ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8717/2006

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 4093 din 12

decembrie 2003 reclamanții N.D., N.G. și N.I. au solicitat, conform

precizării aduse obiectului cererii lor, anularea dispoziției nr.

1534 din 16 iulie 2003 a Primăriei Tulcea și restituirea imobilului,

casă și teren, situat în Tulcea.

Prin sentința civilă nr.

152 din 27 ianuarie 2005 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată cererea

formulată, reținând în motivarea soluției faptul că

reclamanții n-au făcut dovada calității de persoane îndreptățite

în sensul Legii nr. 10/2001.

În acest sens, s-a constatat că

imobilul solicitat nu este același cu cel care figurează în actele de

proprietate ale autorului reclamanților, apărând o

inadvertență cu privire la numărul străzii (nr. 27 în loc

de nr. 23) și chiar privitoare la denumirea străzii (M., în loc de

str. G.).

Ca atare, s-a apreciat ca fiind

corectă soluția dată prin dispoziția atacată, de

respingere a notificării, pentru nedovedirea preluării abuzive a

bunului a cărui restituire s-a cerut.

De asemenea, s-a reținut pe

aspectul regimul juridic al imobilului, că acesta a fost bun

bulgăresc, preluat ca atare în temeiul Decretului nr. 513/1953.

Împotriva sentinței au declarat

apel reclamanții, care au susținut că s-a dat o interpretare

eronată situației juridice a imobilului.

Astfel, s-a arătat că

imobilul a aparținut autorului reclamanților, N.G. care era de

naționalitate română, iar împrejurarea că în locuință

a stat fiica proprietarului, care era căsătorită cu un

cetățean de origine bulgară, S.C., a făcut ca în mod abuziv

imobilul să fie calificat proprietate bulgărească și

să fie preluat conform Decretului nr. 513/1953.

În ce privește identificarea

imobilului, aceasta este realizată conform titlului de proprietate, anexei

la Decretul nr. 513/1953, schițelor cadastrale, expertizei topo, planului

de amplasament și delimitare.

Apelul a fost admis prin decizia

civilă nr. 22/C din 14 februarie 2006 a Curții de Apel

Constanța, potrivit căreia s-a modificat în tot sentința, în

sensul admiterii acțiunii și dispunerii restituirii în natură a

imobilului din Tulcea, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză.

În considerentele deciziei s-a

reținut că imobilul a cărui restituire a fost cerută a

aparținut lui N.G., care a decedat în anul 1933 lăsând 5

descendenți, iar soția acestuia, M.J. a decedat la 23 octombrie 1963.

Conform certificatelor de

moștenitor depuse la dosar a rezultat că reclamanții sunt

moștenitorii descendenților titularului dreptului de proprietate.

Din imobilul ce a aparținut lui

N.G., jumătate a rămas în posesia soției supraviețuitoare

și a fiilor, iar cealaltă jumătate, care constituie obiect al

litigiului, a fost locuită de fiica proprietarului (N.M.),

căsătorită cu un cetățean de origine bulgară.

În considerarea acestei

situații de fapt, imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr.

513/1953, ca fiind bun proprietatea unui cetățean bulgar. Aceasta, în

condițiile în care, de la dobândire și până la preluare, oficial

și conform evidențelor administrativ–fiscale, imobilul a fost pe

numele proprietarului inițial, N.G.

Referitor la identificarea

imobilului, s-a constatat, potrivit expertizei efectuate în cauză, că

acesta a fost identificat ca situându-se în str. G. nr. 23, având o

suprafață totală de 634,53 mp, plus construcția

(ocupată parțial de chiriașii primăriei).

Față de elementele de fapt

rezultate din probele administrate, s-a concluzionat că reclamanții

au calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3-4 din Legea

nr. 10/2001, parte din imobil, obiect al litigiului, fiind calificată

nelegal ca fiind bun bulgăresc, după cetățenia soțului

uneia dintre fiicele proprietarului, și preluată ca atare de

către stat.

Decizia a fost atacată cu

recurs de către Primăria municipiului Tulcea, care a susținut

nelegalitatea soluției, sub următoarele aspecte:

Instanța de apel a apreciat în

mod greșit că reclamanții ar avea calitatea de persoane

îndreptățite, întrucât preluarea imobilului realizându-se pe numele

unuia dintre moștenitorii fostului proprietar (N.M.,

căsătorită C.), rezultă că numai aceasta putea

solicita restituirea bunului.

Cum reclamanții nu au calitatea

de moștenitori ai persoanei pe numele căreia s-a realizat preluarea

bunului de către stat, înseamnă că în speță s-a

făcut o eronată aplicare a dispozițiilor art. 3 lit. a) și

art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Criticile, vizând aspecte de

greșită aplicare a normelor de drept material, urmează să

fie încadrate de instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu au

formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. și de

asemenea, în faza recursului nu s-au administrat probe noi.

Recursul este nefondat.

Reținând caracterul abuziv al

preluării imobilului de către stat în temeiul Decretului nr.

513/1953, instanța de apel a avut în vedere tocmai faptul că

această măsură a fost dispusă pe numele unei persoane care

locuia în imobil (fiica proprietarului), căsătorită cu un

cetățean bulgar.

Faptul locuirii în acel spațiu

nu transformă dreptul de folosință într-unul de proprietate,

astfel încât preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut cu

ignorarea adevăratului titular al dreptului de proprietate, care, astfel

cum a statuat instanța fondului, analizând contractul de

vânzare-cumpărare din anul 1914 (transcris sub nr. 2202/1914 al

Tribunalului Tulcea) și evidențele administrativ-fiscale, a

rămas tot timpul autorul reclamanților, respectiv, N.G.

De aceea, în verificarea

îndreptățirii reclamanților la restituirea imobilului nu trebuia

avută în vedere, cum greșit susține recurenta, calitatea

acestora de moștenitori ai numitei N.M., ci calitatea lor de succesori ai

adevăratului titular al dreptului de proprietate (N.G.).

Astfel cum s-a arătat deja,

menționarea lui N.M. ca persoană pe numele căreia s-a făcut

preluarea bunului nu a însemnat că aceasta a devenit proprietar deposedat

(în condițiile în care, anterior bunul nu intrase în nici o modalitate în

patrimoniul său), ci dimpotrivă, are semnificația faptului

că a fost nesocotit dreptul de proprietate al adevăratului titular.

Acesta nefiind repatriat bulgar,

căruia să-i fie aplicabil Decretul nr. 513/1953, în temeiul

căruia „toate bunurile urbane” aparținând unor astfel de persoane au

intrat în patrimoniul Republicii Populare Române, înseamnă că imobilul

în litigiu n-a ieșit valabil din patrimoniul numitului N.G.

Ca atare, fiind vorba de o preluare

abuzivă a bunului, iar reclamanții demonstrând calitatea de

moștenitori ai proprietarului, rezultă că în cauză s-a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, atunci când s-a stabilit că reclamanții au

justificat calitatea de persoane îndreptățite la reparații

conform actului normativ menționat.

Pentru aceste considerente, critica

de nelegalitate formulată a fost apreciat neîntemeiată, recursul

urmând a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Tulcea prin Primar împotriva deciziei nr. 22 C din

14 februarie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 octombrie 2006.