ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8428/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 28 octombrie 2002, la Tribunalul Tulcea, reclamanții B.M., C.A. și

L.I. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice solicitând restituirea în natură a terenului în

suprafață de 2500 mp situat în Tulcea.

În cuprinsul acțiunii

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui L.C., fostul

proprietar al terenului care a fost preluat în mod abuziv, prin expropriere.

Reclamanții au mai arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001, au

trimis Primăriei Tulcea o notificare de restituire a terenului, dar li s-a

comunicat că notificarea a fost comunicată D.C. F. Tulcea, în

patrimoniul căreia se află imobilul, însă și această

din urmă unitate a contestat că ar deține terenul.

La termenul de la 4 decembrie 2002,

la cererea D.G.F.P. Tulcea, a fost introdusă în cauză, în calitate de

pârâtă, SC F. Tulcea.

Soluționând litigiul în

primă instanță Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă

nr. 1506 din 15 iulie 2004, a respins acțiunea față de F. Tulcea

pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins, de

asemenea, acțiunea împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Consiliului Local Tulcea și Primarului

Municipiului Tulcea. Hotărând astfel, tribunalul a reținut că,

pe baza probelor administrate, nu a putut fi identificată unitatea

deținătoare și că reclamanții nu au dovedit preluarea

abuzivă a terenului.

Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, prin decizia nr. 939/C din 15 decembrie 2005, a admis

apelul declarat de reclamanți, a casat sentința Tribunalului Tulcea

și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, cu motivarea

că unitatea deținătoare a imobilului este SC F. Tulcea așa

încât tribunalul trebuia să cerceteze fondul pricinii.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs pârâta F. Tulcea SC C.G. I, care a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în

esență, că probele administrate nu îndreptățesc

concluzia că este deținătoare a terenului revendicat de

reclamanți.

Recursul declarat nu este întemeiat.

Pentru identificarea terenului aflat

în litigiu și întocmirea schiței acestuia, prima instanță a

încuviințat, pe lângă proba cu acte, întocmirea a două expertize

tehnice (filele 106, 123 și 135-136 din dosarul primei instanțe).

Examinând probele administrate, prima instanță a hotărât că

nu a fost identificată unitatea deținătoare a imobilului.

Pe parcursul soluționării

apelului părțile au depus la dosar numeroase alte acte. De asemenea

instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize tehnice,

care să examineze contractul de vânzare-cumpărare prin care a fost

achiziționat terenul și toate actele depuse de părți la

dosar și să întocmească o schiță a terenului, în urma

măsurătorilor efectuate.

Prin noul raport de expertiză tehnică întocmit de expertul

C.C. (filele 90-05 și 128-129 din dosarul instanței de apel) s-a

stabilit unde este situat terenul aflat în litigiu, au fost arătate

vecinătățile acestuia, au fost întocmite schița terenului

și planul de încadrare în zonă, cu precizarea că terenul este folosit

de pârâta SC F.

Instanța de apel fiind

lămurită prin noua expertiză făcută a concluzionat,

corect, că pârâta F. Tulcea este unitatea deținătoare a

terenului și cum prima instanță rezolvase procesul fără

a intra în cercetarea fondului a dispus, conform art. 297 C. proc. civ.

desființarea sentinței și a trimis cauza, spre rejudecare,

aceluiași tribunal.

Susținerile făcute prin

recurs că ultima expertiză tehnică efectuată în cauză

ar fi ajuns la concluzii greșite nu sunt întemeiate, întrucât expertul a

identificat imobilul după examinarea numeroaselor probe cu acte ce au fost

administrate. De altfel, chiar prin recursul declarat, recurenta a recunoscut

că terenul i-a fost „dat în folosință prin Decretul nr.

219/1965”.

Decizia instanței de apel nu

cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu aplicarea

corectă a Legii nr. 10/2001, așa încât recursul exercitat în

cauză va fi respins.

Recurenta, căzând în

pretenții, va fi obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către

intimatul-reclamant L.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta F. Tulcea SC C.G. 1 împotriva deciziei nr. 939/C din 15

decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Obligă pe recurentă la

plata sumei de 3.000 RON față de intimatul-reclamant L.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2006.