însumează cca. 3.000 mp -

intimații nu mai pot pretinde alte măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr.

10/2001.

De altfel, așa cum

s-a statuat și prin Decizia civilă nr. 760 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție în Dosarul nr. 42975/1/2004, deși reclamanții au arătat

că titlul emis în anul 1994 pentru 1,20 ha este "lovit de nulitate" -

susținere menținută în concluziile scrise depuse în această cauză - pe

argumentul că ar fi "fals și refuzat de moștenitori", aceștia nu au

contestat niciodată în instanță actul emis, pentru a se prevala de o hotărâre

judecătorească irevocabilă de constatare a nelegalității lui și implicit, de

recunoaștere a dreptului de a li se atribui terenul pe un alt amplasament,

pretins a fi în intravilan.

Doar în acest ultim

caz, stabilindu-se că aplicarea Legii nr. 18/1991 ar fi fost greșită,

reconstituirea dreptului de proprietate în extravilan pierzându-și

valabilitatea, reclamanții ar fi putut pretinde în condițiile Legii nr. 10/2001

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat.

Instanța de apel a

reținut că sunt astfel irelevante susținerile intimaților reclamanți în

legătură cu ocuparea abuzivă, de către societățile notificate, a unor părți din

terenul reprezentând parcela x, cu suprafață de 1,35 ha și pentru care acestea

ar fi obligate să răspundă notificărilor, prin propunere de măsuri reparatorii,

în condițiile legii. Pe de altă parte, s-a constatat că sunt nefondate

susținerile vizând existența unui alt teren de 1,50 ha teren arabil, cu care

autorul lor s-a înscris ulterior în G.A.C., câtă vreme nu s-a exhibat alt titlu

decât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y/1948 la Tribunalul

Județului Tulcea - pentru a pretinde că în realitate tatăl reclamanților ar fi

deținut mai mult decât cele 10,37 ha atribuite de Stat prin Oficiul Național al

Colonizărilor, iar cel cerut în prezenta cauză nu a făcut obiectul procedurii

Legii nr. 18/1991.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții F.H. și F.A., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că au făcut dovada proprietății

terenului a cărui restituire o solicită.

Recurenții au

prezentat situația de fapt și demersurile făcute în cursul procesului, arătând

că imobilul casă de locuit se află situat pe terenul intravilan, astfel că

terenul intravilan nu poate avea aceeași valoare ca și terenul extravilan.

Au susținut

recurenții că Primăria nu cedează acest teren deoarece are profit din

închirieri, deși nu deține acte doveditoare că terenul i-ar fi aparținut

vreodată.

De asemenea, au

arătat că sunt singurii moștenitori și că au dreptul la reconstituirea

dreptului lor de proprietate asupra terenului solicitat.

La termenul de

judecată din data de 17 octombrie 2013 instanța a invocat, din oficiu, excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) din C. proc.

civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) din C. proc. civ., prin însăși cererea de

recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute

limitativ în art. 304 pct. 1- 9 din C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din

C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele

de ordine publică.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia

dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 din C. proc. civ., iar, pe de

altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind

modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la

motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu

constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția

pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la

decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 din C. proc. civ.

Or, în speță, nu

numai că recurenții F.H. și F.A. nu s-au conformat exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., neindicând, decât formal, motivele de

nelegalitate prevăzute de pct. 8 și 9 ale art. 304 din C. proc. civ., pe care

și-au întemeiat recursul, dar nu au formulat nici critici care să poată fi

încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare

prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale

deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și

indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau

aplicate greșit, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele

folosite de instanță, în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de

motivare a recursului adoptată de către recurenți constă, practic, într-o

înșiruire de afirmații și susțineri referitoare la aspecte care privesc

situația de fapt și aprecierea probatoriului, fiind imposibil de încadrat în

vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc.

civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Or, condiția legală a

dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate

instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de

art. 304 din C. proc. civ.

De asemenea, modul în

care instanța de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică

de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în

recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ. a fost abrogat prin

O.U.G. nr. 138/2000.

Față de cele expuse

mai sus, conform art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata nul

recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții F.H. și F.A. împotriva Deciziei nr. 18/C din 25

februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS